Topic Science Fiction/editia DESPRECOPII

ovidiu bufnila spune:

Descantec, multumesc din nou. Esti un om deosebit.
Pacat ca unii moderatori din acest superb site nu sunt aidoma tie.
Sunt dezamagit de unul dintre ei care si-a permis sa puna in discutie valabilitatea unui topic despre imagine pe care l-am deschis cu trei posturi care, de fapt, prefigureaza trei fundamentale ale unui posibil dialog despre imagine.
Cu toata pretuirea,

Ovidiu Bufnila
consilier de imagine

quote:

---

Originally posted by descintec

stai linistit, prietene, si nu te enerva, ca-ti piere inspiratia..nu inchide nimeni topicul..noua ne prinde bine cate un crampei SF intre doua scutece ..mai avem oameni cu imaginatie si talent pe aici si nu a dat nimeni cu pampersii dupa ei

D.

---

Inmultirea fiintelor la nesfârsit tine de o economie a viului dar si de filozofia textului, fictionalul fiind constructul fundamental.

ovidiu bufnila spune:

Strada COSMOS
short story de
Ovidiu Bufnila


Jano, visatorul, visa cu ochii deschisi, fuma tigara dupa tigara si cerceta din când in când strada de la inaltimea butoiului de tabla pe care se aciuase, strada se numea Cosmos, din capatul ei se zareau cincizeci de constelatii majore, era un tip, Zi-mi Un Banc, care râdea, mereu, de unul singur sic are alerga de colo-colo aducând informatii despre un razboi de câteva zile consumat in cealalta parte a lumii sau despre savantul care locuia in coltul strazii si care inventase un mod de a respira economicos.
Jano imi povestea visele, fara s-o stie, gândurile lui, azvârlite prin spatiul cosmic de câmpul gravitational, era de-a dreptul trist, un doctor, care si vara purta basca, ii prescrise un soi de prafuri impotriva melancoliei blegoase, doctorul se laudase tuturor ca tocmai trecuse prin zid, dar nu inainte de-a izola, mental, un gol drept in mijlocul zidului, Zi-mi Un Banc afirma ca asta nu putea sa fie decât o minciuna sfruntata si se burzului pe nu stiu care habauc care incercare sa-i demonstreze ca Pamântul e lenticular, Campari-cel-cu-multi-ochi turna si el gaz peste foc spunând ca vazut, cu doar doua seri in urma, cum evolua pe deasupra strazii o nava extraterestra ...
Seful de post, un parsiv si jumatate, care-i facea o curte nebuna Luizei-inima-rea, il baga de fiecare data la zdup pe bietul Campari-cel-cu-multi-ochi sub acuzatia de a fi falsificat bani.
Mai multi martori oculari intarira cele spuse de Campari-cel-cu-multi-ochi, nava extraterestra, conform relatarilor lor, alminteri tare spumoase, isi continuase evolutia catre un spatiu paralel facându-se nevazuta in gradina profesorului Balthazar care stia câte-n luna si-n stele.
Chiar daca ploua, Jano nu se misca de pe butoiul sau, si astfel deveni un pictor de duzina, cea mai controversata personalitate a saptamânii, datorita unor picturi cinetice care aveau in prim plan figura lui Jano pe care picaturile de ploaie o descompuneau dupa cele trei axe de coordonate, se adunasera o multime de reporteri iar Jano fugise imediat, singura data de altfel când se desprinse de butoiul sau despre care avea placerea sa spuna ca era un veritabil inceput de lume. Zi-mi Un Banc se prapadea de râs si zicea, asa, la misto, ca Jano ar fi un filozof fara pereche aflat in cautarea Absolutului, s-au mai vazut din astia, riposta vehement Cico Da-mi Un Leu, asta era singurul dintre toti cei care locuiau pe strada care-l avea la mâna pe seful de post, o chestie murdara in legatura cu „afacerea ghetelor cu emitatoare”, Cico Da-mi Un Leu era si el un pungas, facea bisnita cu bilete de cinema si cu tuburi catodice si dadea toti banii unei batrâne, intr-o zi i se intâmpla sa gaseasca in podul casei o masinarie care facea poezii si unii au spus c-o facea chiar mai bine decât marii poeti ai zilei. Ei insa nu stiau nimic despre asta asa ca toata lumea era fericita si multumita.
Apoi profesorul Balthazar emise o ipoteza despre deviatiile câmpului magnetic si influenta lor asupra organismului si incepu sa poarte, in mod ostentativ, o casca miraculoasa fabricata la Amsterdam care, chipurile, l-ar fi ferit de efectele necunoscute ale schimbarii polilor magnetici, Zi-mi Un Banc se tinea toata ziua dupa profesorul Balthazar vrând sa-l descoase, seful de post ii urmarea atent, dintr-un automobil mascat, isi neglija iubita seful de post, astfel ca biata femeie fugi, in cele din urma, cu un pianist, pianistul avea zece degele la fiecare mâna si era urmarit de serviciile secrete pentru ca tocmai o stersese dintr-un laborator Intrarea interzisa.
Jano incerca sa-l combata pe profesorul Balthazar, deviatiile câmpului magnetic nu sunt periculoase, spunea el zâmbind enigmatic, Campari-cel-cu-multi-ochi desena pe asfalt, cu creta, silueta navei extraterestre, toata lumea se ferea de locul acela pentru ca se zvonise ca-i de fapt o ruptura a spatiului.
Apoi, pe baza unui denunt, fu demolata, bucata cu bucata, casa lui Alfa Graz, acuzat ca ar detine fiinte extraterestre intr-un borcan dar nu se descoperi mare lucru si, dat in judecata pentru abuz, seful de post fu nevoit sa reconstruiasca, din temelii, intreaga casa, vreme de doua zile blestema anonimele si rolul lor devastator in Istorie, ratând, putin timp dupa aceea, o casnicie linistita pentru ca admiratoarea care-l cautase la telefon uitase sa-i lase si adresa sa.
Intr-o dimineata de vineri fu dezvelita statuia Calatorului Stelar, la picioarele lui oameni necunoscuti pusera o multime de flori pe care, parsivul de Cico Da-mi Un Leu le valorifica vânzându-le la suprapret caci tocmai sosise anotimpul indragostitilor. Apoi cineva fura statuia Calatorului Stelar dar acesta constitui un eveniment minor in noianul de intâmplari care urmara construirii rampei cosmice.
Cei de la ASTRO, compania de constructii siderale, nu erau deloc vorbareti, venira intr-o dimineata cu un laborator mobil, inconjurara un teren viran cu sârma ghimpata, instalara tot felul de agregate si, timp de o vara intreaga, lansara o sumedenie de sateliti. Interesat de activitatea lor atât de atragatoare, Jano se imprieteni cu ei, refacu integrala GO si ajunse, pe neasteptate, la un adevar care-l ajuta sa traverseze fara dificultati vârsta ambiguitatilor.
Spre toamna, Zi-mi Un Banc se insura si aceasta inseamna pentru multa lume sfârsitul unei epoci, strada Cosmos deveni pustie, Campari-cel-cu-multi-ochi se stradui sa nu mai observe vreo alta nava extraterestra, aflat, mereu, la o suta de metri in spatele lui, seful de post ii facu o mie si una de fotografii, la prânz mânca intr-un bistro o supa calda gândindu-se cu placere la apropiata sa avansare, cuprins de neliniste profesorul Balthazar facu un memoriud esprelipsa de simt cosmic a sefului de post si se alese cu o zi de arest pentru inducerea in eroare a vârfului ierarhic din politie.
Dar lucrul cel mai terifiant, cel mai misterios, cel mai fascinant se afla acolo, pe strada, inconjurat de sârma ghimpata, parasit, aproape darapanat, Jano se stradui sa gaseasca o solutie pentru folosirea rampei cosmice in beneficiul prietenilor sai, consultat, Cico Da-mi Un Leu isi dovedi incompetenta, cazu in dizgratie si se angaja salvator la un strand, o munca plina de raspundere si de satisfactii asa cum isi dorise toata viata.
Rampa cosmica dadu batai de cap multora, Jano ii atrase intr-o nemaipomenita furtuna a creierelor, un comerciant de pe Marte se interesa daca nu cumva ar fi de vânzare, dar Eliza-avem-confectii-de-buna-calitate il contra inaintând forurilor in drept un document extraordinar privind dedesubturile unei rapide expansiuni comerciale a unor firme martiene, primi câstig de cauza si dadu o petrecere cu claponi rozalii si cu multa sampanie, Jano uimi lumea cu o formula sintetica a Adevarului, cunoscu la petrece o dansatoare-din-buric pe care o iubi platonic vreme de trei zile si trei nopti, alis-cel-blând nimeri din greseala sub o ploaie de meteoriti-purtatori-de-informatii-din-Tau-Ceti si capata insusiri miraculoase putându-se transforma la orice ora din zi si din noapte intr-o cheie-biologic-energetica numai buna sa fie descifrat codul genetic al Universului, seful de post il urmari o vreme dar, plictisindu-se, il aresta pe Scipio-iluzionistul-de-pe-Titan pentru ca demonstrase public impotriva zborurilor cosmice de orice natura ar fi fost ele.
In mare taina, intr-o noapte, Alfa Graz isi trimise-n spatiu oaspetii extraterestri cu ajutorul rampei in zona careia se manifestau diverse fenomene electromagnetice, Jano cobori in cele din urma de pe butoiul sau si se prezenta la fata locului, plin de interes, cu gând sa faca vreo câteva investigatii, se adunara o multime de curiosi gata, gata s-o stearga pe Marte, pe Venus sau pe Jupiter, un derbedeu unul Alchimor, vându niste bilete de calatorie, biletele erau jumatate rosii, jumatate albastre, luat la refec, Alfa Graz refuza sa dea vreo informatie, se zvoni ca se vor face calatorii de agrement pe satelitul nostru artificial-natural, Luna, pentru Campari-cel-cu-multi-ochi organizându-se o cheta pentru ca toata lumea stia ca, de mic copil, el isi dorise nespus de mult sa haladuiasca de-a lungul si de-a latul Lunii sa-si caute pusca cu aer comprimat pe care mama lui vitrega, chipurile, i-o aruncase, la vârsta de cinci ani, tocmai in ...
Nu se stie cum, Jano reusi sa foloseasca rampa cosmica disparând vreo câteva zile apoi reaparu mai vesel ca oricând detinând secrete uluitoare, facându-i ochi dulci, Eliza-avem-confectii-de-buna-calitate se itneresa de starea comertului in noua lume, de evolutia modei si de preferintele barbatilor, Zi-mi Un Banc se schimbase intre timp, trecu intr-o zi pe strada Cosmos, impreuna cu sotia sa, Toni-toneta le servi câte o inghetata cu fistic si incerca sa le vorbeasca despre motorul pe care-l construia intr-o magazie parasita, motorul era o nebunie, avea doar marimea unei mingi de ping-pong. Intr-o zi de joi, pompierul Benedict se lupta cu furnicile Gao care tocmai traversau o perioada critica a civilizatiei lor,s e spunea c-ar fi fost in stare sa cumpere cele mai inalte tehnologii dar, din nefericire, Toni-cu-toneta nu se afla pe faza, lui Campari-cel-cu-multi-ochi ii cazu un dinte din fata si el puse acest lucru pe seama poluarii, apoi, din intâmplare, descoperi cu binoclul sau o gaura neagra drept in cer, suna la Ministerul de Razboi si le propuse ca toate deseurile radioactive sa fie deversate in ea. Cei de la minister, suspiciosi, fiind si nemaipomenit de gelosi, il anchetara pe nefericitul astronom amator asupra unei posibile activitati de spionaj in domeniul nuclear, o confuzie regretabila, desigur, aprecie Jano in timp ce incerca sa-l bata la table pe Olinic-doua-zaruri, intr-un târziu, de-a-abia, intelese Jano ca Olinic-doua-zaruri era proiectia propriiului sau eu si i se intâmplase asta pentru ca juca table in fata unei oglinzi aduse tocmai de pe Venus.
Pentru mult asteptata calatorie prin Univers se pregatira cu totii, impodobira strada Cosmos cu ghirlande si aruncara cu bombe de hârtie in trecatorii-casca-gura, in ziua cu pricina se ingramadira pe rampa, asteptând, cu emotie, ca ciudate fenomene magnetice sa le poarte matricea energetica prin cele mai nebanuite lumi siderale. Disparura unul câte unul si doar artarii si plopii si teii ramasera sa fosneasca a vara de-a lungul strazii.
Zi-mi Un Banc trecu pe-acolo de câteva ori, brat la brat cu sotia sa dar negasind pe nimeni se hotari sa emigreze, cazu dintr-odata toamna, masina sefului de post rugini in garaj intr-o singura noapte, e un semn sigur al batrânetii isi spuse seful de post plin de amaraciune, isi pierdea mai tot timpul zgâindu-se la televizor, cocheta la telesatelit cu o tipesa rapitoare, care locuia tocmai pe Saturn si in cele din urma sefii lui il concediara luându-i insigna, pistolul si pantofii cu scârt.
In tot acest timp, proiectia lui Jano, Olinic-doua-zaruri, enunta o noua teorie a probabilitatilor care includea si aparitia materiei vii, scrise un eseu despre Lumea Viitorului si infirma o stire guvernamentala potrivit careia o cometa ar fi trebuit sa loveasca Pamântul in plin.
Intr-o seara ploioasa câmpurile magnetice ale rampei cosmice deformara spatiul din jur, il curbara atât de mult incât acoperisurile caselor atinsera rigola, Jano si ceilalti se rostogolira in prezentul imediat gata, gata sa povesteasca nemaiauzite intâmplari din constelatia Racilor Vinetii, sticlele de sampanie pocnira,se aprinsera lampioane si zurbagii strazii Cosmos se pusera pe flecarit, uite-i, nebunii, inca mai stau de vorba, o stranie forta din Universul 2356 U i-a facut nemuritori, nu le mai tace gura in timp ce eu, Olinic-doua-zaruri, ma straduiesc sa va povestesc toate aceste intâmplari in ordinea lor fireasca.













