pareri fragment roman?
Raspunsuri - Pagina 6
Katya spune:
Daca tot am citit fragmentul, am zis sa-ti scriu si eu un rind. Tema probabil ca e iubirea, iar subiectul cred ca destul de previzibil: o ea care traieste o trauma e salvata de aceasta trauma de iubirea unui el, mai frumos decit Brad Pitt, echivalentul ,in plan feminin, al Nicoletei Luciu(cine-o fi ea). Nu stiu daca e o tema interesanta sau nu, dar e destul de banala, in orice caz. Cit despre stil, in afara de citeva comparatii acceptabile, restul frazelor mi s-au parut pline de locuri comune, transparente, manifeste, nesugestive, anticipative, parca spun totul direct ce vrei sa spui fara sa te lase deloc sa intuiesti tu, cititorul. Personajele imi par schematice, fara substanta, si nici nu-mi stirnesc curiozitatea de a le cunoaste, parca ar incepe un film american , poate e mai bun de scenariu textul tau? De greselile de limba ti s-a spus deja. Eu nu zic sa lasi balta, ci sa mai lucrezi sau sa transformi, sa mai citesti. Iti doresc succes.
(Si nu te supara, ca oricum e doar impresia cuiva, nu inseamna ca e asa)
aiamoni spune:
Katya, nu , nu e doar o fata salvata din trauma de un baiat frumos. Da, e o poveste de dragoste intre ei fiindca nu-mi imaginez ce roman de dragoste e ala fara sa faci pesonajele sa se indragosteasca, sa se sustina, etc. Din punctul asta de vedere chiar e previzibil si la fel sunt toate celelalte romane de dragoste, nu? In afara de asta chiar nu prea cred ca poti sa-mi spui cum o sa fie povestea, sincer... Cat despre substanta pesonajelor, cam greu sa prezinti un pesonaj tridimensional chiar in cateva fraze cate am postat aici, urmeaza pe parcusul romanului sa se vada ce gusturi are, ce relatii cu cei din jur, ce vise pentru viitorul ei...inteleg daca personajele nu ti s-au parut interesante, dar in cateva fraze e cam greu sa faci altceva decat o prima prezentare...
Inca astept exemple, poate voi intelege mai bine atunci...
Multumesc!
buflea spune:
Mie,cu ocazia asta, mi-a venit o idee ... Ce ar fi sa pornim noi un roman pe DC ...
Stiu, ne trebuie niste reguli ... O sa ma gandesc la ele si ca sa nu spulber romanul de fata, o sa deschid subiect separat ... Dar ma gandesc sa facem asa: cine scrie la roman, scrie doar un paragraf care sa se potriveasca cu personajele si sa contina o directie a actiunii ... Nu terminati insa conflictul, ii dati doar vant astfel incat urmatorul user sa banuiasca drumul si eventual sa-l poata schimba din condei.
O sa ne distram, cred ... Important este sa fim seriosi cand ne scriem fragmentul, chiar daca acesta contine umor, ironie, dragoste, drama ...etc
Ma gandesc mai bine cum sa definesc regulile si o sa deschid subiect nou 
andacos spune:
Bufleo,vezi ca a mai venit cineva acum citziva ani cu ideea, o carte sub marca DC,s-a sfirsit inainte de a incepe cu posete-n cap si dat la gioale(asa metaforiceste bineintzeles)pina la urma autoarea proiectului nu numai ca a lasta balta totul,ba chiar s-a retras de pe DC.
Asa ca ai grija-n ce te bagi!
Dana
buflea spune:
Zau, pai de ce s-au certata ?
Poate au luat romanul prea in serios ... Imi dai de gandit ..
Eu nu am de gand sa termin nimic, adica vreo carte serioasa ... Trebuie sa ma gandesc cum sa explic, ca lumea sa nu se simta ofensata daca da o directie tragica subiectului si vine altcineva si scrie ca de fapt ala a fost un vis si la trezire se intampla ceva amuzant ...
Eu estimez ca "romanul" o sa se termine cand se termina contributiile literare pe subiect ... Tot ce ma ingrijoreaza este cearta ... Sper sa reusesc sa explic astfel incat sa nu ne luam de par.
Adde2510 spune:
Mi-e greu sa-ti dau un exemplu actual pt. ca exact pe tiparul asta nu prea se mai scrie acum. Povesti de dragoste poti intalni in orice tip de carte, si in cele de groaza ca tot veni vorba. Mi-a venit in minte totusi "The End of the Affair" a lui Graham Greene (de prin anii '50). Nu stiu daca e ce cauti tu, dar si "Durabila iubire" a lui McEwan e "de dragoste". In literatura romana, cred ca Breban e un bun romancier. Am observat o superba poveste de dragoste in Animale bolnave. Spun "observat", pt. ca romanul se desfasoara pe mai multe fire, e f. bine dozat, dragostea e abia schitata, iar personajele sunt departe de a fi perfecte. Dar asta numai si numai ca sa dau exemple. Mai pot fi cine stie cate altele de care nu-mi aduc eu aminte acum.
Trebuie sa te gandesti cum iti scoti personajele din banalitate, din anonimat de fapt.
Poate te-ar ajuta sa-ti recitesti dialogurile, eventual cu voce tare, suna natural sau fortat? Iau un fragment la intamplare:
"- Ai dreptate. Din punctul meu de vedere sigur n-o sa se mai repete, cred ca m-am lamurit odata pentru totdeauna ca eu si muntele nu suntem prieteni prea buni si ma îndoiesc c-o sa fim vreodata. Nu spun ca n-ar fi frumos aici, dar cineva ar trebui sa tina vreo arma la tâmpla mea sa ma încumet la asemenea efort din nou. Unele lucruri trebuie acceptate, pur si simplu.
- N-as spune asta, raspunde privindu-ma încruntat. Ai început prost relatia cu muntele, nu stiu caruia dintre prietenii tai i-a trecut prin minte c-ai avea ce sa cauti la Bradul. Cu putina rabdare si traseul potrivit s-ar putea sa-ti placa.
- Da-mi voie sa am mari îndoieli în privita asta."
Dragut si politicos, nu zic, dar cu ce m-atrage asta la o carte? Asa protocolar vorbim noi intre noi? Da-mi voie sa am mari indoieli!
"Vocea dura ca o lovitura de bici vine din spatele meu si ne întoarcem brusc toti patru catre ea, luati desigur prin surprindere."
Desigur! :)
Vonnegut prezenta 3 scheme universal valabile de a spune o poveste, cea mai populara dintre ele fiind "Cenusareasa". Cu cat te indepartezi mai mult de ele, cu atat esti mai putin previzibil.
aiamoni spune:
Adde, eu nu am pretentia sa ma ridic la nivelul unor autori clasici. Cu felul in care s-a scris in anii 50 nu aduc si n-as fi in stare sa plasez o poveste altfel decat in zilele noastre.
Asta ar putea fi un mare dezavantaj, ma gandesc la "apa pentru elefanti" in care povestea de dragoste e atat de simpla si previzibila dar cartea are mare succes din cauza locului si timplului in care e plasata actiunea.
