FIV Turcia - 7

turqoise spune:

Buna seara,

Multumesc tuturor pentru sustinere
Îmi pare r#259;u ca nu va pot da o veste buna, pentru noi prima încercare nu a fost cu noroc insa încerc#259;m sa ne revenim încet si sa mergem mai departe...
E greu dar e tot ce putem face, nu avem alta solu#539;ie decât sa luptam pentru a ne vedea visul implinit

Nelay, felicit#259;ri pentru inimioara, sa cre#537;teti mari si sanatosi

Fetele care se preg#259;tesc, va doresc mult noroc si sa ave#539;i încredere ca totul va fi bine

Deci, cu cine fac echipa in toamna?!

F#259;r#259; fetze plangacioase, plizzzz

Pupici

Nelay_star spune:

Turqoise, imi pare ft rau. Chiar am stat cu gandul la tine azi...
Cuvintele sunt de prisos
Mai aveti embrionasi congelati?
Capul sus , sa va ajute D-zeu sa treceti peste cat mai repede si sa fie bine data viitoare !
Multumesc pt urari de abia astept sa ti le intorc si eu

velvet spune:

turqoise imi pare rau...multa putere si Doamne ajuta!

ciuripica spune:

Turquoise, imi pare rau, nu am cuvinte....Dar iti tin pumnii pentru la toamna. Fii tare!
Cate Fiv-uri ai la activ?
Daca simti nevoia sa te descarci, scrie-mi, iti stau la dispozitie, nu stiu cum sa te sustin altfel.

carla_cluj spune:

Turqoise, peste o saptamana trag si eu lozul cu beta :D
Daca e necastigator, in toamna ne prezentam impreuna la Acibadem.
Pupici si putere.

---

PAI-1: 4G/5G-heterozigot + MTHFR A1298C-heterozigot, 7 IA nereusite, nici o sarcina, FIV1 la Polisano Sibiu - tratament oprit din cauza raspunsului slab, FIV2 tot la Polisano - nereusit, urmeaza FET cu embrionul ramas

Hatice spune:

turqoise imi pare rau..am trecut si eu de 3 ori prin asta.
Din experienta iti spun ca e foarte bine pentru pshihic sa faci planuri pentru viitor.Sa nu renunti.

Analizele pentru mutatii si trombofilie le-ai facut?
Si eu merg in toamna.
Mergem toate in excursie la Tayfun.

intregul harem.

vreau_bebel spune:

Turqoise iti spun si eu ce am auzit la randul meu "VIATA MERGE MAI DEPARTE si poate fi chiar frumoasa"... sau "TOT RAUL SPRE BINE"... sau "NU A FOST SA FIE ACUM" ... Stiu ca nu vei alege niciuna din variante, nici eu nu am putut, dar daca ne analizam evenimentele din timpul vietii, putem ajunge la concluzia ca la un moment dat una din aceste replici chiar s-au potrivit, viata chiar a mers mai departe... sau.... sau...
Eu sunt terminata psihic, ma trezesc plangand, ma surprind plangand... dar vorba sotului meu "Pana va aparea puiul mult asteptat, DOAR NOI CONTAM, SANATATEA NOASTRA E PRIMORDIALA SI FARA CA NOI SA FIM SANATOSI BEBE NU ARE CUM SA VINA"
Am asteptat toata ziua rezultatul tau, oarecum imi puneam speranta in reusita ta, speram ca Tayfun sa le gravideasca pe toate fetele, inclusiv pe mine cu un embion valid de data asta.
Important este ca ne-am ridicat inainte de a cadea f f jos, faptul ca deja planuim "vacanta de vara-toamna" inseamna ca lupta noastra nu s-a terminat aici si poate Dumnezeu chiar ne va da binecuvantarea Lui cu un prunc sanatos
M-am intins mult, ideea era ca ai aici un grup de sprijin de toata nadejdea (pe mine m-a ajutat teribil si pt asta va multumesc din inima tuturor)

ploaiedevara spune:

turqoise Te-asteapta fulgisorii in toamna

intregul harem

dellya86 spune:

turqoise o sa facem un grup mare la toamna

Lara27 spune:

Fetelor, mereu ma impresioneaza suferinta prin care trece o femeie care, se afla in fata unui test bhcg negativ - din nou!! Cunosc foarte bine senzatia, nu cred ca, o voi uita vreodata..cu toate astea, va promit ca, exista viata si dincolo de un astfel de rezultat..si speranta..si intr-o zi, pentru unele din noi, mai repede, pentru altele, mai tarziu, aceasta senzatie se va transforma in cel mai frumos sentiment ever: o fericire nemarginita, speranta, visare, emotii care-ti cuprind tot corpul si te fac sa dai uitarii, suferinta care te-a urmarit mereu, de-a lungul drumului..
pana atunci, am preluat povestea impresionanta a unei fete care, in pofida numeroaselor deziluzii si dezamagiri, nu a depus armele si care, in prezent, conform propriilor spuse e o fericita "mamica de wonderchild:)" si sper sa, va incurajeze sa nu renuntati la visul vostru, acela de a avea un bb! va sarut!
aici, povestea:


"Trecusera 3 ani de la casatorie ani in care asteptam cu bucurie rezultatul nefolosirii nici unei metode de protectie. Nu ne-a fost dat sa traim bucuria spontana a unui test de sarcina pozitivat in intimitatea casei noastre. Nu ne-a fost dat ca noi sa fim primii din Univers care vom sti ca vom deveni parinti. Simteam ca ceva nu se leaga si imi rugam sotul sa trecem la pasul 2: sa cerem o parere medicala.

In 2007 dupa mai multe teste a venit si primul diagnostic – infertilitate masculina. Nu avem nici o sansa se concepem natural, ci doar prin FIV+ICSI.

Un astfel de diagnostic e un amalgam ciudat de speranta si infrangere. Am decis sa dam sperantei o sansa si ne-am programat primul FIV, in primavara lui 2008. Eu eram tanara, aveam nici 29 de ani, in teoriile medicilor perfect sanatoasa. 10 zile, 15 injectii, 5 ecografii si o dureroasa prelevare de ovocite. Mai tarziu suna un telefon caruia ii raspund pentu a auzi "Ne pare rau doamna, dar din pacate nu s-a format nici un embrion care sa fie conform conditiilor unui transfer. Incercarea dumneavoastra se termina aici". Tin minte de parca s-ar fi intamplat ieri, am inchis telefonul, m-am uitat pierduta prin casa. Ninsese in ziua aia, ultima ninsoare din acel an. Casa mea curata, pregatita special pentru ziua de azi cand urma sa "aducem embrionelul acasa". Mi-am sunat sotul la serviciu spunandu-i vestea proasta. Peste 15 minute am auzit o masina in curte, era el saracul, plangand ca un copil, cu lacrimile innodandu-i-se in gat.

La vreo doua saptamani dupa asta am avut discutia de dupa esec cu medicul meu. "Sunteti tanara, si, ciudat, ati raspuns bine la medicatia respectiva! Nu este nimic, incercam o alta schema".

Obligati sa numaram pana la 8

Si in octombrie 2008 am inceput pregatirea pentru cel de-al doilea in vitro, de data asta cuplat cu schimbarea dietei si a regimului de viata… mai mult sport, mai putine dulciuri etc. In octombrie am fost pusa sub o menopauza indusa timp de 3 saptamani apoi am inceput cu ceea ce se cheama ‘ciclu artificial’, o menstra coordonata medical sa zicem. 43 de zile, 2 sprayuri de Suprefact, 14 injectii, 5-6 ecografii si o prelevare de ovocite. Mai tarziu …suna telefonul: "Doamna, avem vesti bune pentru dumneavoastra, astazi va avea loc transferul embrionar’. O bucurie imensa!! Mi-am anuntat sotul, am plecat la spital si seara eram din nou acasa, de data asta avand in burtica un embrionel nu exceptional dar cu sanse. L-am alintat, i-am cantat, i-am vorbit iar 10 zile mai tarziu am facut testul de sarcina …si din nou acel telefon de la clinica ce spunea ‘Ne pare rau, beta dumneavoastra este 0’.

O noua palma pentru mine.

Intre timp in jurul meu prietenele, cunostintele isi intemeiau familii, isi intalneau viitorii soti, programau data casatoriei, se intampla si nunta, ramaneau gravide, se nasteau copii... iar eu eram un spectator tacut al tuturor acestor aspecte normale ale vietii...

