Copii amenintati ca vor dormi pe jos in spital

histamina spune:

1. l-am operat pe Ianu la 6 luni de fimoza,desi practic,a fost o incizie de un minut.mi s-a permis accesul meu,dar nimeni nu mi-a zis inaite despre ce e vb.cand a inceut ianu sa urle si cand am vazut bisturiul,au avut doi paicenti intinsi;unul pe masa (ianu),altul pe jos (eu).
2.faza cu palmele la trezitul din anestezie am patit-o eu,dar era dupa o moarte clinica imi tot urlau in creier vorbele dr:nu poti s amori dintr-o apendicita.dar eu nu le-am resimtit ca palme,ci ceva f ok.
3.cand ii recolteaza lui ainu,plangem la unison amandoi.cand l-au luat pe ianu la operatia de polipi, pe mine m-au luat de pe jos.
pe scurt: mai bine cu ta-su la de astea medicale,ca eu mor acolo.

Madanic spune:

bai trebuie sa recunosc ca in legatura cu sincertatea cam ai dreptate. Aveam 12 ani cand m-au operat de apendicita, si pentru ca fusesem o groaza de timp prin spitale eram (credeam eu) calita. La Ploiesti la Spitalul judetean se facea anestezie de la brau in jos, nu totala.
Am fost internata duminca ca ma apucase durerea de burta cat eram la iarba verde. Trec peste faptul ca nu au anuntat parintii ca luni dimineata ma baga in operatie, au venit in salon si m-au strigat pe numele complet. M-am dus crezand ca vor sa ia analize de sange (v-am spus deja ca eram veterana in ale spitalelor). Au luat 2 baieti si trei fete si ne-au dus in blocul operator. Apoi ne-au zis ca ne opereaza, fara inflorituri de nici un fel. Erau doua sali de operatie legate intre ele, o infirmiera a stat cu noi pana ne-a luat asistenta. Ne-au facut o injectie in umar care ne-a "uscat" definitiv, nu mai aveam saliva si era destul de greu sa respir ca simteam ca mi s-a umflat limba. Nici unul nu plangea, eram chiar curiosi. Ne-au lasat singuri ca asistenta trebuia sa fie prezenta in sala de operatie. Am intrat in cealata sala de operatie unde am vazut instrumentar complet intins pe camp steril (acuma stiu ce e, atunci am zis ca e un servetel), am intors instrumentele alea pe toate partile (toti 5, by the way eu sunt purtator de HepB asa ca va dati seama ce constiinciosi erau). Si ne-am intors ca ne era frica sa nu fim prinsi.
OOOO si uitasem eram complet dezbracati, toti ca asa se facea treaba. Infirmiera luase pijamalele noastre cu ea.
Au venit si au intrebat cine vrea sa fie primul. Si m-am dus eu ca nu imi era frica de loc (habar n-aveam eu ce urma). M-au pus in fund pe masa si m-au rugat sa ma cocosez. Apoi anestezista a trecut cu o seringa si un ac impresionant (cel putin asa mi s-a parut atunci) si am intrebat-o "Unde imi faceti injectia asta?". Mi-a raspuns scurt si la obiect "In coloana".
Rezultatul? Am sarit de pe masa, si am inceput sa alerg sa ies din sala dar usa mare era blocata de targa cu pacientul anterior (un adult) si usa dinspre anticamera in care tocmai fusesem era blocata de o asistenta, asa ca alergam in jurul mesei si ei dupa mine ca in filmele cu prosti. M-au prins ca nu era chiar atat de greu dar uite ce face sinceritatea.
Mi-a fost rau pe toata durata interventiei, si medicul continua sa fie sincer cu mine, ba chiar mi-a arata ce-a scos. Si s-a convins ca nu doresc bucata aia cand am inceput sa icnesc in gol.

Prezentarea procedurii si a beneficiilor trebuia facuta de mama, pentru ca copilul ala are incredere in parinte, pe doctor sau pe asistenta nu-i cunoaste. Doctorul trebuie sa faca prezentarea corecta si detaliata parintelui. Parintele alege modalitatea in care transmite mai departe informatia.