Observatiile tale legate de dialog sunt clare si constructive si iti multumesc!
aiamoni spune:
Dupa ce am plans in perna peste weekend din cauza criticilor ( glumesc, nici chiar asa!) am refacut cateva parti, acolo unde am considerat observatiile adevarate. Am scos si zambetul din tren, fir-ar sa fie, tineam la el dar poate asa e, n-ar trebui sa-ti vina sa zambesti chiar cand te trezesti din cosmar. Am subliniat unde modificarile au fost mai substantiale, stiu ca cer mult de la voi, dar daca aveti rabdare sa mai cititi odata...astept critici. Am imbunatatit, am stricat mai rau sau e tot aia? Multe multumiri.
Sangele acopera atat de bine fata aplecata asupra mea incat cu greu mai pot distinge culoarea obrazului, mai mult la tample si pe nas. Barbatul are pielea arsa de soare, sau poate asa e tenul lui, mai intunecat. Desi nu ma omor dupa scene sangeroase vederea lichidului rosiatic nu ma deranjeaza intr-o masura prea mare, sunt atenta mai degraba la ochii atintiti asupra mea, atat de aproape incat nici nu clipesc din teama ridicola ca i-as putea atinge. Au o culoare ciudata, cum nu cred sa mai fi vazut pana acum la cineva, atat de negri de parca scopul lor unic ar fi sa intunece toata incaperea si chiar asta reusesc, nu mai vad nimic altceva in jurul nostru. Suntem doar noi doi si frica pune stapanire peste mine crescand treptat in intensitate, pe masura ce disting ura in privirea care ma tine incremenita. Atat de multa ura incat ma cutremur si pulsul isi sporeste absurd de repede ritmul, dar sunt hotarata sa-mi tin cumpatul.
„Sa nu crezi c-ai scapat, ma-ntorc dupa tine!”
Nu amenintarea in sine ma impresioneaza, desi e rostita cu voce adanca si hotarata, care nu lasa loc de interpretare. Cand imi dau seama insa ca buzele lui nici macar nu s-au miscat panica ma invinge si tip.
Nu stiu daca in realitate am scos vreun sunet, sper c-am facut-o doar in vis. Cineva imi scutura viguros umerii si ma fortez sa deschid ochii, ametita si speriata, fara sa-mi dau seama unde sunt pentru moment. O alta fata sta aplecata asupra mea, la fel de aproape, doar ca nu e strop de ura in ochii care ma privesc acum.
- Stai linistita, ai visat, spune o voce familiara si respir cu dificultate silindu-ma sa raman ancorata in prezent.
Am visat, insa cosmarul care se repeta la nesfarsit se suprapune cu atata precizie peste amintire incat devin adesea confuza , chiar daca m-am trezit. Nu tocmai surprinzator fiindca ochii, sangele, cuvintele de amenintare…toate copiaza realitatea cu exactitate. Doar faptul ca buzele lui raman incremenite ar putea fi un indiciu care sa ma ajute in ceata de panica din care ma zbat de fiecare data sa ies. Nu-mi amintesc, dar cu siguranta a deschis gura, trebuie s-o fi deschis, oricat de putin, altfel n-ar fi iesit nici un sunet din ea, prin urmare normal ar fi sa-mi dau seama imediat ca nu-i decat un vis. Din pacate in ultima vreme am senzatia ca-mi sunt necesare din ce in ce mai multe minute sa revin la realitate, deschid ochii si totusi privesc in continuare fata plina de sange, clipe lungi si grele care nu par sa mai aiba sfarsit. In astfel de momente sa-l fereasca Dumezeu din fata mea pe idiotul care-a sustinut vreodata ca timpul le vindeca pe toate.
Imi dau seama intr-un final unde sunt si cu cine. Leganata de mersul ritmat al trenului ma silesc sa respir cat mai normal si-mi sprijin obosita capul pe umarul prietenei mele. Ofteaza, ca intotdeauna cand nu-si gaseste cuvintele. Nici nu-mi trebuie vorbe acum, oricat de linistitoare, doar de prezenta ei tacuta am nevoie. Ii sunt recunoscatoare tocmai pentru ca stiu cate si-ar dori sa-mi spuna si n-o face. Uneori as vrea sa redevina ea insasi, vorbareata si vesela, nu vreau sa se schimbe pentru mine tocmai acum cand abia si-a revenit din propriul ei cosmar si pana la urma o gluma – doua n-ar avea cum sa-mi faca rau. Dar nu-i spun de teama sa nu pun vreo presiune asupra ei, s-ar simti datoare sa ma inveseleasca, sa ma ajute sa uit…si nu e treaba ei sa faca asta.
Pe bancheta din fata noastra sta varul meu Mircea, cel al carui ochi s-au aplecat asupra mea cu ingrijorare si al carui voce calma a izbutit cumva sa ma linisteasca. Faptul ca parintii lui locuiesc intr-o comuna banateana la cateva sute de kilometri de ai mei ne-a impiedicat sa petrecem foarte mult timp impreuna in copilarie, dar in ultimul an de cand e student la Brasov am incercat sa ne cunoastem mai bine si de-atunci parca nu-mi mai lipseste un frate chiar asa de mult. N-a vrut sa stea la noi acasa, desi parintii mei s-au oferit sa-l gazduiasca, banuiesc ca si-a dorit sa experimenteze mai liber viata de student. A preferat sa inchirieze o garsoniera impreuna cu un coleg si asta i-a asigurat conditii suficient de bune pentru invatat incat sa treaca primul an cu bine, fara restante, stiu asta pentru ca s-a laudat in gura mare saptamani intregi dupa sesiune. Duminica insa de cele mai multe ori vine sa ia masa de pranz cu noi.
Mircea da impresia de superficialitate la prima vedere, vorbeste prea mult si prea tare sa-l poti lua de-a binelea in serios, habar n-am cu cine seamana fiindca unchiul si matusa mea sunt cei mai tacuti oameni pe care i-am intanit vreodata. Nici o problema, vorbeste Mircea si pentru ei, critica el tot ce nu-i place si ia de sus pe toata lumea fara rusine sau discernamant. Si totusi, daca ai rabdare o vreme sa-l cunosti il descoperi cu surprindere responsabil, loial, plin de umor chiar si atunci cand te face in toate felurile care-i vin la gura si nu-ti da sansa sa ghicesti ce parere are despre tine, ti-o spune el in fata ca sa nu te chinuie cumva vreo urma de indoiala. Ideea excursiei pe munte ii apartine in totalitate, insistand pana cand lista argumentelor mele s-a epuizat si-a trebuit sa accept. Acum joaca carti cu Radu, prietenul pe care l-a adus cu el fiindca stie traseul si fiindca n-ar fi suportat sa petreaca trei zile singur cu doua fete.
Prin geamurile murdare ale trenului lumina patrunde cu greutate, mai ales ca ne-am ales o zi intunecata pentru urcat si soarele se ascunde cu incapatanare printre nori. Daca incepe cumva si ploaia o sa fie de-a dreptul neplacut. Peisajul de munte dovedeste ca nu mai avem prea mult pana la destinatie, asa ca ma rasucesc pe bancheta incercand sa-mi intind muschii amortiti.
