Vreau sa-mi fie mila!

andacos spune:

Despre compansiune...da pentru mine e ceva rece,e ceva ce nu exprima sentimente e doar...politically correct si atit.Fara substantza,fara suflet,fara trairi.

Despre empatie,iar am spus sincer in mesajul anterior ce simt.Simt nevoia sa ma detasez complet de cuvintul asta in lumina ultimele evenimente de pe forum,ba chiar l-as indeparta din vocabular pina si-ar regasi adevarat valoare.

Dana

columbiana spune:

mai e ceva: titlul mi se pare cel putin nepotrivit

un sentiment nu vine niciodata pentru ca-l vrei; poti eventual sa vrei sa ajungi astronaut, dar sa vrei sa simti ceva, poti sa vrei 1000 de ani, dar daca structura ta interioara+caracterul+cresterea+autoeducatia de lunga durata nu-ti trezeste sentimentul asta, nu il vei simti la modul sincer niciodata; e valabil si pentru sentimentele negative: exista oameni incapabili sa urasca, sau care urasc doar in provocari extreme la limita suportabilului uman, sau care urasc dar pierd in timp scurt sentimentul.
la fel si dragostea, oricit ti-ai dori, impune, autosugestiona sa iubesti pe cineva (exceptind dragostea materna, ce vine, cred eu, natural), nu vei reusi niciodata sa traiesti sentimentul doar datorita vointei.

edit: eu tot astept marturisirea sincera a cuiva care face elogiul milei despre momente cind el/ea a fost receptorul milei, pus in situatia cind altii si-au manifestat-o vizavi, si cit de bine s-a simtit ; ca altfel suna frumos, chiar poetic sa ai mila fata de altii.

edit2:), am citit articolul acela, bine ca e o revista religioasa, dar sustine exact opinia ce-o am si eu, diferentierea clara intre mila si compasiune.
a, sa copiez un citat aici, nu stiu citi vor deschide linkul:





Mila este un sentiment care se naste in mine atunci cand ma intalnesc cu o persoana care se afla intr-o situatie indezirabila. Mila este o provocare la actiune. Mila da nastere unui disconfort psihic, care ma culpabilizeaza. Nu imi doresc sa fiu in situatii care sa atraga mila celorlalti, dar nici in situatii care sa ma faca sa experimentez mila. Mila este insotita de anumite reactii viscerale, sentimente de vinovatie si rusine. Ca sa scap de aceste „dezechilibre”, incep sa daruiesc cersetorului din metrou, sa imprumut celui flamand si ultima bucata de paine.



Mila este practicata din vanitate, nu din virtute. Devine un mecanism de aparare. Ne este teama de situatia care provoaca mila, de persoana vrednica de mila, si atunci cand actionam in virtutea milei, speram sa fim scutiti de experienta care sa ne poata pune in situatia de a avea nevoie de mila semenilor.



Avem un cuvant mai cald si mai elocvent, considerat sinonim cuvantului mila: compasiune. Compasiunea implica empatie, angajare, responsabilitate si iubire. Mila nu se gandeste la celalalt, ci la sine. Nu se angajeaza, ci se eschiveaza. Compasiunea nu este acelasi lucru cu mila. Compasiunea il pretuieste pe cel in nevoie, mila il ignora; pur si simplu, nu-l vede. Pentru cel milos, nu exista „Florin cel orb”, ci exista „cel orb”. Compasiunea nu neaga problema, ci o recunoaste si o confrunta; dar in asa fel incat sa nu-l jigneasca pe cel care o primeste. Valoarea morala a persoanei este mai importanta decat „darul” tau. Daca esti in stare sa ajuti, cel mai mare ajutor este atunci cand reusesti sa transmiti valoare si pretuire. Privirea ta sa-i intalneasca ochii, mana ta sa-i atinga pielea, iar gura ta sa-i rosteasca numele. Cei mai multi nu se intereseaza de persoanele carora le ofera ajutor, nu le cunosc, nu le stiu numele, pentru ca nu cel pe care l-au ajutat este important, ci actul pe care ei l-au facut. Mila lor, mobilul caritatii, este vanitate, egoism, mandrie, ipocrizie…

Articolul meu nu trebuie interpretat ca un protest facut caritatii, ci ca unul indreptat impotriva atitudinii care uneori o insoteste. Persoana cu dizabilitati nu are nevoie de mila, are nevoie de pretuire. Stie ca este diferita si ca tu cunosti acest lucru. Mai stie ca, uneori, te poate incurca. Nu este cel mai dezirabil personaj al contextului social, dar se vrea acceptat - nu tolerat, inclus - nu suportat, iubit - nu unul care sa primeasca mila. Nu este un milog; este un om capabil, cu ratiune, sentimente si determinare. Doreste iubire, dar nu o iubire generala, universala, abstracta, platonica, ci una personala, concreta si generoasa. Nu vrea sa fie un „vampir al societatii”, o „leguma”, o „lipitoare”; nu vrea sa i se acorde sanse, nu vrea sa fie inteles, nu vrea sa fie „diferit”. Vrea sa fie ce este si, mai ales, sa fie. Nu are nevoie de mila, dar tanjeste dupa compasiune. Nu are nevoie de toleranta, dar geme dupa acceptare. Nu are nevoie de ajutor, dar doreste sa fie de folos; sa fie observat, criticat, sa fie ca ceilalti. Nu are pretentia sa fie pus in randul celorlalti, in locul care nu i se potriveste. Niciun orb nu va pretinde sa fie sofer, niciun olog sa joace fotbal, niciun mut sa cante in orchestra, insa toti vor avea dorinta de a nu fi discriminati atunci cand pot face ceva.