Madanic spune:

La doi ani da a uitat, insa pot sa-ti garantez ca dincolo de 10 ani nu uiti nimic. Eu imi aduc aminte in detaliu de fiecare procedura medical a, mai putin alea cand eram sub anestezie totala.
La 10 ani s-a declansat HepB, pe care l-am luat tot din "profesionalismul" asistentei medicale care ne facea vaccinele la scoala. Si imi aduc aminte cum venea cu acul infipt intr-o hartie pe care scria "Nicolescu". Sora mea invata in aceeasi scoala si ei ne faceau vaccinul cu acelasi ac (ea era purtatoare de la 3 ani, tot dupa un tratament injectabil, si mama o inregistrase la scoala ca purtatoare).
Imi aduc minte de perioada de internare la boli infectioase si cum vorbeam cu cei bolnavi de meningita desi ups erau boli contagioase. Amenintari? Bataie? O da erau, mai ales daca nu erai adormit dupa ce dadeau ei stingerea. De aia si cred in ceea ce au zis copii astia, pentru ca am trecut prin asa ceva.
Injectiile sunt dureroase, dar cum crezi ca se simte un copil al carui picior intepeneste dupa o serie de peniciline si la care asistenta nu se uita? Nu stiu cum se numeste acum fostul "Budimex", dar bateam scarile in sus si in jos sa-mi conving piciorul sa se miste (nici azi nu stiu daca asta era solutia). Zici ca nu exista trauma? Ba da, atat de mult incat nu pot merge la medic in Ro fara sa imi fac 1000 de scenarii.

Comunicarea medic-pacient si medic-apartinatori ar trebui imbunatatita. Un parinte este indreptatit sa ceara detalii cu privire la tratament, la modul in care va decurge o interventie si alternative. Parintele poate apoi sa transmita copilului cat de mult crede de cuviinta din ce a aflat.
Iar medicul ar trebui sa fie fericit sa implice parintele in process cat mai mult, poate ajuta si aduce cooperarea copilului.

XIO spune:

Nu stiu ce e cu Universul paralel. Am spus ca in anumite cazuri. Spre exemplu cand pacientul isi aspira secretiile sau este in apnee (adica nu respira) si nu se poate trezi, este lovit USOR peste fata. Nu ii da nimeni pumni si nu sunt palmele artistice de la TV. Ai vazut vreodata in filme cand cineva lesina si este lovit usor cu palma peste obraz?

Crezi ca daca am un copil de 4 ani o luna ma ajuta cu ceva? Medicii din jurul meu au copii, nu vad care e relevanta.
Am vazut destui parinti care erau mai agitati decat copiii si doar reuseau sa ii streseze si mai tare.
Intr-o garda m-a chemat asistenta ca este un copil cu o posibila fractura. Am ajuns in ambulanta si le-am deschis usa arintilor sa vina cu copilul. Primul intra tata care avea fetita de vreo 4 ani in brate, tatal tot desfigurat, fetita cu piciorul atarnandu-i, cu o ditama soesta trasa peste, speriata si ea, de am crezut ca are fractura deschisa. Nu avea absolut nimic. Mama la fel de desfigurata si speriata si agitata.
S in alta garda mi-a adus ambulanta cu medic pe ambulanta (cand e medic e caz grav) un baiat de vreo 10 ani care a avut ghinionul sa ajunga intre sora lui si prietenele ei care se jucau. S-a spart o usa de sticla pe el si am stat s aculeg bucati de sticla din toate plagile pe care le avea, fara anestezie.
Mama era superrelaxata, baiatul la fel, ba chiar radeau amandoi.
Ce crezi ca faceau primii parinti daca fata lor era plina de sange si taieturi? Si cum crezi ca ar fi fost fata?

OanaRusu spune:

Si totusi Alina copila mea stie ce i s-a facut la ochisori - si acum iti povesteste.
pentru ca a avut ochii plini de sange cateva zile si povestea am discutat-o cu fratiorul ei (cu 2 ani mai mare) si au discutat constant (cand isi aminteau)
Isi poarta foarte constiincios ochelarii pentru ca stie ca a fost operata si ca o ajuta sa vada mai bine.
Sunt convinsa ca trauma in sine e ascunsa bine, dar nu e uitata - corpul ei o cunoaste.