Abia acum observ ca nu suntem singuri in vagon. Un alt calator ce pare dupa echipament ca vrea sa urce muntele sta cateva banchete mai departe, asezat cu fata catre noi. Pare sa fie un baiat tanar, desi statura inalta i se poate ghici cu usurinta chiar daca sta jos. In lumina cenusie a vagonului nu-i disting prea bine fata, dar e limpede ca privirea o are atintita asupra mea si nu-mi e deloc familiar golul pe care mi se pare ca-l simt in stomac. Poate mi-e foame, am baut numai niste ceai inainte de plecare, sau poate emotiile negative ale cosmarului nu m-au parasit inca de tot. Uneori raman asa, agatate de vreo parte oarecare a trupului meu, o mana care continua sa tremure pentru o vreme, sau ochii care scapa lacrimi imposibil de controlat. Asta trebuie sa fie, sunt sigura acum cand il vad intorcand cu indiferenta privirea catre geam.
Trenul opreste si baietii coboara bagajele. Gara din Busteni ne intampina pustie in aerul rece al inceputului de septembrie si ne indreptam catre traseul nostru urmandu-l pe Radu, singurul care a mai fost odata la cabana Bradul. M-am imbracat cu grija, cat de calduros am putut fiindca urasc frigul, dar dupa o vreme simt ca mi-e cald si respir cu dificultate, desi nici macar n-am inceput sa urcam in adevaratul sens al cuvantului. Travesam o padure de la poalele muntelui si rasucindu-mi rucsacul in spate incep sa regret deja c-am acceptat excursia.
- Mai poti? intreaba Alina si se opreste o clipa asteptandu-ma pe poteca.
Prietena mea e plamadita din alt aluat fata de mine. Obisnuita cu efortul fizic de mica nu ma indoiesc ca va urca muntele cu usurinta, chiar daca preferintele ei se indreapta mai mult catre sporturi de echipa precum handbalul. Pe de alta parte eu sunt o sedentara convinsa si prefer s-o aplaud din tribune decat sa transpir pe teren langa ea.
- Nu prea am de ales, nu-i asa? intreb cu rasuflarea taiata incetinind pasul si Mircea ma ajunge din urma.
- Hai printeso, scoate-ti lenea din sistem si misca mai repede, ma incurajeaza el razand si ma depaseste in pas vioi.
N-o sa risipesc nici un gram din rezervele mele de energie, aflate oricum pe cale de disparitie. O sa si-o auda el diseara.
Alina ma priveste doar o secunda inainte sa porneasca mai departe in fata mea. Ne cunoastem din prima zi de liceu, a fost un fel de prietenie la prima vedere, am schimbat doar o privire la intrarea in noua noastra clasa si ne-am asezat fara alte cuvinte in aceeasi banca. Cei trei ani de cand ne cunoastem au fost in buna parte zbuciumati pentru ea, linistiti pentru mine. Parintii ei au divortat cu un an in urma si-a trebuit s-o privesc trecand prin asta, luand totul mult mai personal decat ar parea logic, cazand mult mai jos decat imi placea sa consider c-ar fi posibil. De ce anume simt copiii nevoia de-a lua in spatele lor inca fragil esecurile parintilor ar fi greu de spus, dar o fac, de fiecare data.
Lunile dinainte de ruptura propriu-zisa au fost de fapt cele mai dure, cu certuri prelungite si taceri grele in casa lor si in fiecare dimineata mi se strangea inima privind fata ei obosita, ochii umbriti de durere. Isi pierdea cumpatul repede, se rastea la toata lumea si la mine in mod special, si-o ascultam inghitind orice replica mi s-ar fi parut normal sa-i dau ca raspuns. In ciuda protestelor mele s-a aruncat fara sa gandesca prea mult in bratele unui coleg cu un an mai mare care in mod sigur n-o merita, iesind apoi din relatia respectiva inca si mai alterata, daca asa ceva e macar posibil. Probabil simtea nevoia sa faca propriile ei greseli pentru a le uita pe cele de acasa pentru ca imediat dupa asta si-a indreptat toata atentia catre Vlad, un alt coleg nu cu mult mai grozav decat primul. Normal ca n-a mers prea bine si-a trecut aproape la extrema opusa, decisa sa nici nu mai auda de baieti pentru o vreme. Intr-un tarziu, dupa ce s-a pronuntat divortul, s-a linistit cu adevarat. Am petrecut impreuna cat de mult timp am putut si spiritul ei s-a trezit incet inapoi la viata, replicele ei dure dar pline de umor au inceput sa se auda din nou si chiar zambetul a inceput sa-i apara pe fata, din ce in ce mai des.
Dupa care viata mea linistita s-a prabusit si-a venit randul ei sa devina suport. N-am crezut-o in stare, ca sa fiu complet sincera. Nu in sensul ca nu i-ar fi pasat, doar ca m-am asteptat din partea ei la proteste, argumente, eram convinsa c-o sa caute metode drastice de-a ma scoate din starea in care sunt, potrivite cu firea ei zbuciumata si cu felul in care si-a cautat ea insasi drumul in momentele de cumpana. In loc de asta m-a sprijinit exact asa cum aveam nevoie s-o faca, nu mi-a cautat solutii, nu mi-a cerut sa-mi revin, a stat in general tacuta langa mine si asta a fost tot ce mi-as fi putut dori din partea ei.
Si-a facut fara comentarii bagajele cand i-am spus ca fara ea nu plec in nicio excursie si nu i-am multumit pentru asta fiindca anumite cuvinte sunt de prisos intre noi.
Incepe urcusul printre brazii zvelti si privesc cu groaza poteca serpuind printre ei. Radu le cerceteaza atent trunchiurile si cand gaseste un cerc pictat cu rosu continua multumit. Dupa vreo doua ore deja sunt buna de aruncat la gunoi ca orice alt deseu inutil, fiecare gura de aer pe care-o inspir imi raneste plamanii si picioarele mele par sa aiba o vointa proprie, refuzand cu incapatanare sa se mai aseze cuminti unul dupa altul. Faptul ca nu sunt in stare sa-mi controlez mintea e rau destul, acum trebuie sa constat ca si corpul s-a hotarat sa ma tradeze.
- Hai sa ne oprim putin, spune Alina intr-un final. Mie mi-e cam foame.
Nu mai astept parerea celorlalti, oftez sonor si dupa ce imi scot rucsacul ma prabusesc jos, inspirand mirosul reavan al pamantului pe care m-am asezat. Mircea se opreste in fata mea cu mainile proptite in solduri si fruntea brazdata de ridurile nemultumirii. Convins ca in lipsa familei mele rolul de parinte ii apartine prin definitie ma priveste mustrator, de parca n-ar mai lipsi mult sa rupa de undeva o nuia si sa-mi corecteze urgent greseala.
- Ce faci, nu vezi ca-i ud, vrei sa te duc acasa racita sa ma ia taica-tu la paruiala?
- Mircea, tu m-ai tarat prin salbaticia asta asa ca tine-ti gura si lasa-ma sa mor linistita.