Inmultirea fiintelor la nesfârsit tine de o economie a viului dar si de filozofia textului, fictionalul fiind constructul fundamental.

ovidiu bufnila spune:

"De ce draq... ?"
Inceput
fictional de
A.T. Tezeu

Anul 12.300, Luna A, Ziua 5.
Locația: Planeta Phi, Emisfera Sudică, Baza de Cercetare a Armamanentului D.

Baza stătea semeață, singuratică, pe vârful stâncilor crestate de diferitele explozii solare. Culorile de portocaliu și gri se îmbibau pe carcasa superioară și făceau ca întreaga construcție să strălucească vag, în ciuda furtunii de praf ce se stârnise, creând imaginea unei cetăți de metal părăsite. În vale, pe lângă dunele de nisip, și stâncile măiestoase, armata inamică se apropia strategic, urmând să ia poziție și să atace baza frontal, de subt stânci, arătând încrederea în propriile forțe.
Pe coridorul luminat de becurile ce arătau printr-o culoare roșie alarma de grad 3, cei doi locotenenți de la Biroul Comandamentului, făceau o promenadă spre biroul Șefului de Post. Erau îmbrăcați în toate harnașamentele oficiale, cu insignele prinse cu magneți de pieptiera din metal, și cu încălțămintea de salut, țanțoșă, dar purtând la șold câte două pistoale automate iar la spate mitralierele MF. Pe lângă ei trecu unul din ofițeri, ce probabil se îndreptat spre tunurile de calibru mic, ce apărau Baza D, și se uită cu înmărmurire la cei doi, care parcă mergeau la paradă, dar își continuă fugă ne depunând, vreun ordin gutural, observând insigna Trupelor Speciale. Cel din stânga, Locotenentul Vultur Andrei, avea părul negru și lung, curgându-i până pe umeri, șuvițele rebele nearanjate, înrămând o privire puternică, cugetătoare, înobilată de niște ochi negri, pătrunzători, cu o gură mică cu buze subțiri și cu un păr facial, tuns scurt, ce nu-i acoperea decât bărbia. Celălalt, Locotenentul Uliu Florin un pic mai mic de statură, avea părul blond auriu, înălțat deasupra capului, aducând un plus înălțimii. Cicatricea ce-i brăzda diagonal toată partea stângă a feței și ce făcuse ca unul din cei doi ochi albaștrii, frumoși, să i se închidă pe vecie, îi transformase privirea plăcută, mlădioasă și veselă, o dinioară, într-una fioroasă rece și ascuțită.
Florin se uită spre colegul său alături de care mergea și simți o repulise inimaginabilă față de cotloanele strâmte, din aliaje puterince, prin care se deplasau, față de baza aceea de cercetre infectă pe care fuseseră nevoiți să o inspecteze dar mai ales față de inamicii ce tocmai îi stricaseră planurile.
-Mai Vulture, de ce dracu mergem să ne întâlnim cu ăsta, știm amândoi ce o să ne roage.
-Lorine, nu ne-a trimis Mareșalul Miahilovici să anchetăm nivelul de apărare a bazei ? Și ce o să trebuiascăsă facem ? Să o și apărăm. - Andrei puse întrebrea în timp ce-și îndreptă ochii negri spre camaradul său, care ofta din adâncul sufletului, enervat de diminutivul feminin cu care fusese apelat.
-N-ar trebui să ne băgăm, ar trebui... - dar nu-și termină propoziția odată ce ajunseră în fața uși, dincolo de care se afla, Comandorul Amis, cel ce se ocupa cu forța militară a bazei.
Ușa se deschise încet fără zgomot iar dincolo de ea se putea observa o cameră mare, cu biroul mic, din fibră de metal poleită cu lemn, cu două scaune ce confruntau livide, fotoliul Comandorului de după birou. Pe pereți erau două tablouri ce ilustrau bătăliile din sistemul Aserus, fiind încununate de un ecran mare, în spatele fotoliului, ce prezenta situația strategică a atacului. Comandorul stătea destins pe fotoliu, părând a fi într-o euforie mântuitoare cu chelia lui strălucitoare ce impunea respect. Le oferi celor doi locurile din fața lui, fără a se sinchisi să se ridice. Cei doi se așezară comozi, picior peste picior, așteptând în liniște, începutul unui discurs patriotic.
-Știți ce - începu Coandorul pe un ton aproape indiferent - nu am de gând să vă țin veo prelegere despre datorie dincolo de repartiție, dar știți că baza nu poate suporta un atac de un asemenea nivel, doar voi ați făcut raportul, și va fi distrusă, până când flota spațială va fi gata de tragere - își drese glasul livid - acum vă ordon să...
-Ia nu ne mai ordonați nimica domnule comandor - interveni Loc. Uliu cu o voce ironică, și cu un zâmbet incadescent - ne vom lua nava și vom pleca de pe roca asta uitată de vreme, și dumneavoastră, împreună cu oamenii pe care trebuie să-i apărați puteți să vă dezintegreți în fața armelor inamice, nu mă fute problema dumneavostră.
-Cum îndraznești să porți în fața mea un asemenea limbaj... - comandorul se ridică în picioare făcând o față roșie, impozantă - ești... ești... indolent - punând peste amândoi tone de salivă.
-Domnule comandor... sunteți prost - interveni și Vultur, - comform actului normativ pe anul 12280 din data de C12 se spune că un ofițer din cadrul unei armate nu poate să dea ordine nici măcar unui soldat din altă armată, dapăi unui alt ofițer, deci dumneavostră faceți parte din Corpul de Armată al Apărării, iar noi din Corpul de Armată Special, așa că în locul dumneavăstră ațș sta jos, și aș vori frumos - spuse acestea afișând un zâmbet ironic, nonșalant.
_


Inmultirea fiintelor la nesfârsit tine de o economie a viului dar si de filozofia textului, fictionalul fiind constructul fundamental.

ovidiu bufnila spune:

Checklist
short short story

Marius Damian

Ce naiba mai vreți de la mine? Mâine va fi gata lucrarea, sigur! Acum vă rog să ieșiți afară și să mă lăsați să lucrez. Toți... Și tu, iubito, mai ales tu! Nu te uita așa la mine, știi că dacă stai cu mine nu mai pot lucra nimic! Da, exact! Picioarele alea ale tale.... Haide, afară toată lumea!!!
Gata! M-au lăsat în pace... În sfârșit! Pot să mă așez liniștit în fotoliul meu moale și să fumez o țigară. Sau două... Până mâine dimineață nu mă vor mai deranja. Însă ce naiba fac eu dimineață? Nu am scris nimic și toată echipa așteaptă rezultatul cu suflarea la gură. E singura șansă... Trebuie să găsesc liniile de cod necesare în seara asta, altfel mâine dimineață nu va funcționa nimic și s-a terminat cu subvenția!
Telefonul! Să nu uit... Trebuie să o sun pe Lonna în seara asta. Așteaptă și ea ceva de la mine...Și, drept să spun, și eu aștept multe de la ea. E drăguță, discretă și mă socotește mentorul ei. Hmmm...
Țigara s-a terminat, cafeaua s-a răcit deja în filtru. Îi dau drumul din nou, e mai bună fierbinte, nu credeți? Oricum, nu mai are nici un efect la ora asta, am băut deja aproape tot filtrul singur de dimineață și Mariana chiar s-a mirat pe la amiază... Draga de ea, secretara noastră scumpă... Și amanta mea declarată deja. Crede că ne vom căsători... Las-o să creadă, e mai bine așa pentru ea. Am mare noroc cu ea. Crede tot ce-i spun și e perfectă în pat! Mă uit la peretele din față. E plin de diplomele mele. Sunt doctor în cibernetică, profesor asociat la trei universități mari, am zece lucrări publicate și două colaborări. Și nici o idee viabilă în acest moment! Nu știu cum să rezolv problema finală... Dacă le-aș spune celorlalți asta, le-aș distruge toate iluziile lor despre mine. Conducătorul lor! Profesorul, șeful , cum vreți voi... Sau cum cred ei, desigur.
Un mesaj clipește pe ecran. Mariana... Îi răspund repede și o rog să-i trimită pe toți acasă. Nu are rost să stea aici... Fata execută ordinul și după câteva minute este la mine în birou, goală... Ce să fac? E prea frumoasă pentru a nu profita ...
Singur! În sfârșit. Mariana a plecat și ea, fericită. Până dimineață sunt absolut singur în clădire. Cu excepția paznicilor, desigur... Ies pe hol și mă plimb încetișor printre birourile celorlalți. Ordonate în general, acum toate au rămas vraiște... Mariana i-a vânturat repede. Brusc, îmi amintesc de Lonna. Scot telefonul din buzunar și mă uit îndelung la el. Să o sun, să nu o sun? În timp ce nehotărârea mă ține pe loc, acesta începe să sune. Discret la început, apoi din ce în ce mai tare. E ea, Lonna. Îi răspund. Vocea ei insidioasă mă face să mă înfierbânt ușor, mai ales când începe să îmi spună ce vrea la ora aceea. O chem la mine. Ajunge repede, cred că era deja în mașină când a sunat. Urcă. Liftul este deja sus. O aștept în hol și zâmbește larg când mă vede. Fuge și îmi sare în brațe. O prind și o duc în biroul meu. Îi pun o ceașcă de cafea și se așează pe birou. Bea, cu înghițituri mici, după care își desface părul și mă privește insistent. Privirea ei mă captează total și nu reușesc să mă mai gândesc la nimic. Doar ochii ei adânci, albaștri... Spune ceva, nu știu ce....
* * *
”Te-ai descurcat bine, Lonna. Hipnoza indusă l-a îndepărtat definitiv de scopul său. Era prea devreme... Nu se va mai gândi la această problemă multă vreme de acum încolo...”
Cineva pocni din degete. Lonna clipi nedumerită și se uită în jur. Nimeni... Se strâmbă ușor, după care porni agale pe hol spre lift. Simțea încă mângâierile lui... Mâine dimineață se vor întâlni din nou...
* * *
Se materializă din nou. Naveta îl aștepta neatinsă. Intră și ușa se închise automat. Lansă comenzile necesare și porni spre nava mamă, ascunsă pe partea nevăzută a Lunii. Mai avea o mulțime de treabă de făcut. Urma Centauri și zborul hiperspațial... Prea grăbiți, provincialii ăștia, nu credeți??
_
Marius Damian
AVANGARDA key holder
www.avangarda.bn.ro

Inmultirea fiintelor la nesfârsit tine de o economie a viului dar si de filozofia textului, fictionalul fiind constructul fundamental.

ovidiu bufnila spune:

Ne tragem din dinozauri
eseu scientifikonic

Un subtitlu aiuritor:
bunicul meu a fost o reptila

de
Ovidiu Bufnila


1

Hai ca s-a sleit ciorbica aia cu maimutele! Ne tragem din dinozauri. Pe bune. Se poate dovedi. Barosanii care au dovezi sa vina in topicu' asta si sa bage la greu. Pana una alta, fratilor, Bufnila va zice ca paru' nostru e confectionat din solzii dintosilor! Si numa asta e suficient ca sa conchidem, scurt, ca nu ne tragem din maimuteeeee!

2

Ne tragem din dinozauri, ce ipoteza fermecatoare!
Felul in care a fost bifurcat un saurian pentru a ajunge un homo sapiens e superb.
Putem dezvolta in toate directiile ipoteza.
Unii vor fi oripilati, altii vor fi zeflemitori, unii, aroganti sau distanti.
Interesanta este insa constructia frumoasa a unei ipoteze.
Daca nu am proceda din cand in cand la asemenea insurgente, viata noastra ar fi banala.
Ma mandresc, bunicul meu a fost un saurian inteligent.

3

Plictisitoare povestea asta cu maimutele care tine capu' de afis si la comunisti si la afaceristiii verosi care trag din greu la roata capitalismului si la mistici si la libertini! De fapt ne tragem dintr-un saurian extrem de inteligent care s-a bifurcat sub presiunea campurilor magnetice in vremuri imemoriabile. De ce are valoare ideea asta? Pentru ca vorbeste despre prostia ideii de evolutie si desluseste o gramada de intrebari nasoale despre originea noastra. Ma bucur foarte mult ca bunicul meu a fost un saurian istet si care era greu de dus cu zaharelul.

4

Pentru a face un pas inainte, sa introducem un model: VIUL INFLATIONIST HAOTIC. Acest model instructioneaza diverse criterii in studierea viului si a Imaginii Viului. Va las fie sa le descoperiti fie sa vi le imaginati singuri. In mare, voi preciza ca VIH prevede ca diverse secvente ale viului au grade de inflatie specifice. Cresterile de populatie, oricare ar fi speciile, pot fi explicitate prin diagrame de stare la diferite momente considerate nu liniar ca T Zero ci valurit, ca T Potentiale. Temporalitatile Potentiale (TP) sunt interesante pentru ca pe axele lor de Imagine, supuse unui regim de bifurcatie, se pot afla Forme Vii Potentiale. Din aceasta perspectiva usor savant-gomoasa si extrem de autoironica, o secventa de saurieni a fost bifurcata spre hominide. Nu e evolutie ci bifurcatie. Regimul Imaginar, atasat sau dobandit de orice specie, prezinta apetisante instructiuni de folosinta. Probabil ca saurienii au fost pur si simplu smotociti din punct de vedere informational si transpusi in ipostaza hominida. Daca ma uit la parul meu de pe picioare, e suficient sa ader la aceasta varianta. Parul are o structura solzoasa de parca solzii saurienilor au fost materialul din care a fost confectionat parul hominid.


Ovidiu Bufnila

owner
http://groups.yahoo.com/group/Science_Fiction_cu_Ovidiu_Bufnila/

Inmultirea fiintelor la nesfârsit tine de o economie a viului dar si de filozofia textului, fictionalul fiind constructul fundamental.

ovidiu bufnila spune:

Topic Science Fiction/editia DESPRECOPII


Astazi a fost lansata revista SF: Topic Science Fiction:iata textul
prezentat la lansare:

"Dragi Navigatori ai Imaginarului,
Astazi lansez revista Topic Science Fiction, in aceasta clipa, in
mai multe locatii din oceanul virtual. Ce este revista Topic Science
Fiction? Este o revista SF interactiva pe care va invit s-o scriem
impreuna. Topic Science Fiction va fi construita pe fundamentul
topicului de pana acum. Aceasta e revista si sper sa-mi dati o mana
de ajut s-o dezvoltam in continuare. Va invit sa postati informatii
din SF-ul romanesc si cel mondial, fictiuni, opinii, eseuri.
Cititi in fiecare zi
Topic Science Fiction

Ovidiu Bufnila
Editor sef
TSF
http://groups.yahoo.com/group/Topic_Science_Fiction/

PS: Revista Topic Science Fiction este o revista SF interactiva si
valurita. Ea va avea alt chip in functie de forumurile in care va fi
publicata. Multumesc administratorilor pentru ingaduinta."


INVITATIE: navigatoarele si navigatorii sunt invitati sa
participe la acest proiect care se va dezvolta cu repeziciune.
INVITATIA este valabila pentru absolut toata lumea, pentru toate fanele, scriitoarele, promotoarele si toti fanii, scriitorii, promotorii, etc. Cei ce doresc sa gazduiasca una din formele valurite ale revistei sunt invitati sa-mi trimita un
email sau sa faca publica invitatia.