Dupa o vreme in care prind puteri, merg din nou la discutia cu docotrul. "S-a descoperit un chist endometriozi, propun o laparoscopie. Dupa aceasta laparoscopie aveti sanse reale de a ramane insarcinata". Zis si facut, februarie 2009 laparoscopie si surpriza: endometrioza gradul 3! Oooops, deci nu sunt atat de sanatoasa pe cat se credea. Incepem direct pregatirile pentru in vitro 3. Alti hormoni tot injectabili, doze si mai mari, cate 2 injectii pe zi timp de 15 zile. Si, aceeasi poveste - zeci de injectii, ecografii si o prelevare de ovocite. Mai tarziu suna telefonul…cu acelasi: "Ne pare rau, embrionii dumneavoastra nu corespund standardelor pentru a fi transferati". I-am rugat sa se mai uite o data. Si inca o data. Si am izbucnit in plans la telefon..

Intre timp relatia cu sotul devenea ciudata. Eu ma simteam defecta. El se simtea mai putin barbat. Cautam explicatii, cautam o minune. La un moment dat m-am retras inclusiv din cercul de prieteni, pentru a nu-mi face mai rau. Am inceput sa citesc muuult, foarte mult despre calitatea ovocitara, despre ce e bine, ce nu, ce se poate incerca, ce nu merge…
O noua discutie cu medicul meu. "Ati tras lozul nenorocos! Sansele ca la varsta dumneavoastra sa aveti o asa rezerva ovocitara redusa sunt minime. Combinatia rezerva ovocitara redusa + endometrioza + infertilitate masculina extrem de severa este foarte rara". Dar mai incercam.

Si programam in vitro 4, in august 2009. Doze imense de stimulare hormonala, combinatie ciudata de medicamente. Devenisem experta in a ma injecta in burta, in a combina medicamentele, in a schimba ace, in a ma dezbraca in fata tuturor ecografistilor care au lucrat vreodata la spitalul a carui pacienta eram. Atunci am facut atat de multe injectii, incat la sfarsit aveam burta plina de echimoze. Urmeaza prelevarea ovocitara. Trei zile mai tarziu, acelasi telefon, cel cu "ne pare rau".

Ce faci? Cum mergi mai departe? Cum faci sa nu te pierzi pe sine? Cum faci sa nu auzi "Nu vrea Dumnezu sa ai un copil", "Se va intampla cand te vei astepta mai putin si pe cale naturala", "Cine stie ce ai facut tu de nu ai copil", "Cine stie cate anticonceptionale ai luat la viata ta…." Cum faci sa nu innebunesti de durere, de disperare cand nu iti doresti decat un lucru normal: un copil??

Am inceput turul doctorilor din Europa, fie ducandu-ma personal, fie prin e-mail. Austria mi-a spus, ne pare rau dar nu putem incerca mai mult decat cee ce au incercat doctorii dumneavoastra. Germania la fel. Budapesta a fost dispusa sa imi mai dea o sansa, insa combinatia ciudata de hormoni pe care mi-o propuneau m-a facut sa spun ‘pas’.

Si am ramas la mine la clinica, unde in martie 2010 am avut o noua discutie cu docotrul. S-a uitat in ochii mei si mi-a recomandat o procedura cu donatoare de ovocite. Atunci am aflat cum este sa mori putin. Am fost trecuta pe lista de asteptare - minimum 6 luni. Am acceptat, m-am dus acasa, m-am inchis in camera si am plans trei zile si trei nopti. Cum, sa nu am copilul meu biologic? Sa nu mai existe o a doua ca mine, care sa rada ca mine, sa aiba ochii mei, sa ma regasec in vocea ei? Cum, eu ma termin aici? Cu ajutorul sotului m-am repus pe picioare. Mi-a explicat si m-a readus usor usor la viata.

Intre timp am inceput sa ma interesez privind adoptia unui copil roman. Aveam tot ce ne trebuie pentru a creste un copil fericit. Legislatia romana doreste insa ca in Romania copiii abandonati sa stea inchisi in camarute mici, in patuturi metalice si nu sa ajunga in bratele unor oameni care si-i doresc. De aceea aceasta legislatie spune ca ‘cetatenii romani cu dubla nationalitate pot adopta copiii romani doar daca se reintorc in Romania si au aici domiciliu stabil’. Deci, eu ce fac? Ma reintorc acasa? Las serviciu si barbat aici si ce fac in Bucuresti? Unde gasesc serviciu? Cat dureaza sa fac actele?
Am incercat adoptia din tara unde ne aflam. Tara aceasta are contracte de adoptie cu China, India, Sri Lanka, dureaza 5-6 ani si zeci de mii de euro…. nu! Daca e sa trecem prin asta atunci va fi doar pentru un copilas roman.