Zambeste vesel de parca cine stie ce gluma buna as fi facut, incantat c-a izbutit sa scoata de la mine ceva ce seamana a umor macar intr-o masura redusa. Faptul ca nu mai gaseste de cuvinta sa spuna nimic lasandu-ma pe mine sa am ultimul cuvant e de-a dreptul bizar, nu-i sta tocmai in fire, probabil arat suficient de jalnic incat n-are inima sa ma mai ia la rost.
E trecut de vremea pranzului dar abia pot gusta ceva, prefer sa stau complet nemiscata, de parca mestecatul unui sandvis mi-ar spori oboseala. Alina imi aduce o cana de ceai din termos si gust putin, dar nu mi-e sete. Niste cafea ar fi fost mai buna. Cerul pare negru de suparare si padurea intunecata imi sporeste deprimarea, cu toate ca n-am nevoie de ajutor din partea ei, fac o treaba minunata si singura. Inchid ochii sa n-o mai vad, dar ii deschid apoi din nou, hotarata, de teama sa nu atipesc. Nu cred c-as putea suporta sa intru de doua ori in acelasi cosmar intr-o singura zi.
Dupa un timp care mie mi se pare ridicol de scurt ne ridicam si pornim mai departe. Prefer sa raman in urma lor pentru ca lupta mea cu muntele sa nu le provoace mila. Am vazut atat de multa in ochii celor din jurul meu in ultima vreme incat n-o mai suport, nici macar pentru un motiv banal si am pretentia de la Mircea si Alina sa ma cunoasca suficient de bine incat sa nu indrazneasca s-o arate. Iar ei ma cunosc si continua sa urce muntele printre brazi, abia aruncand uneori o privire in urma pentru a se asigura ca-i urmez.
Imi trag sufletul doar cand Radu se opreste si cauta cercul vopsit in rosu, ceea ce se intampla parca din ce in ce mai des. Cu siguranta nu poate fi un semn bun. Continuam insa de fiecare data si reusesc spre surprinderea mea sa intru intr-un fel de ritm care imi pare intr-o anumita masura suportabil, concentrandu-ma la fiecare pas pe care-l fac si nimic altceva. Doar rucsacul din spate ma deranjeaza groaznic, desi Mircea mi-a lasat in el cat de putine lucruri a putut mi se pare ingrozitor de greu, bretelele par sa-mi taie umarul prin jacheta si incerc sa-l rasucesc in diferite pozitii, fara sa-mi ajute la ceva. Imi vine sa-i dau drumul in abisul care asteapta cascat la cativa metri in stanga mea, dar rezist eroic tentatiei si merg mai departe, rasucindu-l doar dintr-o parte in alta in speranta ca se va intampla o minune si imi va parea mai usor.
Reusesc chiar sa-i ajung din urma, dar numai pentru ca s-au oprit si in mod evident sunt atat de prinsi intr-o discutie incinsa incat nici nu ma baga in seama. Vazand ca pare rost de stat imi scot cu greutate nenorocitul de rucsac si-l sprijin de pamant. Alta viata, simt ca pot respira cel putin.
- Bai, tu esti tampit? Cum adica n-ai mai vazut de ceva vreme nici un semn? se rasteste Mircea vociferand cu mainile in stilul lui agitat. Si-ai mers asa, ca infanteria ruseasca tot inainte? Ce te-ai gandit, ca li s-a terminat astora vopseaua rosie si noi suntem de fapt inca pe traseu?
Se vede dupa expresia de pe fata lui Radu ca se stie vinovat, dar asta nu inseamna ca are de gand sa accepte vreo critica.
- Si ce voiai sa facem, sa-ntindem o patura sub brazi si sa ramanem acolo? M-am luat dupa instinct!
- Bai da-l in … na, ca ma faci sa vorbesc urat cu fetele de fata! M-ai omorat cu instinctul tau nenorocit, daca mai pomenesti o data de el te-arunc peste stanca, sa vad cum te salveaza instinctul! Acum ce facem, hai, sa te vad!
- P#259;i ce, tu #351;tiai mai bine pe unde s-o lu#259;m?
Trasaturile lui Mircea se schimonosesc intr-o expresie atat de socata incat ai fi zis ca tocmai i s-a adus la cunostinta existenta vietii pe Marte. Dar numai pentru o secunda, dupa care furia lui se declanseaza si mai furtunos si deja mi-e teama de-a binelea pentru Radu.
- Ah, sa ma tina naibii cineva ca-l omor! Tu trebuia sa stii pe unde s-o luam, doar de-aia te-am luat dupa mine, nu eu!
Discutia dintre ei ar putea sa mai dureze o vreme, fara nici un rezulat convenabil. Alina imi arunca o privire si-apoi ofteaza exasperata, facand evidente eforturi sa vorbeasca calm. Doar mainile proptite in solduri o tradeaza.
- Baieti, ce-ar fi sa ne concentram putin sa gasim cercurilea alea rosii, va puteti scoate ochii si orice altceva va pofteste inima ceva mai tarziu! Ma gandesc ca n-ar fi o idee buna sa ramanem blocati aici cand vine noaptea…
- Sigur n-ar fi!
Vocea dura ca o lovitura de bici vine din spatele meu si ne intoarcem brusc toti patru catre ea, luati prin surprindere. La cativa pasi de noi sta necunoscutul din tren privindu-ne incruntat, de parca ne-am fi ratacit in mod special sa-i stricam lui ziua si sa-i stam in cale.
- La Bradul mergeti, nu? V-ati abatut de la traseu cam cu jumatate de ora in urma, m-am gandit sa vin dupa voi in caz c-o sa va rataciti de tot. Nu cred sa ne-apuce intunericul. Dar nici timp de pierdut nu prea avem, continua vazandu-ne incremeniti.
Desi nu ne-a certat in sensul absolut al cuvantului cred ca toti ne simtim pusi cu severitate la punct de calmul rece din vocea lui. N-asteapta sa ne revenim din surpriza, porneste catre mine si fara sa-mi arunce vreo privire salta de jos rucsacul meu si-l arunca cu usurinta pe umar din mers, mormaind ceva ce suna destul de apropiat de „asta-l iau eu pana nu te doboara la pamant”. Trece apoi pe langa Mircea si Radu si-o ia catre dreapta, parasind ceea ce noi considerasem pana atunci ca ar fi poteca. Gestul lui oarecum brutal ma revolta suficient de mult incat sa uit pentru moment c-ar putea veni din mila.
Baietii schimba intre ei o privire intrebatoare, ridica din umeri si-apoi o cotesc pe urmele noului nostru ghid. Alta idee mai buna nu le vine in minte, asa ca n-au de ales si pasesc la randul meu in urma lor, cu mai multa usurinta acum c-am scapat de povara din spate.
Drumul paraseste curand padurea de brazi si devine abrupt, solicitandu-mi intreaga concentrare. Prietenii mei urca la randul lor in tacere si probabil fiecare dintre noi spune in gand o mica rugaciune pentru ca ghidul nostru sa nu fie vreun lunatic scapat dintr-un spital specific oamenilor cu anumite probleme. Ori mai rau. Lunatic sau nu pare constient ca suntem neobisnuiti cu asemenea gen de traseu si in ciuda faptului ca trupul lui atletic se deplaseaza cu usurinta pe care numai experienta ti-o poate da am vazut ca se opreste des, privind in urma lui. Doar pentru o secunda, de parca s-ar fi temut ca vreunul dintre noi sa nu-l observe si sa-i treaca cumva prin minte ca poate incetini ritmul.