LOCATIILE REVISTEI le puteti gasi in e-groupul Topic Science Fiction
Ovidiu Bufnila
Editor sef
TSF
http://groups.yahoo.com/group/Topic_Science_Fiction/





Inmultirea fiintelor la nesfârsit tine de o economie a viului dar si de filozofia textului, fictionalul fiind constructul fundamental.

ovidiu bufnila spune:

Starea de
“A FI” Story de
AT Tezeu

I: Începutul sfârsitului

Sunetele prea sentimentale pentru un on cu inima de piatra ca mine, se rasfrângeau in intreaga-mi fiinta precum apa-si gaseste locul sincer in cararile minuscule ale tevilor. Castile din urechi parca disparura, iar eu pluteam intr-un ocean de muzica si lumina. Cu ochii inchisi soarele se rasfrângea pe pleoapele firave, creându-mi in suflet o durere suava, dulce, incandescenta, ce-mi alina suferinta intunericului. Razele imi sagetau intreaga fiinta iar eu parca zburam in lumina confuza calda, chiar fierbinte.
Mi-am deschis incet pleoapele, parca dorind sa mai plutesc in bine pentru inca o vreme, iar lumea groteasca, prea pestrita, se izbi de retina mea. Cladiri ce atingeau norii, gigantice si impozante, ale caror vârfuri erau impodobite de roboti maiestosi, ce se asemuiau la infatisare cu statuetele din fost Roma, creau strazi parca infinite, pe care oameni si cyborgi le colindau nestiind de ei. Plini de sine, taximetristii Râoemei, cu lentile in loc de ochi, cu fire ce le ieseau din craniu prin nas, si se conectau la calculatoarele vehiculelor, dar mai ales cu masini imbâxite, pline de praf si mizerie, isi ofereau indiferenti de estetica, servicile dezgustatoare. Unul dintre ei isi oprise vehiculul aproape de picioarele mele si incerca sa ma imbie cu o promenada in masina lui. L-am privit, distrat de cutezanta, mi-am scos pistolul, argintiu, puternic, maiestos, indreptând teava, placuta la vedere, spre capul lui. A demarat fara sa mai scoata vreun cuvânt, speriat, oripilat probabil, de actiunea mea ce era doar fireasca. Hoinaream iar gândurile mele si asa ravasite, nu trebuiau imprastiate de vreo alta prezenta.
Totusi muzica isi micsora volumul iar robotul imi anunta in casti:
-Ai un telefon… Avoca personal Mihael.
-Ia mesaj - am ordonat incercând sa recaut acea stare de “a fi” precedenta, gasita de asa putine ori, si in locuri atât de ciudate. Uneori, in orele mele de meditatie profunda, ma intrebam daca nu cumva aceea era mântuirea descrisa atât de maiestosa, in cartile lui Iisus, si ale discipolilor sai. Muzica insa nu se ridica la volumul setat de mine, ci ramase la fel de inceata, astfel incât eu sa pot auzi ceea ce mi se comunica prin casti. Imaginea avocatului aparu in lentilele ochelarilor, ce-mi stateau smechereste pe frunte. I-am asezat enervat pe nas, astfel incât sa permit convorbirea audio-video, pentru a-l lasa pe Mihael sa-mi vada privirea plictisita.
-Horhe... trebuie sa iti vorbesc... - o fata lunga si rosie ca un morcov, cu un cioc ce-i acoperea, privind din fata, gâtul, ca si cum nu ar fi avut unul, un costum prea voluminos pentru corpul schilod, de orasean poluat, si o freza mult prea data pe spate, faceau din avocatul meu, destept si energic in schimb, un fel de claun plictisitor, lipsit de acel iz de “interesant”. Ma privea atent, vorbindu-mi energic, fâtâindu-se prin biroul, cu panorama la intreg Beaucarestul, ca un titirez.
-Azi e ziua mea libera Mihael… ce dracu ma futi la cap !? - i-am taiat eu vorba, cu o voce plictisita, indiferenta.
-Omule… Horhe… - plimbarea lui de colo-colo prin birou, ma enerva, iar verva ce o avea in voce imi accentua frustrare cu care continuam acea conversatie. Avea insa in ochi o licarire ciudata, un fel de frica ascunsa parca, dar nu fata de mine, caci toanele mele de mult nu-l mai impresionau, ci fata de ceva ce se gasea dincolo de videotelefonul de la care vorbea.
Nu reusi insa sa isi termine fraza, si asa bâlbâita, caci de dupa transmitator sari un fel de jivina, de un rosu stins, cu picioare lungi si flexibile, dar foarte puternice, care sfâsiara in saritura masa pe care statea videotelefonul, facând ca acesta sa cada pe jos, continunându-si totusi transmisia, redând o imagine descentrata. Cu niste ghiare ascutite, creatura il sfâsie pe Mihael in bucati, improscând peste tot cu sânge si fragmente din corpul avocatului, câzând chiar pe camera de transmisie bucati, probabil dintr-un muschi, scurgându-se artistic pe ecran, redându-mi o imagine rosie. Desprinse craniul de restul corpului, si cu o miscare circulara a ghiarelor, la nivelul cutiei craniene, scoase partea superioara a osului ce adapostea cerebelul fostului meu avocat, ca mai apoi sa scoata creierul intr-o maniera burgheza, cu miscari incete, calme, suave.
Se apropie de videotelefon, il aseza in pozitie optima de transmisie, se indeparta, pentru a-i fi captata intreaga fiinta, revelându-mi-se astfel monstrul in intreaga sa maretie: o privire fioroasa, sfidatoare, niste ochi negri, ascutiti dar o fata blindata, de niste platose, ce semanau cu niste solzi iesiti din carne. Niste aripi din tesut organic, schiloade, dar pe care crescusera anemic, un fel de pene rosiatice. Un corp subtire, protejat, sau mai degraba creat dintr-un metal extraterestru, de neanalizat pentru robotul meu, continuat, de niste member superioare lungi si subtiri, crescute parca fara vreun fel de incheieturi, din trunchi, terminate in niste ghiare ascutite si puternice, acum insângerate, tinând creierul avocatului, si de piciarele puse, permanent intr-un stadiu de incordare, gata de un salt, sau de o decolare.
-Urmatorul creier pe care il voi asimila va fi al tau… Horhe - spuse namila cu o voce greoaie si ragusita.
Lua apoi creierul cu ambele seturi de gheare, despartind cu o familiaritate nobila cei doi lobi, ca mai apoi calm, cu o placere ce i se citea pe intregul chip grotesc, sa inceapa sa ii manânce, unul câte unul, precum omul normal ar mânca cu pofta niste rosi bine coapte, fara teama de a se pata. Avea o dantura de pradator, precum dintii rechinilor, mici si ascutiti, in forma de triunghi, si in doua rânduri, doar ca din acelasi metal din care ii era construit corpul. Termina, iar ghearele, barbia, si aproape toata fiinta, pâna in jos pe picioare erau pline de siroaie de sânge parca inca vi. Incepu sa isi bage ghiarele in gura, unua câte una, ca si cum ar fi vrut sa-si linga degetele, dupa un dineu copios, dar in acelas timp corpul i se umplu de cute, ca un fel de mici guri, iar intreg sângele de pe corp, pina la ultima picatura, se scurse in ele, ce se inchisera, apoi, acompaniate de un sunet morbid, devenind dinou invizibile pe corp.
-Sa nu te inneci… tatae - am spus eu cu o voce ragusita, dar lipsit de vreo teama.
Imaginea se opri si cazu, lasând loc privelistii unui laborator plin de diferite aparate electronice inchegate cu tesut uman. Aparu dupa câteva secunde si imaginea lui Geon vesela si grasa ca de obicei, cu aceeasi ochelari haiosi, parca prea mici pentru ochii lui bulbucati.
-De unde ai stiut ca e virtual ? - intreba afisând acelasi, sincer surâs.
-Am respins telefonul… Geon - cu el nu imi permiteam sa fac mofturi, când era de vorbit, caci era pentru noua generatie tehnologica un fel de artist, dincolo de a fi un inventator genial, si ca orice artist recunoscut cerea un respect aparte, de primadona, pe care eu imi permiteam sa i-l ofer, si asa neavând de ales - ce aparate faci, mei ? - am intrebat ironic, cu un zâmbet fals, pentru ca totusi prezenta lui ma enerva - cu intercativitatea cu oamenii dar nu si cu alte masini ?
-Horhe… scuza-ma ca te-am deranjat… e ceva important - deveni grav, si nu lua in considerare gluma mea. Se aseza pe un scaun ce si-l trase grabit subt fundul gras, de parca nu si-ar fi putut pastra echilibrul pentru destul timp - Sindicatul nu mai accepta neutralitatea ta… independenta ti-a fost refuzata - iar in timp ce imi vorbea, scoase din biroul sau un holo-proiector modificat, din care aparu imaginea mea , datele mele, incluzând si numarul de inmatriculare al robotilor din organismul meu, cu care orice satelit m-ar fi putut depista in materie de minute. Mai jos de datele acestea vitale era scris: “Il vrem mort.”, cuvântul “mort” fiind scrijelit cu litere de-o schioapa, iar mai apoi recompensa ce avea asea de multe zerouri ca deabea puteam citi numarul… la dracu, de banii aia mai ca imi venea sa ma impusc, si mai poi sa merg sa colectez recompensa, daca as mai fi putut merge. Dupa câteva secunde, in care ramasesem inmarmurit in fata anuntului tiparit in format 3D cu o claritate de ultima generatie, am privit fata ingândurata, mereu plina de sudoare a lui Geon, care parca ma studia ca si cum as fi fost pe patul mortii.
-Sa sti ca nu sunt mort - am spus eu afisând un zâmbet, care nu-mi putea totusi masca ingrijorarea. Dar fata lui Geon devenea din ce in ce mai intunecata, mai mohorâta. Era un om foarte sentimental si, desi crea cele mai puternice creaturi nu suporta sa vad morti, sau oameni in suferinta, ba chiar la inceput crezuse ca face cyborgi si arme pentru armata paci si nici decum pentru Sindicatul Asasinilor, iar când aflase adevarul, statuse in pat, ca mort, mai bine de sase luni. Nu stiu ce-i daduse atunci putere, dar acum crea masinarii mai rapide, mai puternice, mai ucigase, fara sa mai aiba vreo remuscare, si inca cu o viteza de speriat.
-Ba pe dracu ! - imi raspunse dupa câteva momente de gândire intensa, timp in care sudoarea fetei se inmulti considerabil - Ce ai vazut inainte a fost testul virtual al celui mai nou cyborg saptescinci anorganic “Cerebel”. E creat de mine, iar când Sindicatul a vazut de ce este in stare mi l-a cumparat pe nerasuflate. E pe urmele tale, si singurele lui puncte sensibile ii sunt aripil, componente ce nu sunt vitale. Numai Sindicatul il poate opri, dar Marele Consiliu te vrea mort… nu am putut interveni… - nu mai putu sa priveasca obiectivul ce-i ducea privirea fata-n fata cu a mea; isi lasa capul in jos, ca un animal ranit in cele mai dureroase maruntaie, iar printre broboanele de transpiratie ce-i acopereau fata, se distinse o lacrima - eu te-am omorât… amice.
-Ba pe dracu… ! - am ripostat enervate de acea vina nefolositoare din mintea lui Geon, ce l-ar fi repus intr-o stare de melancolie. Am zâmbit desi realizam, ca avea dreptate si ca in adevar eram un om ca si mort; dar nu el era vina, ci doar ingânfarea… doar incapatânarea, erau responsabile pentru moartea mea; eu eram propriul meu asasin. Pacat ca nu puteam colecta recompense, pentru ca as fi meritat-o … -eu sunt devina Geon, nu te framânta.
Fara sa mai scoata vreun cuvânt inchise videotelefonul. Deci ramasesem singur cu mine, robotul reajusta indiferent, ca de obicei, muzica la volumul setat de mine. Ritmul cântecului se schimbase, de ultima data când fusesem atent, iar vocea feminina ce-mi demonstrase probabil mântuirea, disparuse demult, auzindu-se acum, o voce barbateasca, totusi subtire, ce-mi zgâria placut timpanele, cu vibratii accentuate, clare. Puteam acum sa cuget, intens la ceea ce facusem, la cum Sindicatul Asasinilor urma sa ma ucida cu cyborgul creat de unul din cei mai buni amici ai mei. Cu adevarat insa nu cerusem prea mult, oripilat de sumele pe care Sindicatul le lua de pe urma asasinatelor infaptuite de mine, de la plan pâna la uciderea propriu-zisa, am preferat sa ma despart de el, si sa iau contracte pe cont propriu, nu prin Sindicat, ci prin avocatul eu, prin Mihael. Un timp Sindicatul nu a spus nimic dar se pare ca rabdarea nu dureaza o viata de om, mai ales ca eu imi procuram echipamentul, ca si ei, de la Geon, fiind mereu servit inaintea comisioanelor sindicale; ba mai mult, alti asasini, mai putin impozanti ca mine, e adevarat, imi calcara pe urme, dar aceia fusesera lichidati sau readusi in sisitem, astfel eu devenind un prost exemplu, un fel de gâza ce pateaza cu insignifianta ei structura, caroseria unei masini mereu curate si, deci, trebui sa fiu curatat. Nu stiam insa ce declansase aceasta dorinta de a ma vedea mort, exact in acel moment, exact in acea zi linistitoare, poate asteptasera ca eu sa nu mai am de onorat vreun contract, astfel incât ei sa nu se puna prost cu vreun posibil client…


