Scriu din prisma unei femei care de tanara (15 ani) si-a cunoscut sotul (16 ani). Au urmat ani de tatonari..de frumoase tatonari, de gelozii, de curiozitati.
Ne-am casatorit dupa 9 ani de prietenie. Ne cunosteam din cap pana in picioare si de multe ori cand il intrebam ceva stiam ce va raspunde.
Suntem casatoriti de aproape 3 ani.
Nu ne permitem foarte multe (vacante lungi, cine la restaurant etc).
Dar ne iubim. Nu e iubirea aia devastatoare. Nu pot spune ca daca nu-l vad o zi ma usuc de dorul lui si-l sun de 10 ori doar pentru a-i auzi vocea.
Nici nu-l mai caut noapte in pat..ca pe vremuri, nici nu mai incerc sa-l impresionez prin diverse "artificii"
Nu, demult nu am mai facut asta...
Dar pot spune ca daca e bolnav, sunt bolnava si eu; ca la dentist il tin de mana si ca si o punga de seminte o mancam amandoi in timp ce stam pe canapea si ne uitam la televizor, e al naibii de romantic.
Depinde de noi si numai de noi ca viata sa ne fie armonioasa.
La noi fiecare zi e la fel... o mare obisnuinta, cu o singura exceptie: IUBIREA CRESTE!
O casnicie fericita tuturor!