Dupa o vreme in care am izbutit sa ma misc cu destula usurinta oboseala ma prinde din nou, atat de tare incat imi simt picoarele tremurand si imi dau seama ca mult nu mai rezist. Probabil am ramas ceva mai in urma fiindca Mircea vine in spate langa mine si fara vreun cuvand ma prinde de mana si ma trage dupa el, sustinandu-ma atunci cand simte ca sunt gata sa cedez. Nu protestez, dupa cativa pasi deja nu-mi mai pot imagina cum as inainta fara suportul lui.
Ghidul nostru isi tine promisiunea si nu cu mult inainte de lasarea intunericul il vedem in fata noastra sprijinind rucsacul meu de perete pe terasa de la cabana Bradul. Intra apoi inauntru fara sa mai priveasca in urma catre noi. Sunt atat de obosita incat nici macar nu pot sa ma mai gandesc la comportamentul lui ciudat, normal ar fi fost sa schimbe macar doua vorbe cu noi, dar probabil n-a venit pe munte sa-si imbunatateasca viata sociala.
Cabana e destul de noua si intr-o stare buna, cu camere de diverse marimi si in toate se intra direct de pe terasa imensa din fata. Pare doar pe jumatate plina, iar eu si Alina primim o incapere micuta si simpla dar curata, cu o baie in care de-abia are loc o persoana. Baietii se cazeaza intr-o camera mai mare pe care o impart cu alt grup, de studenti se pare, venit in ziua precedenta din Bucuresti, pe ei lipsa de intimitate nu-i deranjeaza. Asa cum banuiam telefoanele noastre nu au semnal asa ca n-avem cum sa-i anuntam pe cei de acasa c-am ajuns cu bine.
Ma dor atat de tare toti muschii, chiar si cei despre care n-aveam habar ca-i am, incat dupa un dus fierbinte nu mai sper decat sa gasesc patul si nici macar nu-mi mai pasa de cosmar. Dar Alina n-are de gand sa accepte asa ceva din partea mea.
- Abia dac-ai ciugulit dintr-un sandvis, normal ca abia stai pe picioare. O sa trebuiasca sa mananci ceva.
Calculez in sinea mea ca o discutie in contradictoriu cu ea ar putea necesita mai multa energie decat deplasarea pana la sala de mese a cabanei, asa ca imi pun oftand un pulover si decid s-o ascult.
Travesam terasa si din prima clipa in care pasim in sala il zaresc, nu stiu daca l-am cautat in mod inconstient cu privirea sau doar s-a nimerit sa-l observ. Poarta o pereche de blugi negri si un pulover subtire in culori inchise, ale carui maneci le-a suflecat desi mie mi se pare suficient de rece incat sa-mi doresc sa fi luat cu mine inca o haina. Total absorbit in lectura unei carti pe care o tine deschisa pe masa mesteca absent cu lingura intr-o farfurie adanca, asteptand probabil sa se mai raceasca mancarea.
Incremenesc in prag fara sa-mi pot lua privirea de la el si cred ca simte, ridica brusc ochii de pe carte intalnindu-i pe ai mei peste multimea de mese si turisti. N-am idee cat stam asa, poate doar cateva secunde desi mi se pare mult mai mult si descopar ca pentru a doua oara am un gol ciudat in stomac, ba ma simt si oarecum ametita pe deasupra. Constienta de propria mea reactie patetica fac eforturi sa rup vraja, dar nu reusesc. Ma salveaza tot el, coborand indiferent ochii inapoi pe carte, de parca ar fi privit o bucata de lemn care nu merita din partea lui o atentie mai lunga de cateva secunde.
Imi fortez picioare intr-un tarziu si o urmez pe Alina care s-a asezat la masa alaturi de baieti. Sala nu e mare dar proprietarii au reusit sa-i ofere un aer rustic, placut, cu barne de lemn incrucisate deasupra noastra si ulcioare din lut pictate decorand fiecare masa. Deja s-a intunecat afara, dar probabil ferestrele largi ofera o panorama spectaculoasa asupra muntelui. Undeva in coltul din stanga studentii din Bucuresti s-au asezat la o masa mare si nu-i de mirare ca pot acoperi uneori muzica din boxe cu voia lor buna la cate sticle si pahare par sa fi golit deja.
- Ti-am comandat snitel cu cartofi, desert poti sa-ti alegi singura, imi spune Mircea si-mi stange usor mana peste masa.
M-as enerva in mod normal ca cineva decide pentru mine ce sa mananc dar nu mai am energie si stiu ca n-a vrut decat sa ma vada hranita cat mai curand. Ii zambesc, stapanindu-ma cu incapatanare sa privesc in dreapta catre masa ghidului nostru. Alina nu se sfieste insa sa-l cerceteze cu privirea si pana la urma o lovesc iritata cu piciorul pe sub masa.
- Ce-i? ma priveste ea nedumerita si-apoi intelegand la ce ma refer zambeste nevinovat. Ei, si ce, tu nu vezi cum arata? Noi de ce n-am avea dreptul sa ne uitam, barbatii cu siguranta o fac sub pretextul ca s-au nascut cu un fel de instinct si n-au practic de ales. Ei bine, eu am de ales si aleg sa ma uit. Are cineva ceva de comentat?
Radu izbucneste in ras, spijinindu-si coatele de masa.
- Ai dreptate. Cred ca sunt invidios, la mine de ce nu te uiti, ce-mi lipseste?
- O carte deschisa pe masa in loc de berea aia, raspunde Alina cu bunavointa. Si blugi de firma. Destui muschi incat sa urci jumate de munte carand un rucsac in plus, fara sa fii pulbere cand ajungi la destinatie. Intelegi ideea.
Raspunsul trebuie sa-l fi distrat pe Radu fiindca zambeste si ia demonstrativ o gura din sticla de bere de pe masa.
- Chestia cu cartea e praf in ochi, blugii de firma si muschii conteaza. Dar e un tip cam ciudat, ne-am dus la el inainte sa veniti voi sa-i multumim pentru ajutor. Ne-a trantint un “nici-o-problema” si atat, de parca n-avea nici un chef de discutii.
Mircea il priveste cu bratele incrucisate peste piept.
- Si tu asteptai sa-ti dea si flori, sau mai bine o lada de bere, daca tot te-a adus pana la cabana? Hai ca esti culmea. Mie mi s-a parut perfect normal.
- In fine, am avut noroc cu el, asta-i adevarul.
- Pai da, in viata daca nu te duce capul iti trebuie macar niste noroc.