II: Raseu

Un glonte imi suiera pe la ureche, curmând toate cugetarile mele, infingându-se in soseaua de metal, facând o mica groapa, nu departe in spatele meu. Zgomotul impuscaturii rasuna la mare distanta iar multimea haotica disparu, se evapora in taxiurile, atât de nedorite de obicei, sau prin cladirile imbâxite si ele de acel miros al Râoemei, lasându-ma singur, in mijlocul strazii.
-De multe ori am vrut sa-ti incadrez capul ala frumos in obiectivul batrânei mele lunete… Horhe… acum am ocazia ! - vocea se auzi de la geamul uni zgârie-nor la ceva distanta de mine. Increzator si plin de sine ca de obicei, Raseu, isi permitea acum sa ma vâneze, când nu mai eram subt protectia Sindicatului, dar mie nu imi inspira frica, ci mai degraba mila, odata ce el era un fel de soarece ce venea si mânca ramasitele, dupa ce adevaratii asasini isi terminau treaba. Pâna in acel moment insa, nu il vazusem niciodata pornit impotriva mea chiar demonstrse uneori o prietenie docila, lucru ce-mi demonstra o arta a disimularii aproape perfecta, de invidiat chiar. Pacat ca isi strica talentul in Sindicat, si nu in vreun loc unde ar fi putut profita de pe urma harului sau, ba mai mult era un prost pentru ca azi urma sa moara de unul din gloantele mele.
Din doua sarituri sprintene, am ajuns la adapostul unei cladiri. Era doar ceva momentan, odata ce glonatele lui erau destul de grele pentru a despica strada din metal, iar pusca-i era destul de puternica pentru a le propulsa cu destula forta. Cât despre detectorul de roboti organici, el era ceva obisnuit pentru orice luneta de asasin, chiar si unul mediocre. Nu aveam timp de prea multa gândire.
-Activeaza armura de nivel maxim - am vorbit incet robotului ce scazu dinou volumul muzicii pentru a-mi comfirma ordinul.
-Unitatile de energie la maxim. Pornesc echiparea. - se auzi vocea rece, neinteresata a robotului.
In acelasi timp, din mufa cerebrala, ce se asemuia unui tatuaj la ceafa, iesira robotii autocreatori ce se asemuiau unor paianjeni de metal, care incepura sa imi teasa casca metalica, ce avea incorporat vizorul cu autofocalizare pe inamic, iar rucsacul cel purtam in spate se deschise, lasând sa mi se monteze pe corp armura, formata din platose de aparare usoare, in ciuda nivelului de protectie ridicat pe care mi-l ofereau, care imi acopereu intreg corpul. Echiparea dura câteva secunde si desi din exterior parea floare la ureche, in adevar, durerea ce ma cuprindea de fiecare data, dar mai ales acum, când cerusem armura de nivel maxim, era sfâsietoare, platosele se instalau in mufe organice montate pe oasele mâinilor, picioarelor si pe coaste, dar mai ales iesirea robotilor din mufa cerebrala era insotita de spasem ce-mi cuprindeau intreg corpul si de sânge ce-mi umplea gura, asemuindu-se ca senzatie cu inlocuirea maduvei spinarii cu roboti cerebrali fara anestezic, sau cu inlocuirea unui tub digestive distrus de acid gastric, cu un altul nou, in mijlocul câmpului de lupta.
Odata cu echiparea, robotul incepea analizarea sistematizata a tuturor semnelor mele vitale, modificându-le cu ajutorul substantelor ce le avea la dispozitie, atât cât ii statea si lui in putere.
-Supradoza de adrenalina. Incep reglarea ? - intreba robotul indiferent.
-Nu - am reusit sa raspund in timp ce ma inecam in sângele din gura, pe care nu reuseam sa-l inghit - o sa am nevoie. Distanta pâna la inamic ? - am intrebat.
-…doua sute metri. Astept calibrarea incarcaturii pistolului - ma anunta robotul.
-Distanta automata - am inceput eu sa indrug setarea pistolului - rata de tragere: foc cu foc, primul glonte exploziv, restul perforante, nivel mediu, putere maxima a glontelui. Sa-i fac creireii boului, sitronada - de multe ori imi dorisem ca robotul sa autocalibreze arma dupa modul clasic, dar acum, in ziua morti ma bucuram ca nu o facea.
Am sarit de dupa bloc, exact când un al doilea glonte se indrepta spre teasta mea. Bucati de caramida, din zidurile prin care trecuse ma lovira in casca dar glontele se infipse ca si precedentul, in strada, acesta fusese insa, mai aproape mai alarmant ca primul. Vizorul autofixa tinta; mi-am ridicat bratul stâng, cu care tineam pistolul, lung, metalizat, stralucitor mare; mi-am postat corpul in pozitie de tragere perfecta, cu picioarele in unghi de 30#1618; , cu trunchiul drept, cu bratul drept sustinându-l pe cel stâng, cu toti muschii incordati; am apasat pe tragaci ca si cum acea insignifianta actiune mi-ar fi adus o bucurie nesfârsita.
Câteva secunde si duelul se terminase. Se auzi un corp inert, lovindu-se de fierul rece si dur al soselei, probabil cazuse de la geam, datorita loviturii. Totusi in acea secunda, dincolo de muzica ce-si continua nestingherita vibratiile, suieratul glontelui trimis de pistolul meu se auzi clar, despicând aerul poluat. Trecuse exact prin “batrâna” luneta a lui Raseu, patrunse in craniu exact intre ochi, oprindu-se in mijlocul creierului, ca mai apoi sa explodeze odata cu intrega cutie craniana, imprastiindu-se in mi de bucati. Totusi, pampalaul, avusese timp sa se mire de tinta mea exceptionala, si sa se sperie de moarte.
Mi-am lasat armura pe mine pentru ca acesta nu era finalul luptelor din zi, iar o alta montare a armurii in mai putin de 24 de ore, ar fi adus dupa sine moartea mea. Cu pistolul in mâna stânga, atârnând pe lânga corp, am inceput sa merg in fata, fara o tinta, fara un scop, mergând la intâmplare, ca si mai inainte, atunci pe o srada aglomerata, acum pe una goala, dar aceeasi, din acelasi oras cu un iz dezgustator.