Am avut accident de masina care m-a dus pana la poarta lui Sfantul Petru (din fericire, si inapoi) si imi amintesc foarte multe - dar numai in anumite situatii.
Felul in care traim cu traumele e alt subiect - si foarte mare.

Insa pot sa traiesc foarte bine cu opinia mea si daca nu e impartasita de altii

ita2v spune:

aveam 7 ani cand in urma unei julituri mi sa infectat rana .ma duce mama la spital ca e mama buna si nu stie ce urmeaza.acolo un nene(pe care il voi tine minte toata viata)se apuca sa zbiere la mine*neastamparati de copii*si multe altele .ma pune apoi pe masa si se apuca de munca .imi aduc si acum aminte cum baga asa o foarfeca si curata in timp ce eu copil de 7 ani rugam cerurile sa ma ajute .pt mine a fost o trauma si o voi tine minte mereu.sa nu credeti ca m-am mai dus la pansat.au trecut anii si la vreo 17 ani am facut ceva infectie iar .impreuna cu prietenul din acea vreme(actualul sot)am mers la spital .coada infernala dar stam ca imi era si rusine de el nu fug .cand mi-a venit randul a plecat si ratiunea mea cu tot cu mine pe usa si nu m-am oprit decat in statia de tranvai.m-am doftorit eu acasa pana la urma .
ideeea e ca ce se intampla de copil ,traumele de atunci iti raman si in viata de adult ,le duci cu tine ca pe un bagaj nefolositor si din pacate cateodata mai si impartasesti din ele si acea trauma te insoteste in toate deciziile pe care le ei ca pacient intr-un spital din romania

aschiutza spune:

Fiul meu avea aproape doi ani cind am fost luata cu masina de salvare de acasa. Sa va spun ca si acum isi aduce aminte si ca nu a uitat la urmatoarea trezire? Ca venea sa ma caute in camera sa se asigure ca sunt acolo? Ca urla cind imi vedea rudele care l-au luat in grija de teama ca va ramine la ei din nou?

Acum are doi ani si trei sferturi. Au trecut trei luni de la nasterea surioarei si el tot face corelatia: sora-mama-spital.

Unii copii nu uita asa de repede pe cum am vrea noi. Si la multi ramine in subconstient frica chiar daca aminitrea se sterge...

anya spune:

Atentie, uneori amintirea se pastreaza si datorita faptului ca mai discutati in casa. De fapt nu mai pastreaza amintirea ci o senzatie de panica si si-o explica din povestile voastre. Daca nu mai discutati despre subiect, in timp nu va mai asocia senzatia cu o anume experienta. (Vorbesc de varste mici sau de ce se intampla sub anestezie).

OanaRusu spune:

Anya - la noi nu a fost niciodata vorba de panica.

Erau destul de micuti amandoi cand am avut de facut o serie de moldamine, si m-am trezit di toate colturile cu recomandari sa nu le fac cu ei de fata.
Eu am preferat sa fie langa mine, macar ca mi se umpleau ochii de lacrimi, ma consolau, iar eu dupa ce imi trecea, le spuneam ca e tare neplacut dar necesar pt ca vreau sa ma fac bine.
Sotul meu a fost internat de 2 ori - am fost cu ei la el in vizita (macar ca nu era chiar in forma maxima ), a fost si cea mica si a fost si baietelul meu.
Discutam normal si punem accent pe necesitate, amintirele negative le discutam numai dc cei mici si le amintesc.

Ascunsul asta sub presh a ceea ce nu ne place e cu dus-intors dupa parerea mea.

alyx spune:

Poate ca eu nu imi amintesc nimic despre operatia la ochi suferita la 2 ani si 3 luni, tocmai pentru ca nu mi-a spus si nu mi-a povestit nimeni atunci nimic despre asta.
Si chiar ma intreb acuma la ce mi-ar fi folosit mie atunci sa-mi povesteasca, sa-mi explice ce o sa se intample si cum o sa fie.