Nu mai ascult replicile lor amicale, ma simt obosita, deprimata si caut sa-mi dau seama pentru ce am acceptat sa plec intr-o excursie pe care nu mi-o doream. Cei care tin la mine m-au asigurat ca o sa-mi faca bine sa petrec ceva timp departe de toate, dar acum nu prea vad rostul, stiu sigur ca problemele nu se pot inchide intr-o cutie atunci cand te decizi sa scapi de ele, si nici distanta fizica nu ajuta la nimic. Teama, durerea, regretul, toate raman legate de tine ca o bucata in plus de corp de care te-ai putea lipsi cu siguranta, doar ca n-ai cum s-o tai jos. Nu exista operatie care sa te scape de asa ceva, nici doctor destul de priceput s-o faca, poti alege sa fugi cat de departe te tin picioarele si e la fel de inutil ca si cum nu te-ai fi miscat de pe loc. Iar asta devine inca si mai evident cateva ore mai tarziu, cand ingrozita de fata plina de sange care-mi vorbeste fara a-si misca buzele sar direct jos din pat, cu pijamaua lipita de spate din cauza transpiratiei.
E bezna de-a binele in camera, aud respiratul regulat al Alinei si decid ca trebuie sa ies afara, macar pentru cateva minute, sa-mi golesc mintea de resturile cosmarului. Schimb bluza de la pijama cu un tricou pe care il nimeresc pe bajbaite in rucsac, trag un pulover peste el si gasesc papucii de casa inainte de a pasi cu grija afara din camera. Simt lacrimile in coltul ochilor si sper ca aerul rece de munte care ma intampina sa le usuce, macar pentru moment.
Ma indrept catre cele doua balansoare din lemn asezate aproape fata in fata la mica distanta de usa mea, dar ma opresc brusc dupa numai doi pasi sesizand ca unul dintre ele pare deja ocupat. Lacrimile refuza sa mai asculte de vointa mea, pornesc agale de-a lungul obrajilor si nici nu mai stiu daca sunt provocate de frica sau mai degraba de nervi, chiar as fi avut nevoie sa stau cateva minute singura in linistea noptii. In realitate nimic nu ma impiedica sa aleg alta zona a terasei, pustie la ora asta, locuri sunt destule cativa metri mai departe. Doar ca impulsul de energie pe care mi l-a dat spaima s-a topit sub suvoiul involburat al fustrarii. Am senzatia ca cer lucruri mici, neinsemnate, precum un balansoar liber si nu pricep de ce nu pot primi nici macar atat.
Inainte sa fac cale intoarsa catre camera trag adanc aer in piept de cateva ori, cu ochii inchisi, suparata pe propria mea slabiciune. Exagerez, cu siguranta universul are treburi mai importante decat sa conspire impotriva mea si n-am de gand sa devin patetica de-a binelea. Sa stau cu ochii inchisi nu-i poate cea mai inteligenta idee chiar acum. Vad fata din cosmar cu enervant de multa claritate, fiecare picatura rosie de sange atat de reala incat ma cutremur cu bratele stranse in jurul meu, sau poate e numai fata din amintire si iar nu mai stiu sa fac diferenta. De parca are vreo importanta.
Nu-mi trece prin minte sa tip cand simt o mana pe brat si deschid fara teama ochii, de parca apasarea usoara a degetelor lui e tocmai atingerea pentru care am simtit nevoia sa mai raman cateva secunde. S-a aplecat putin sa-mi vada mai bine fata in lumina slaba a becului de pe terasa si-mi dau seama ca ma cerceteaza incruntat.
- Vino sa stai jos, spune ghidandu-ma usurel catre primul balansoar.
E calda vocea lui de data asta, linistitoare ca un vers de poezie, alungand orice urma de logica care mi-ar cere sa ma retrag inapoi catre camera. Ma las asezata fara sa protestez, de parca as fi in transa si-l vad cum se asaza precaut in celalalt balansoar, fara sa-si ia ochii de la mine.
Nu sunt tocmai fericita ca ma vede in starea asta, dar cu cat ma chinui mai tare sa ma opresc cu atat imi curg lacrimile cu mai multa graba de-a lungul obrajilor. Acum nu mai e vorba de fustrare, nici de nervi, doar teama ca fata plina de sange n-are sa ma mai paraseasca niciodata. C-am sa traiesc spaima din nou, in fiecare noapte, pana la sfarsitul vietii mele. Insist cu privirea pe siluetele intunecate ale stancilor din fata mea fiindca nu ma simt inca pregatita sa dau ochii cu el. Ma astept sa spuna ceva la un moment dat, dar nimic nu tulbura o vreme linistea adanca a noptii si-mi sterg lacrimile renuntand sa ma mai feresc. Daca cineva dintre cei care ma cunosc bine m-ar vedea impartind intimitatea durerii mele cu un necunoscut ar avea un soc, fara indoiala. Nu-mi sta in fire si ma intreb daca e cu adevarat ceva chiar atat de special in prezenta lui sau doar a nimerit intr-un moment vulnerabil al vietii mele.
Noroc c-am pus mana pe pachetul cu servetele inainte sa ies, altfel as fi fost intr-o situatie destul de neplacuta acum. Dupa ce-mi sterg obrajii pentru ultima oara si-mi suflu nasul in cel mai elegant mod de care sunt in stare, consider ca am o conditie suficient de acceptabila incat sa-mi intorc privirea catre el. Fata mea n-are cum sa arate chiar asa de bine in clipa asta, dar alta mai buna n-am si doar nu l-am silit eu sa stea langa mine.
In lumina palida a becului imi dau seama ca Alina avea toate motivele sa-l admire. Un tanar atragator, cu trasaturi bine proportionate si fara nici un defect vizibil, nici nasul nu e prea mare, nici fruntea prea lata, nici ochii prea apropiati. Si totusi simt ca aspectul lui fizic e numai o parte, nici macar predominanta, din motivul pentru care ma simt atrasa de el intr-un mod atat de categoric incat nu depun vreun efort sa ma impotrivesc. Daca s-ar intampla sa-i vad poza intr-o revista l-as privi probabil o secunda si-apoi as trece mai departe, la pagina urmatoare. Doar ca exista ceva anume in privirea lui atunci cand si-o indreapta catre mine, un fel de emotie atat de puternica incat o simt stransa in jurul meu ca pe o imbratisare.
Ma intreb daca stie ce efect are asupra mea. Dar mai mult decat atat ma intreb daca vraja n-are sa se rupa atunci cand o sa-mi vorbeasca, cand o sa descopar poate ca n-avem nimic in comun, sau ca firea lui ma scoate din sarite. Atunci stomacul meu are sa ramana neclintit data viitoare cand o sa ma priveasca, si chiar as fi in stare sa asez pe hartie armonia din trasaturile lui. Pentru ca n-ar fi decat un strain.
- Alt vis urat? intreaba vazand ca m-am linistit.
- Acelasi, de fapt…de unde stii?
- Te-am vazut in tren, ma lamureste imediat si inclin doar capul drept raspuns.
Se lasa tacerea din nou intre noi si e o senzatie de ireal care ma incearca, de parca as fi in alt vis din care astept sa revin la realitate. Doar ca de data asta nu sunt sigura ca tin neaparat sa ma trezesc, chiar daca ma simt oarecum nesigura pe mine sub privirea insistenta.