III: #7842;ngel

De pe una din cladirile mai joase se arunca o fiinta subtire, aterizând câteva fractiuni de secunda mai târziu, mladios, la câtiva metri de mine facându-ma sa ma opresc din promenada. O femeie subtire ca un sarpe, sprintena ca o maimuta, puternica precum un tigru: #7842;ngel. Supla, senzuala, ca in totdeauna, cu rochie neagra, lunga ce mângâia strada, dar cu o despicatura, laterala, ce-i dezvelea atragator, piciorul drept, pâna aproape de coapsa, cu o bluza de aceeasi culoare cu rochia, decoltata, fara mâneci, ce nu-i acopere abdomenul aratând perfectele modelari ale muschilor, cu teaca sabiei la spate, prinsa printr-o banderola ce-i trecea, prin fata, vertical peste corp, despartind bluza intre cei doi sâni mici, facând-o atragatoare dar de temut.
Privirea ei patrunzatoare, ochii galbeni, lungi, gura mica, tenul de un alb incandescent, fata aproape rotunda, parul negru, prins intr-o coada lunga, ce-i atingea coapsele, spre final despartindu-se in milioane de fire. Isi tinea sabia de diamant, aproape indestructibila, cu ambele mâini, gata de lupta.
-Si tu… #7842;ngel ? - am intrebat-o zâmbind. Ea insa nu-mi vazu zâmbetul datorita castii si se incrunta ca si cum i-as fi adus in inima un demon cu care se mai luptase.
-Si tu te-ai fi impuscat, daca nu te-ar durea. La câti bani da Sindicatul pe inima ta… - zâmbii in asa o maniera, ca si cum m-ar fi imbiat sa merg sa o sarut. Intelesesem, din acel zâmbet, ca stia ca nu-i purtam pica.
-Tu ai avut mereu inima mea… #7842;ngel - am reusit sa indrug, vrajit de privirea ei, incercând totusi sa nu ma bat cu ea, pentru ca ar fi murit.
-Gata cu vorba - spuse, punându-se in garda, cu sabia ce-i stralucea mladios in mâini - ne omorâm sau ce ?
Nu mai aveam ce face. Ea stia ca intr-un final voi muri de vreunul din asasinii Sindicatului asa ca probabil credea ca aveam de gând sa o las pe ea sa ma omoare, din curtoazie, pentru relatia pe care o avusesem. Am apasat pe un buton de pe mâna stânga. Pe brate mi se ridicara lamelele de lupta corp la corp, lungi, pâna aproape de umeri, cu vârfurile ce-mi treceau dincolo de degete, prinse de antebratele costumului, pentru a-mi oferi o mobilitate maxima, facând sa ma aseman unui om caruia incep sa-i creasca aripi. Pistolul il pastrasem in mâna stânga, incarcat, teava lui fiind egala cu vârful lamei de pe mâna. Nu ar fi avut nici un rost sa trag de la distanta in ea, pentru ca agilitatea pe care o controla, putea contracara cu usurinta viteza glonatelor mele.
O lua la fuga spre mine, iar inaintea contactului, facu o tumba acrobatica, la mica inaltime, incordându-si spatele ca si cum n-ar fi avut coloana vertebrala, descriind un cerc aproape perfect. Lovitura grea, care urma sariturii, imi ciunti lama stânga, apoi venira alte lovituri rapide, uimindu-ma cu viteza aproape luminica cu care ajungeau asupra mea. Sabia de diamant, puternica si exacta, musca din lamelele pe care deabea reuseam sa le misc spre aparare, cât despre vreun atac din partea mea, nici ca putea fi vorba… eram mare si greoi in comparatie cu ea.
Am privit petru o secunda in ochii ei, gasind aceeasi sete de putere, pe care o avea atunci când faceam dragoste. In pat insa era mai tandra, mai inceata, desi cu acelesi miscari exacte, stiind sa se cordoneze perfect cu corpul meu greoi, ducând de fiecare data voluptatea la un alt nivel; stia sa ma priveasca, sa ma alinte, sa ma atinga, sa ma vrajeasca iar acum stia sa ma loveasca, sa ma urasca, folosind aceeasi senzualitate, ce parca-i curgea in loc de sânge.
Victimele ei mureau fericite si imi parea rau ca eu nu urma sa mor de mâna ei… de privirea ei.
Dupa alte multe atacuri, in care imi transforma lamelele in confeti, facu un salt agil in spate, lasându-ma sa cred ca pleaca, ca prefera sa lase treaba neterminata. Dar in loc sa o ia la fuga in sens opus, se inalta in aer, ca si cum ar fi vrut sa zboare, facu o tumba ciudata, sfidând legile gravitatiei, indreptând intr-un mod inexplicabil lama sabiei spre capul meu, tinând-o cu ambele mâini, dând loviturii o greutate implacabila. M-am impotrivit loviturii, in care ea isi pusese toata putere, aparându-ma cu gestul cel mai firesc, punând mâna dreapta, cu lamela ramasa fara ascutis, impotriva sabiei. Lovitura fu zdrobitoare, ma ingenunchie, imi despica lamela si apoi armura bratului, fara sa-si slabeasca din putere, oprindu-si insa perforarea ucigasa in rabitus, aducând spasme intregului corp, zgâriindu-mi creierul cu o durere sfâsietoare. Totusi, lovitura nu-si atinse tinta: nu ma omorâse. I-am gasit in privire zâmbetul victorios, ce-l vedeam adesea in patul placerilor noastre, suav su dulce, dar totusi pervers… probabil ar fi vrut sa ma sarute, incet, sensual, dar intre noi era prapastia dintre viata si moarte.
-Scuze… - am reusit sa soptesc.
Nu pusese picioarele pe pamânt, fiind inca in salt, iar pistolul ce-l tineam in mâna stânga se declansa, improscându-i abdomenul gol, neprotejat cu plumbul ucigas. Fu azvârlita de viteza glontului la câtiva metri distanta, iar in jurul ei incepuse sa se formeze obisnuita balta de sânge, sange de un ros senzual, parca dulce, precum vinul. Am mers spre ea, dar privirea-i sfidatoare, puternica, zâbitoare, ma facu sa pastrez distanta.
-A fost mai bine ca ultima data când mi-ai tras-o… - spuse ea cu gura plina de sânge, incercând sa-si pastreze luciditatea. Probabil si ea simtise, traise, ceea ce avusese noi, mai bine de 4 ani, in doar jumatete de minut, devenise nesigura pe ea, gresise… platise crunt amintirea.
Mi-am ridicat pistolul si l-am indreptat spre inima ei. Am tras doua gloante fara sentimente. In duelele dintre asasini, unul trebuie fara greseala sa moara, pentru ca onoarea e mai presus de viata. Deobicei, cele doua gloante ce aduceau moarte sigura, se trageau in cap; infatisarea ei, suava, dulce, linistita acum, era insa de nespulberat. Visam cum ar fi fost sa fim aruncati, amândoi, odata, in reciclatorul uman.
Din rana adânca mi se scurgeau firicele de sânge pe lamela spulberata, in jos, cazând in picuri mici, dulci, pe fierul rece al soselei, unindu-se cu sângele fierbinte al #7842;ngelei. Mi-am pus pistolul in teaca electronica, asezându-ma pe o bordura, la ceva distanta de cadavru.
-Opreste sângerarea… si reincarca pistolul - am ordonat cu o voce stinsa robotului.
-In cazul folosirii coagulantelor mâna, de la antebrat in jos, ar putea deveni inoperaila, si ar trebui amputata la primul consult medical. Sfatuiesc consult medical urgent. Astept caracteristicile reincarcarii… - ma avertiza aceeasi voce rece a robotului.
-Opreste dracu sângerarea… ! - si asa urma sa mor in viitorul apropiat: nu aveam timp de o mâna in plus - Asteapta calibrarea incarcaturii pâna la primul inamic.
Problema mea insa nu era bratul, ci armura ce nu se putea regenera in timp ce era folosita, ci trebuia scoasa, si apoi reparata, lucru ce-mi era imposibil, cât despre mâna… auzisem ca cele cibernetice erau mult mai folositoare decât cele umane, desi invatai greu sa le folosesti.


IV: Sfârsitul sfârsitului

-Creierul tau… Horhe - se auzi din departarile vazduhului, dupa câteva minute de liniste, aceeasi voce grea, ragusita, din filmuletul lui Geon.
-Distanta automata; foc automat; gloante perforante, nivel ridicat. Vreau cinci incarcatoare pregatite pentru incarcare manuala… - am comandat grabit robotului, ce dupa o secunda anunta printr-un tacanit strident ca ordinul fusese pus in aplicare.
O dunga rosie, ce-mi aparea pe vizorul autofocalizator ma anunta ca inamicul era in afara razei de tragere, dare eu il vedeam clar, ca o sclipire ce plutea printre norii ciudat de albi. M-am ridicat sprinten si am luat-o la fuga spre el, cu pistolul ridicat, spre pozitia lui posibila, astepând ca dunga sa se starga, iar eu sa il pot impusca. Avertizatorul disparu treptat, ca si cum m-ar fi anuntat cât mai am pâna la punctul de tragere, din zece in zece metri.
Am inceput sa trag, gloante dupa gloante, mai mult pentru a-l incetini, pentru ca tinta mea era inexacta chiar si cu focalizatorul ce-mi ducea privirea atât de aproape incât i-as fi putut spune si ce avea intre dinti. Robotul tot regla distanta pâna la tinta prin unde radio, tinând legatura cu pistolul continuu, spunându-mi si mie in ureche, prin casca “sase sute metri… cinci sute cinci zeci metri… “
Cam la trei sute de metri, m-am oprit, mi-am pregatit pozitia de tragere, incepând sa trimit gloantele cu o mai mare precizie. Si el se opri in vazduh, facu un fel de intoarcere, despicându-si toracele, iesind din interiorul lui racheta de mici dimensiuni ce se apropie de mine incet, dar cu o precizie de invidiat. Am facut doua tumbe lungi in fata, incercând sa evit fara repercursiuni racheta, aceasta izbinduse dupa o secunda, de fierul soselei, facând un crater impozant, si un suflu, ce aproape ma lua pe sus.
Jivina incerca sa ma atace, vazând momentul meu de instabilitate, printr-un picaj maiestos, ce crea un vuiet asemanator cu cel al avioanelor… dar nu-mi cunoastea tinta. Vizorul lua in obietiv tendonul ce facea legatura dintre corp si aripa stânga , iar eu printr-un glonte bine plasat, am reusit sa-l ciuntesc, nereusind sa fac ca aripa sa i se desprinda cu totul de corp. Deveni insa de nefolosit, iar picajul maiestos se transforma intr-o cadere groteasca. Datorita lipsei de control, intra cu mare viteza intr-un bloc, zdrobind peretele, facând o gramada de cioburi, distrugând câteva etaje. Il distrusesem.
M-am intors cu spatele la blocul de care se izbise jivina, si as fi vrut sa merg sa mai vad odata chipul mitic al #7842;ngelei, care acum ma bântuia mai mult ca oricând. Dar nu se dezactivase. Usa de la parter a blocului exploda, fiind aruncata la sute de metri distanta prin aer. Cyborgul lui Geon, Cerebel, iesi purtând mai degraba o imagine haioasa, ce se distinse clar, dupa câteva secunde, in care praful, creat datorita exploziei se evapora. Cu o aripa stându-i semet pe partea dreapta, impozanta, maiestoasa, iar pe partea stânga, cealalta balanganindu-se caraghios in vântul ce adia incet, lovindu-i corpul cu atingeri mladioase de pene.
-Punctul meu slab era materia organica… - indruga el cu aceeasi voce - acum sunt invincibil ! - si scoase un raget ce tinea, probabil, locul unui râs haotic.
In acelasi timp, aripile i se strânsera la spate, parca disparând in vreuna din multele crapaturi ale corpului. Isi incorda picioarele si facu un salt, acoperind pentru o secunda soarele, incepând sa traga, de acolo de sus, unde parca levita, gloante explosive, cu o viteza pe care eu nu o mai vazusem, din niste tevi ce-i aparura in palme. Faceam tumbe mici, epuizante, in spate, pentru a putea evita gloantele, dare eram si asa vlaguit de actiunile mele precedente, mai ales de pierderea sângelui.
La al treilea salt al meu, piciorul drept amorti, ramânând o fractiune de secunda mai in urma. Unul din gloante imi patrunse in tibie, explodând in momentul atingerii maduvei osului, facând ca gamba sa mi se imprastie in mii de bucatele improscându-mi casca cu ramasite de oase. O durere sfâsietoare imi sageta intreg corpul, in timp ce eu ma pravaleam, precum o bucata de carne inerta, pe fierul dur, facând ca sângele sa imi inghete in vene, deconectându-ma cu un fior rece de tot ceea exista.
M-am intors pe spate, incercând sa scap de acea fiinta invincibila, impingându-ma cu piciorul ramas intreg, de sosea, dar nu faceam decât sa stau ca tinta pentru el, ce ateriza, peste mine, nezdrobindu-ma cu corpul lui greu, in special pentru a ma mai tortura. Isi azvârlea ghearele mari peste mâinile mele lipsite de putere, pe care deabea le puteam ridica spre apararea mea, sfâsiind-o mai intâi pe dreapta, ce si asa se tinea intr-o bucata de os.
O alta durere insuportabila ma cuprinse, si atunci am realizat ca nu mai aveam scapare; mi-am lasat mâna stânga sa cada pe lânga corp, dezarmata de pistolul ce demult se despartise de mine, si i-am lasat giarele grele sa ia stapânirea corpului meu. M-am predat legilor firii, iar deznadejdea si suferinta imi fugira din inima.
-Inchide casca - am ordonat, robotului ce ma tot anunta ca ma doare, de parca eu nu as fi stiut…
Durerile sfâsietoare, ale loviturilor, ale locurilor unde membrele nu mai erau, se diminuara, soarele, ce stralucea ca o dinioara, incepu sa-mi mângâie pleoapele, cu aceeasi caldura dureros de placuta, arzator de puternica; cântecul era unul sacadat, desi castile demult fusesera distruse, dând un anumit ritm dulce luminii… durerii. Si asa ma inceput sa zbor in lumina, purtându-ma pe mine insumi in nimic prin nimic, iar nimicul era dulce si cald… si era iubire.