Intre timp cele 6 luni de asteptare pentru donatoare au trecut si ca de obicei suna telefonul: "Am gasit o donatoare care sa corespunda profilului dumneavoastra, puteti incepe". Am inceput, am terminat, am primit 4 ovocite si la final un nou telefon: "Ne pare rau, nu aveti embrioni de transferat!"

Cum??? De ce???

Daca pana atunci am inteles logic multe chestii, in ziua aia am inteles ca nu mai trebuie sa caut logica in nimic. Caci nu tine de logica.

O noua discutie cu medicul: "mmmmmm, foarte ciudat, inseamna ca problema nu este la dumneavoastra, ci la sotul dumneavoastra! Recomandam o noua incercare, procedura scurta, cu propriul dumneavoastra material genetic si 50% sperma sotului + 50% sperma de la donator." Zicem da, ajungem acasa si de data asta trece sotul meu prin ce trecusem eu cu jumatate de an in urma. Cum iti iei adio de la propriul tau copil, fie el si neconceput? Enrom de greu si imposibil in fapt. Insa inveti sa uiti si iti hranesti speranta ca poate in vitro 6 va reusi. Speranta, mereu speranta....

In vitro 6. Procedura scurta, 10 zile de injectii, 4 ecografii, doza dubla de declansare cu pregnyl (drept pentru care am ajuns la urgenta). Urmeaza prelevarea ovocitara, din nou dureroasa ca si la prima incercare. La 5 minute dupa prelevare mi se inclesteaza maxilarul, mi se albeste totul in fata ochilor si nu-mi mai amintesc nimic. Ma trezesc cu o asistenta care imi vorbeste si imi spune va fi bine, m-a pus pe perfuzii cu… (asta nu-mi mai amintesc). La incercarea asta au prelevat 14 ovocite! Record absolut! Cum, eu care vin de la procedura cu donatoare, am 14 ovocite productie proprie????

Urmeaza fertilizarea, 50% cu materialul genetic al sotului, 50% cu donator. Dupa trei zile, telefon: "Doamna, veste buna, azi putem face un transfer embrionar pentru dumneavoastra!’. Sar ca o minge de bucurie, topai, tremur si plang!! "Avem transfer, avem transfer, ovocitele mele functioneaza". Sun sotul, vine, ma ia, plecam la spital. In sala de embriotransfer, vine embrioloaga si ne spune: "Avem 1 embrion tip–top, de 10 celule, cu materialul genetic al sotului, il transferam pe acela!". "Super! Un embrionas super bun cu materialele noastre genetice!!!"

Si din nou 10 zile de agonie si extaz, concentrare pe cel mai mic semn care ar putea sa indice ca bebe e acolo. Si din nou frica aceea ingrozitoare de acel test, de acel telefon, de tristete, de nesiguranta....

Din pacate, istoria s-a repetat, iarasi beta negativ, iarasi "ne pare rau". Si iar am plans amandoi...

Atunci am vrut sa ma opresc, simteam ca nu mai pot, nu mai vedeam rostul. Incercasem orice se putea incerca. Eram suparata pe mine ca ma supuneam unui asemenea chin. Speranta din mine murise.

Ajunsesem sa ies din nou afara, sa ma bucur ca vad copii si femei gravide, sa ma bucur de invitatiile prietenelor la zilele de nastere ale copiilor. Reusisem sa inchid un cerc. Dar imi omorasem speranta. Nu mai era in mine. Era in alta parte. Am regasit-o un an mai tarziu intr-un telefon de la o prietena. O prietena care avea 40 de ani si 6 fivuri nereusite la activ. M-a sunat si mi-a spus: "Sunt insarcinata in 3 luni cu gemeni!"

Un simplu telefon mi-a redat puterea de lupta si am programat in vitro 7, fix acum un an in septembrie 2011. Aceeasi poveste - Puregon, Orgalutran, Pregnyl. Si un telefon cu "ne pare rau...... nu avem vesti bune..."


Astazi, atatia ani mai tarziu, am in burtica un bebe pe care il asteptam sanatos pe lume in ianuarie. Un bebe obtinut la fiv 8, cand eram sigura ca nu se mai poate. Un bebe minune ca toti bebelusii, dar un bebe care dinainte sa existe m-a invatat atat de multe. Copilul meu intelept. Copilul meu luptator. Copilul meu!"