- Nici n-am apucat sa ne cunoastem, eu sunt Andrei, spune pe acelasi ton linistitor si privirea ii devine parca concentrata in asteptarea raspunsului meu.
Imi vine in minte sa-i spun ca ne-am fi cunoscut daca nu s-ar fi comportant ca un salbatic morocanos, dar nu gasesc ca e momentul sa arunc vreo ironie.
- Irina, soptesc abia recunoscandu-mi vocea ingrosata de plans.
Isi muta intr-un final privirea de la mine si ma incearca un amestec de usurare si regret, ambele in acelasi timp.
- Ati ales un traseu cam greu pentru incepatori.
Dojana sau simpla afirmatie menita sa porneasca conversatia? Nu-mi dau seama bine care dintre ele, asa ca prefer sa aleg varianta care-mi convine.
- Mda, unul dintre baieti a fost aici cu doi ani in urma si ne-a convins ca merita putin efort. Am indoieli ca stie ce inseamna “putin”, o fi lipsit de la scoala cand s-a predat cuvantul.
Incerc sa dau discutiei o nota lejera, de parca am schimba numai niste pareri amuzante, dar nu schiteaza nici un zambet si realizez ca nici nu l-am vazut inca altfel decat serios sau incruntat.
- Asemenea aventura poate avea urmari neplacute, spune privind in continuare catre munti.
- Simt c-ai ales un mod elegant de a-mi spune c-am fost de fapt inconstienti si ca fara tine ursii din zona ar fi avut sansa la o cina de-a dreptul consistenta.
Nici un zambet, in continuare. Simtul umorului trebuie sa-mi fi amortit in ultimele luni, ca un muschi care-si pierde elasticitatea atunci cand incetezi sa-l pui la treaba. Poate nu simte pur si simplu nevoia sa-mi zambeasca mie sau asa o fi el tot timpul, morocanos cu toata lumea.
- Ati fost inconstienti, spune si-mi arunca o privire din care inteleg ca subiectul nu i se pare deloc amuzant. N-am nicio problema sa va spun asta in fata, cu sau fara eleganta, in speranta ca n-o sa mai repetati asemenea…
Ezita si ma grabesc sa-l ajut.
- Prostie.
- Imi pare rau s-o spun, dar e chiar cel mai potrivit cuvant.
In ciuda seriozitatii cu care vorbeste si a faptului ca are probabil perfecta dreptate imi vine sa zambesc. N-o fac fiindca am senzatia ca n-ar fi un raspuns potrivit la mustrarea lui.
- Ai dreptate. Inconstienta tipica varstei, sa zicem. Ceea ce…
- Nu-i o scuza, ma intrerupe incruntat. Si cu siguranta nici vreo consolare pentru familia ta.
Acum chiar nu mai am chef sa zambesc fiindca Andrei s-a priceput sa atinga cea mai sensibila coarda. Asa lovita cum e familia mea rezista inca, zi dupa zi, uneori respirand aerul acru al disperarii fara sa tuseasca prea rau, alteori hranindu-se din resurse pe care sunt surprinsa ca le mai are, umbre ale parintilor pe care-i aveam odata. Dar rezista, si am incredere c-o va face mai departe, asa legata cum e doar cu un fir subtire de ata. Cel mai banal lucru rau daca mi s-ar intampla mie si speranta asta ar pieri strivita intr-o secunda. O fraza simpla de-a lui Andrei m-a facut constienta ca port pe umeri o raspundere mai mare decat grija fireasca a fiecaruia dintre noi pentru propria persoana. As face bine sa nu ma plimb cu vreun cutit in mana pe langa firul de ata daca nu vreau sa-l tai din greseala.
- Din nou ai dreptate, spun izbutind sa-mi regasesc glasul. Si fiindca tot vorbim despre asta, am inteles ca baietii ti-au multumit deja pentru ajutor, dar eu personal vreau sa-ti multumesc in plus pentru rucsac. Nu stiu cum as fi ajuns la cabana cu el in spate, puteam sa jur ca-i plin cu pietre de moara desi singura l-am pregatit aseara.
Ramane cu privirea la mine si se rasuceste nelinistit in balansoar, leganandu-l usor, de parca n-ar stii ce sa-mi raspunda. Ciudat lucru, fiindca nu l-am intrebat nimic.
- Cineva ti l-ar fi luat daca n-o faceam eu, spune intr-un tarziu cu glas asa de scazut incat abia disting cuvintele.
- Mircea, probabil, desi stie ca nu-mi place sa ma dadaceasca prea mult si in momentul respectiv nu eram inca suficient de disperata sa-i accept ajutorul.
- Atunci cum de l-ai acceptat de la mine?
Culmea tupeului, pare interesat sa-mi auda raspunsul de parca s-ar astepta la vreun motiv cat de poate de logic si firesc.
- Glumesti? Vrei sa zici ca mi-ai oferit de fapt o alegere?
- Poate ca nu, dar nici el nu ti-ar fi oferit-o dac-ar fi mers in spatele tau si te-ar fi vazut chinuindu-te in asemenea hal.
- Ah, multumesc pentru apreciere, raspund incercand sa par revoltata si-mi simt obrajii arzand brusc la ideea ca m-a urmarit cu privirea pentru cine stie cat timp.
- Erai praf si nu te obosi sa ma contrazici, stii ca am dreptate.
Mi-o spune cu voce joasa, calma, fara urma de scuze in ea. Ma surprinde oarecum stilul lui direct si mi-as dori sa-i pot da o replica pe masura dar n-am cum s-o fac fara sa mint.
- Bine, eram praf, admit oftand. Mi-a fost destul de greu, dar am ajuns sus si pana la urma asta conteaza, nu? Iar tu spui intotdeauna lucrurilor pe nume cu atata…hm, sa-i zicem sinceritate?
- Nu esti obisnuita? intreaba schitand o urma vaga de zambet. Mircea n-ar indrazni sa-ti spuna ca exista ceva la care nu te pricepi?
- Ba cum sa nu, stai linistit, habar n-are ce-i aia delicatete si-mi tranteste adevarul in fata fara probleme, de fiecare data. Uneori imi vine sa uit ca mi-e var si sa-i ard una peste gura aia mare inainte sa-l trimit afara din viata mea numai ca ma abtin. In mintea lui deviata e convins c-o face pentru binele meu si ce-i drept fara el nici nu stiu cum…
Tac brusc fiindca Andrei ma priveste incruntat dar atat de insistent incat imi pierd sirul oricarei idei pe care aveam de gand sa i-o transmit.
- Var? Ti-e var?
Deschid gura sa-i raspund insa n-o fac, fiindca n-are sens, intrebarea lui era retorica. Il vad clatind usor capul, ofteaza si-apoi priveste departe, catre brazi. Si fiindca nu mai spune nimic o vreme, si fiindca nu ma ia imediat in brate fericit sa afle ca sunt disponibila admit in sinea mea cu regret c-ar fi cazul sa citesc mai putine romane de dragoste. Mult mai putine.
- Te simti bine? intreaba dupa un timp, aplecandu-se in fata de parca ar fi vrut sa verifice raspunsul pe fata mea.
- Da …aveam nevoie sa respir putin aer curat.