Inmultirea fiintelor la nesfârsit tine de o economie a viului dar si de filozofia textului, fictionalul fiind constructul fundamental.

ovidiu bufnila spune:

Dezbaterile Topic Science Fiction

Va invit la o dezbatere despre Industria SF:

Cred ca Industria SF nu este doar o vorba goala si ca oamenii de afaceri pot lua in considerare oportunitatile pe care le-ar oferi o schimbare majora de perceptie. Va propun o dezbatere sustinuta, cu argumente, pasionanta si, de ce nu, cu o tinta practica. In Romania este o Cultura Science Fiction fascinanta, construita cu talent si daruire in volutele istoriei.

Sunt foarte multi talentati scriitori SF in Romania ale caror carti ar putea fi chei de marketing pentru campanii percutante. In plus, personajele acestor scriitori ar putea face deliciul miilor de cititori sau deliciul cinefililor. Ce se intampla insa in Romania cu Industria SF? De ce nu se naste? Exista un fenomen SF dar nu reuseste sa-si ataseze o Industrie SF. De ce credeti ca este aceasta stare de lucruri? Pot oare oamenii de afaceri sa gaseasca oportunitati in acest fenomen SF?

Topic Science Fiction/ editia DESPRECOPII

Topic Science Fiction,
prima revista SF din lume interactiva, non-liniara si valurita!
Topic Science Fiction are deschise editii independente una de alta in multe locatii digitale.
Va invit sa publicati in editiile noastre idei, informatii, opinii, pareri, polemici, articole, interviuri, eseuri, povestiri, romane, poezii si orice gand al vostru despre Noua Lume, despre Stiinta, despre Arta si Politica, despre viata noastra, despre tot ce va pasioneaza.
Lista completa a editiilor Topic Science Fiction o puteti gasi la sectiunea LINKS in baza de date a e-groupului atasat acestui proiect:

http://groups.yahoo.com/group/Topic_Science_Fiction/


Inmultirea fiintelor la nesfârsit tine de o economie a viului dar si de filozofia textului, fictionalul fiind constructul fundamental.

n/a spune:

Si daca tot e topic de SF, hai sa-l udam!




CEASCA DE CAFEA
Short Story by
Vera BOUCHARD

Pasesc tacuta pe podeaua rece a incaperii.
Umbre.
Un fosnet metalic.
Trebuie sa fiu atenta. Ei pot sa apara in orice moment...
Incetez sa respir. Ascult.
Tamplele isi urla mut vuietul de fluide.
Mai fac un pas.
Cosul pieptului zvacneste spasmodic.
Aer!
Respir.
Hmmm...poate ca nu e nimeni...poate ca m-am insel...
ZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZAAAAAAAAAAAANNNNNG!!!!!
Aratarea, venita de nicaieri, isi lateste buzele metalice intr-un ranjet descarnat. Ruginit.
Tresar.
Imi apropii palma transpirata de anihilator.
Bratul imi tremura.
Respir sacadat.
Humanoidul priveste fix bratul tremurand.
Degetele-mi aluneca inspre centura. Un milimetru. Inca un milimetru. Hai! Trebuie!
Creatura se apropie. Aluneca pe podeaua intunecata.
Ii simt rasuflarea electrizanta pe piele. Porii mi se contracta intr-un fior.
Sar in laturi.
Ahhhhhh!
Fierbinteeeeeeeeeeeee!
Picaturi cafenii imi alearga pe pulpe.
Durerea imi inclesteaza buzele intr-un rictus.
Fir-ar a dracului de treaba!!!!
Am varsat cafeaua!!!
Ma ridic de pe scaun.
Apuc un prosop si sterg cu furie.
Adun cioburile cestii de pe covor.
Inchid calculatorul.
Casc.
Ma intind pe canapea.
Imi potrivesc perna.
Sting veioza.

Ben Ami spune:

ÎNGER NOROIOS
by Ben Ami

Mi-e FRICA!
În acea zi ceata verzuie se ridica asa cum facea din totdeauna. Lingand bordurile trotuarelor, cladirile adormite si cainii vagabonzi. O zi ca oricare alta desi, intr-un mod discret, diferita. Aveam impresia ca realitatea fusese fracturata, ca lucrurile obisnuite incepusera sa se imparta clar: in bune sau rele, in mari sau mici, ori in albe si negre. Cineva parca ascunsese toate celelalte nuante din lume. De fapt, le furase si fugise cu ele in timp ce noi…dormeam.
Nimeni nu mai stia care era ADEVARUL! Nimeni nu se intreba: „De ce asa si nu altfel!”
Si atunci, desi – intr-un fel – faceau parte de multa vreme din realitate, au aparut EI!
Dintre noi! De peste tot!
Cel care imi retinuse atentia statea cocosat deasupra unei guri de canal incalzindu-si trupul plapand in duhoarea calaie ce urca din adancuri. Din cand in cand ducea la gura o punga mica. In care am presupus ca avea Lac de Aur.
Malnutrit, cu maini scheletice in interiorul carora venele treceau asa, intr-o doara – simple speculatii anatomice – creatura masura lumea din jurul sau cu privirea incarcerata intr-un alt fel de univers, ce „pasea” pe langa al nostru, dar in sens invers.
Condamnat la o conditie ingrata - pe care nu si-o alesese singur - astepta sa treaca dintr-un tren expres in celalalt. Trebuia doar sa intuiasca momentul in care ele se apropiau suficient, permitand piulitei de la capatul unei bare de protectie sa strabata distanta ce separa cele doua linii de cale ferata.
Piulita era el.
Sincer sa fiu batranelul era diferit de ceilalti. Desi nu se deosebea cu nimic. O poza reusita, decupata dintr-un dictionar de specii disparute - candva reale si doar atunci impunand…reguli.
Pe mine ma interesau…realitatea virtuala, teoria jocurilor si muzica lui Verdi. Pe el doar Lacul de Aur din ziua in care avusese ghinionul s-o i-a de la capat. Ghinionul unui cobai de lux.
La aproape saizeci de ani stia tot. Traise tot! El chiar era un cobai. Si daca una dintre nenumitele civilizatii ale evului mediu industrial facuse experiente pe asemenea fiinte si fusese impinsa de istorie in hrubele de unde, mai demult, se tarase afara, actualii cobai de lux se judecau intre ei. Dupa legile betonului, ale promiscuitatii si ale Lacului de Aur.
Zicala-de-fier ne aminteste ca „Unui razboi atomic i-ar supravietui numai sobolanii si libarcile”
Eronat!
Supravietuitorii unei conflagratii nucleare n-ar fi decat acesti incredibili ingeri noroiosi. Fiindca o merita…Ei suportand povara indiferentei fiecaruia dintre noi. Si fiind ultimii copii ai SIDEI – zeita sifilitica sub zambetul careia am uitat sa mai iubim.
Îmi vine greu sa explic de ce, dupa numai cateva zile, cand l-am revazut, parea cu cel putin zece ani mai tanar. Un matur imbatranit inainte de vreme, caruia nu-i stiam nici macar numele…Daca l-as fi intrebat, ar fi putut sa-mi spuna o marca de bere…In fiecare zi putea avea un alt nume. Aici libertatea lui ingloba libertatile catorva sute dintre noi.
Aproape o saptamana mai tarziu aveam sa aflu ca un tanar fusese violat de trei Latra in gangul de la piata Golana. Printre coloane. Printre degetele batrane ale unei cladiri in care locuiau garzile de corp ale Toneidesunci. Intelectuali fini, orbeti prin definitie.
Desi nimeni nu vazuse nimic, aflasem ca despre EL sopteau Noptile…Care povesteau cum Albastrii nu impiedicasera haita de Latra sa-si concretizeze instinctele de pradatori. Aici, in chiar centrul celui mai industrializat Mega din sud-estul Centralei Euro. Neocortexul genetimagilor.
Soaptele Noptilor cantasera despre neogheizerul paralizant pe care il pulverizasera in fata, si despre box-ul electro ce rupea coastele nefericitului. Una cate una. Refrenul murmura Intim-i-dareee…Intim-i-dareee...”
Ar mai fi putut ingaima ceva? EL doar se ruga…Pentru ei.
Stia ca sunt infectati...„cu spuma de ciuma”. Vedea guri ce dezveleau dinti cariati, nasuri refuland muci grosi, verzui. Plagi supurande. Ghicea puroiul galbui cum se aduna intre degetele picioarelor. Degete paroase…protejate…putrezind inainte sa fie spalate vreodata.
Cu toate acestea, EL tacuse.
„Tacand, supravietuise.”
L-am recunoscut cu greu in pustiul de zece ani care tremura pe langa Babajefuita, in coltul Antropomorfiei, unde batrana cersea Cumparatorilor eternul golut, uitat in buzunarul de la spate.
Nici macar atunci n-am indraznit sa-l intreb daca exista vreo legatura intre…regresia sa biologico-pneumatica si toate miasmele realitatii pe care – parca - le adsorbea.
Si, cum totul parea cel putin bizar, din acel moment, timp de doua zile, l-am urmarit de la distanta, fara a-mi face simtita prezenta. Sau doar crezand asta.
Miasmele sapasera in carnea copilului situsuri ciudate, concave. Foamea ramasese aceeasi distinsa doamna, ce dilua solutia lumii in care EL isi cara, pe umerii mici, destinul de…catalizator. Lacul de aur ii servea drept cofactor. Dar unul esential, pentru ca-l consuma de parca ar fi vrut sa epuizeze stocurile Mega-ului.
A doua zi, in piata Golana, un Tarandemere l-a surprins pe cand incerca sa muste dintr-o fructa mare, rosie, zemoasa. Unui copil obisnuit i-ar fi ajuns pentru masa de pranz. Mere-ul insa, a vazut caramiziu in fata ochilor si a aruncat cu o greutate dupa EL…„Ti-ai dracu da antropomorfi, nu va mai starpeste Albastrii!”, a strigat in urma lui, desi parea multumit ca pustiul se indeparta schiopatand.
Mere-ul ii fracturase tibia piciorului stang, dar Cumparatorii nu stiau. Zambeau ingaduitor in spatele fugii lui sincopate, bucurandu-se ca mai exista cineva care poate face…”putina dreptate in lumea taxelor astora aberante”…cum bodoganea un mos privindu-si marsupiala aproape goala.
Copilul starnise admiratia catorva Cumparatori striviti de viata grea si de salariile ridicole.
„Stia cineva cu ce pret le facuse EL o bucurie?”, inganau Noptile. Poate ca nici nu-i interesa. Asa cum nici la generalele din urma cu sase anotimpuri nu-i preocupase prea mult Delirul De Trei Ori al celui ce se zbatuse inutil sa-i faca sa inteleaga ca Tonadesunci – previzibilul castigator…”le inmormantaaaaa dorintele sub cadavre de iluzii”.
Pentru ei nu s-a schimbat nimic.
In spatele Acelui depozit de reziduuri, pe un teren viran de la marginea Mega-ului, copilul se opri. Dura o clipa. Apoi intra printr-o gaura. Inauntru. Unde ramase doar cinci minute. Cand iesi afara, figura parca ii lumina drumul. Catre groapa in care se lasa sa alunece… Ii era frig, il durea piciorul lovit, dar era groapa lui. Apucand o bucata de carton cretat o puse deasupra capului…” Incepuse sa ploua marunt peste sufletul unei omeniri bolnave”… soptea Noaptea.
Ramasesem la o oarecare distanta si-mi inchipuiam cum ploaia rece si unsuroasa se culcusea pe langa coastele lui rupte de efort – invelindu-i-le cu o pelicula fina… Bucatile de pamant - cu forme neregulate – care insemnau marginea gropii, se topeau si alunecau incet inspre locul unde isi gasise EL adapostul provizoriu. Al cine-mai-stie-catelea adapost dintr-o viata mult prea neinsemnata.
Imi propusesem sa nu intervin, deci n-am facut altcumva, pana spre dimineata, decat sa-i ascult tipetele - ce strapungeau intunericul – si urletele sinistre ale cainilor, care cautau cate ceva de mancare printre resturile putrezite in preajma gropilor.
Luminile ce scaldau cartierele din apropiere imi desluseau povesti banale - pe care deja le stiam. Acolo, in jurul stralucirilor, se gasea tot ceea ce ingerii noroiosi nu aveau. Tot ce le lipsea in intunericul umed adapostiti fiind de Albastrii, ori de Latra.
Micile creaturi mai norocoase visau cuvintele cantecelor de a doua zi; meseria lor ingrata, furisata printre zabrelele unei realitati indopate cu legile unor Tonedesunci, ale celor ce se lafaiau inapoia unor privilegii pe care si le oferisera singuri…„In stare sa interzica pana si atractia gravitationala, daca le-ar fi stat la indemana”…sopteau Noptile.
Inainte sa se lumineze tipetele copilului au incetat. La fel si urletul cainilor… „Pentru noaptea urmatoare vor fi mai multe gropi disponibile”…
Dupa ce valatucii verzui – incarcati cu duhori – se ridicara din pamantul fetid, copilul iesi din groapa… „Inc-o dimineata!”…fusese de acord Noaptea, iar pustiul desprinse zdreanta ce-i acoperise tibia lovita. Parca nici lui nu-i venea sa creada ce vede!... Pe mine insa, nu ma mai mira nimic. Eram doar curios sa aflu cum reusise sa fure adidasii de care tocmai se descalta. Devenisera prea mari, il incomodau, asa ca ii arunca.
Vazandu-l ce face nu m-am putut abtine sa nu rad. Fusese o descarcare nervoasa, dupa o noapte rece in care am avut impresia ca majoritatea cosmarelor lumii se inghesuisera in cimitirul de gropi - pe care n-ar fi trebuit sa-l descopar niciodata… „Locul unde se stabileste echilibrul caini-îngeri pentru ziua urmatoare”, am gandit cu voce tare. Si, pentru o clipa, am crezut ca m-a auzit. Fiindca si-a indreptat privirea spre locul unde ma chinuiam, chipurile, sa innod sireturile pantofilor.
Apoi s-a indepartat, incepand sa alerge spre Mega. Cu pasii mici si usori ai unui pusti de numai cinci ani.
Era ajunul Anului Nova si, peste cateva ore, primul anotimp avea sa fie recreat in mod artificial – singurul mod oficial.
Nu-l scapasem din ochi nici o clipa. Mergea pe trotuarul de vizavi cascand gura la ghirlandele de becuri atarnate de stalpii ceramici din piata Golana.
Cu pumnii mici indesati in buzunarele pantalonilor, tarsiindu-si picioarele printre Cumparatorii grabiti, il simteam minunandu-se. Ajunsese in preajma imensului Par din fata Antropomorfiei.
Cerul incarcat cu nori de ninsoare apasa atmosfera - exagerand un pic stralucirile miilor de spini, de dari si de Mos Chitrosi care atarnau de ramurile subtiri. Beteala din lemn de trandafir furase atentia copilului ce admira feeria spectacolului.
Pomul era atat de inalt incat pustiul se dadea din ce in ce mai in spate incercand sa zareasca varful pe care trona un mic golem rosiatic. Ajunsese la marginea bordurii si se oprise. Atunci, in chiar acel moment nenorocit, o masinarie bionica de culoare gri se apropiase turbata, franase si oprise la randul ei, peste randul ei. Insa, si peste locul de unde copilul admira constructul genetimagilor; aruncandu-l pe treptele de piatra pe care pustiul nu indraznise sa le urce.
Doi Albastrii aparuti de nicaieri constatau deja faptele. Cum zarira copilul rasfirat nefiresc pe mormanul de zapada scuipara scarbiti intr-o parte…
„Ce cautai acolo, ba, nenorocitule?”, l-a intrebat unul dintre ei…lovindu-l cu varful cizmei in tampla.
„Nimic!”, ingaima, pierit de spaima, copilul. Firisoare subtiri de sange se prelingeau de pe tampla sparta si se adunau in gropitele obrajilor. Spaima, pentru ca nu se mai putea misca.
„Pa cine minti tu, antropomorfule?”, se mai rasti Albastrul inainte sa plece. Nu uitase sa-i ofere pustiului un sut care-i dizloca acestuia clavicula stanga… Darul lui de Mos Chitros.
M-am apropiat de micul inger noroios si l-am privit. Nu plangea! Nici macar un scancet nu se auzea.
„Sa nu dai si matale in mine, nene-chel!”, m-a rugat, fara sa miste buzele, atunci cand m-am lasat pe vine, langa EL.
L-am lasat sa ma priveasca un timp, neluand in seama Jignirea! Dar asteptand, la randul meu, disparitia Cumparatorilor.
„Peste doua minute pragul dintre lumi se va deschide”, mi-a explicat, in timp ce eu ma gandeam la cele doua trenuri express care, vreodata, puteau opriIn aceeasi statie. Cumparatorii disparusera.
„Azi este ziua ta!”, am gandit atunci cand am cuibarit mainile copilului de trei ani in palmele mele. Fulgii de nea incepusera sa cada din cerul de deasupra noastra, topindu-se pe o fata mica si luminoasa. M-a mirat culoarea lor alba.
„De undeee vin?”, m-au intrebat licuricii din ochii lui. N-am stiut ce sa le raspund… „N-ai stiut niciodata!”, sopteau Noptile – care n-aveau sa dispara vreodata.
Uimit de tacerea mea, pruncul a privit pentru ultima oara lumea intre degetele careia fusese strivit. Incepand sa straluceasca, si-a intins membranele translucide in gerul care-mi patrunsese oasele. Luindu-si zborul catre Taramul fulgilor de nea…
M-am uitat dupa EL pana cand lacrimile mi-au inchis pleoapele. Nici eu nu mai suportam realitatea milioanelor de Cumparatori, a miilor de Albastri…

De aceea, preaonorat cititor, te conjur sa privesti cat mai repede intr-o oglinda. Dar sa privesti bine, incercand sa faci abstractie de contururile obiectelor zarite in spatele figurii dumitale. Priveste atent si, daca nu esti sigur, trece-ti mana prin par! Te implor, trece-ti mana prin par! Intalnesti vreo… nepotrivire? Si daca tot te amuzi, explica-mi (cu prima ocazie!) cum de nu sunt altceva decat un nene-chel? Unde mi-au disparut… coarnele?