- O sa-ti ajute. Ti-au mai ramas oricum cateva ore de somn pana dimineata.
Cobor ochii catre pamant clatinand capul. Numai gandul la posibilitatea de a reveni la cosmarul meu din fiecare noapte ma aduce iar in pragul plansului. Dar nu dau drumul lacrimilor, ma ridic brusc din balansoar si sare la randului lui in picioare.
- Noapte buna… si multumesc.
I-am soptit cuvintele, de teama sa nu-mi auda nelinistea din voce si ma grabesc catre intrarea camerei mele. Nu stiu daca are destula intuitie sa priceapa ca nu pentru rolul lui de ghid i-am multumit din nou si nici pentru ca mi-a dus rucsacul. Ii sunt recunoscatoare de fapt pentru ca nu m-a intrebat de ce plang, n-a incercat sa-mi aduca cuvinte inutile de consolare de vreme ce nici nu stie ce probleme am si m-a atras intr-o conversatie banala, menita sa ma linisteasca, fara sa-si aleaga cuvintele cu grija exagerata de teama sa nu ma supere mai tare. In cele cateva zeci de minute cate am petrecut impreuna ar fi putut gresi de nenumarate ori, dar n-a facut-o. Nici macar o data.
- Noapte buna, Irina.
Poate mi s-a parut, nici nu mai stiu. Dar urarea lui, reala sau doar imaginata de mine se dovedeste de bun augur, poate si oboseala isi spune cuvantul, cad intr-adevar intr-un somn adanc si fara vise.
Katya spune:
Intre la fel sau mai rau
, ca acuma nu mai gasesc nici macar comparatiile alea de care ziceam ca-s acceptabile. Stilul e la fel de incarcat cum ti s-a zis , cu aceleasi fraze pline de toate informatiile, in plus subiectul se imbogateste cu alte traume: divortul parintilor prietenei si relatiile de amor din care ea a iesit "alterata", la numai vreo 17 ani inteleg, daca tot sinteti in clasa a 11-a. Nu mai zic de neverosimilitatea actiunii de care nu ti-am zis prima data: tu de la Bv la Busteni deja tragi un pui de somn in care ai cosmar, iar admiratorul tau n-are alta treaba decit sa te examineze pe tine si sa vada ca ai avut cosmar, deci in lumina aia de abia zici ca se distingeau fetele, el deja te citea, se indragostea, ba chiar realiza ca erai in cuplu cu cineva, drept pt care, de dragoste ce era prins, isi intoarce si capul indiferent, caci nu-si dadea voie sa sufere din mom ce vede ca tu erai a altuia. Si mai apare si din neant linga voi exact cind era sa cadeti in prapastie si cind varul cu prietenul, desi zici ca-s prieteni, se cearta si aproape ca se injura, ceea ce iar e neverosimil, ca la greu, cind esti in pericol, nu stii cum sa mai iesi sa-ti scapi pielea, nu sa faci pe smecherul si sa ameninti ca arunci peste bord pe cineva, oamenii se unesc la primejdie, mai degraba ar tb varul sa se poarte frumos cu prietenul, adica de bine de erau sa va scoata cumva de pe drumul gresit, el fiind oricum mai initiat pe munte decit varul sau voi. I-ai scos pe Brad Pitt si Nicoleta Luciu si ai lasat "blugii de firma".
Ca greseala de limba, vezi cu "al carui ochi" sau cam asa ceva, sint 2 greseli acolo.
Aiamoni, iubirea e o tema nemuritoare, s-a scris si se va mai scrie, nu asta e pb. Intrebarea e, cind scrii o carte : ce aduce ea nou, cu ce va surprinde ea, cu ce e iubirea din cartea ta iesita din comun si-n acelasi timp inteleasa de tot comunul.
Mai bine trimite unde crezi ca ti se da o parere oficiala si sa faci in consecinta, sa continui sau deocamdata doar sa-i citesti pe altii, si scuze daca nu ti-am raspuns cum ti-ai fi dorit, chiar imi pare rau .
aiamoni spune:
Katya,
Multumesc ca ai citit din nou textul! Dar: Nu exista fragment de roman pe care sa nu-l poti desfinta daca vrei, dar mi se pare ca vezi aici lucruri la care nici eu sincer nu m-am gandit...
O relatie te poate altera la 17 ani...nu definitiv, evident, dar pe moment cu siguranta, ba chiar adolescent fiind suferi mai tare ca la 25.
Vrei sa spui ca nu se poate atipi pe tren de la BV la Busteni? Dureaza chiar asa de putin? Asta cu n-are alta treaba decat sa examineze...a observat, pur si simplu, tu cand esti intr-un tren sau autobuz nu se intampla sa observi daca un copil plange, sau cineva rade, sau alte chestii? Le observi pur si simplu. "el deja te citea, se indragostea" - de unde iti reiese tie asta? Nici macar dupa discutia de pe terasa nu exista ceva care sa exprime ca ar fi indragostit, e doar amabil cand o vede plangand si au o conversatie, nu stim noi in puctul asta ce gandeste el...
"ba chiar realiza ca erai in cuplu cu cineva, drept pt care, de dragoste ce era prins, isi intoarce si capul indiferent, caci nu-si dadea voie sa sufere din mom ce vede ca tu erai a altuia." -iarasi, de unde? Banuiala ca are pe altcineva i-a venit cand l-a vazut pe var cu o trage de mana pe munte, n-avea cum sa-i vina doar vazand cum stau pe bancheta trenului...si orice om surprins ca priveste pe cineva intoarce pana la urma privirea, doar nu ramane intepenit asa.
"Si mai apare si din neant linga voi exact cind era sa cadeti in prapastie si cind varul cu prietenul, desi zici ca-s prieteni, se cearta si aproape ca se injura, ceea ce iar e neverosimil, ca la greu, cind esti in pericol, nu stii cum sa mai iesi sa-ti scapi pielea, nu sa faci pe smecherul si sa ameninti ca arunci peste bord pe cineva, oamenii se unesc la primejdie, " - nu erau sa cada in nici o prapastie, se pierdusera numai...si reactia de nervi si cearta e destul de umana, zic eu, priveste numai in jurul tau, chiar doi soti daca se pierd intr-un aeroport au initial tendinta sa dea vina unul pe altul (nu toti, dar destui), e doar o certa, chiar am lasat impresia ca vrea sa-l arunce in prapastie??? Tie chiar nu ti s-a intamplat intr-o situatie neplacuta sa te enervezi pe cel/cea de langa tine, chiar fara rost?
"ce aduce ea nou, cu ce va surprinde ea, cu ce e iubirea din cartea ta iesita din comun si-n acelasi timp inteleasa de tot comunul." Pai e greu sa spun eu daca cartea mea aduce ceva nou, dar suna dupa tine ca si cum n-ar fi cazul si nu prea imi dau seama de unde stii asta cand eroii mei abia s-au intalnit si-au avut o scurta discutie...chiar stii cum va continua? Esti sigura?
Multumesc pentru timpul acordat si pentru observatii, incerc sa scot din tot ce se scrie ce cred eu si sa merg mai departe.