Nu cer decat sa fiu, sa exist, dar nu eu… orbul…, mutul…, handicapatul…, ci eu… omul. Persoana cu dizabilitati nu este un cersetor. Cersetorul spera sa primeasca de la oamenii milostivi. Isi calca pe demnitate si se declara o victima; o victima ce are nevoie de o mana intinsa si generoasa. Pentru Numele lui Dumnezeu, nu faceti dintr-o persoana cu dizabilitati un cersetor! Aceasta comparatie este jignitoare... Persoana cu dizabilitati este un om cu ratiune, cu sentimente, cu vointa, cu demnitate; iubeste si dispretuieste. „Nu cer mila, cer sa fiu tratat ca un om. Scuza-ma, nu cer, afirm! Astfel, poate vei intelege… ca sunt om!” ``




http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=137759

Laura B spune:

Am aprobat si dau quote pentru ca asta e exact cum vad si eu lucrurile. Doare si zau ca nu inteleg: daca din punctul tau de vedere "compasiunea" si "mila" chiar sunt sinonime, de ce continui sa lovesti sensibilitatile mele (si nu numai), chiar daca ele iti apar exagerate, folosind al doilea cuvant?

Intrebarea nu e doar pentru tine, si nu se vrea rauvoitoare. Incerc sa inteleg.

nelia spune:

Mila, compasiunea, empatia sint toate trei sentimente profund umane si pot fi sinonime, caci exprima aproape acelasi lucru: ca ai capacitatea de a te pune in papucii celuilalt si de a-i intelege suferinta. Insa nici unul dintre ele nu exista in afara oamenilor. Deci, din punctul meu de vedere, le poti numi cum doresti, daca le simti cu adevarat si nu faci doar parada cu ele.

Ceea ce a subliniat Ana cu rosu mai jos sus este si punctul meu de vedere.

Pretuirea. Degeaba ti-e mila de o persoana cu un handicap, daca nu-l pretuiesti ca om. Daca faci al doilea lucru, dar cu adevarat, adica sa-l pretuiesti ca pe tine insuti (de fapt, aici e problema), felul in care numesti sentimemtul care vine dupa pretuire, se poate numi cum simti tu nevoia sa-l numesti. Insa trebie sa-l pretuiesti ca om mai intii, nu sa-l pretuiesti pentru ca ti-e mila de el, aia nu e nici pretuire, nici mila. Ori ca sa-l pretuiesti, trebuie sa treci dincolo de handicap si sa vezi cine e cu adevarat, cu rele si cu bune si sa-l iei asa cum este. De aici incolo intervine diferenta intre cele trei sentimente. Oamenii se opresc in general la mila: saracu' de el, mi se rupe sufletul. Compasiune inseamna un pas spre om, il vezi, ti-e mila, incerci sa-l cunosti, incerci sa-ti lucrezi limitele de om sanatos (nici nu ne dam seama cit de multe sint, cei care au trecut brusc de la oameni sanatosi la oameni cu handicap sau de la situatii normale la situatii tragice, le inteleg cel mai bine), defectele de constructie, sa lupti cu prejudecatile... si incepi sa te pui treptat in papucii lui. Aia e compasiune si sigur ca e mai mult decit mila (chiar daca e o mila care rupe sufletele, e pasiva, compasiunea e o mila activata daca vreti).

Empatia e dincolo de ele, cind incepi sa simti cu adevarat omul, in stomac ca sa ma explic plastic, somatizezi aproape cu el, cu suferinta lui... si incepi sa simti ca vrei sa fii linga el si linga cei care vor cu adevarat sa il ajute. Te schimbi total cind devii empatic... caci da, devii, se invata, chiar daca are si o baza naturala. Dar, cel putin ca adult, cind esti deja format intr-un fel anume, trebuie sa vrei sa inveti, sa-ti doresti sa inveti, sa te lasi sa fii invatat. Altfel, comportamentul empatic se invata de mic, de foarte-foarte mic... prin sensibilizare.

Rufus spune:

Remarc si aici ca parerile sunt impartite si explicatia este dincolo de dictionare.
Din punctul meu de vedere asociez intotdeauna sentimentul meu de mila lucrurilor aflate in suferinta. Pentru ca nu numai oamenii sunt in suferinta (va tot aud si ma minunez vorbind doar de oameni, handicapuri, boli...), dar si alte fiinte sunt in suferinta si chiar, extrapoland, obiecte fara viata.
De aceea am remarcat ca mi se potriveste foarte bine afirmatia neliei, chiar daca ar trebui completata cu cele ce am spus mai sus:
"Mila, compasiunea, empatia sint toate trei sentimente profund umane si pot fi sinonime, caci exprima aproape acelasi lucru: ca ai capacitatea de a te pune in papucii celuilalt si de a-i intelege suferinta. Insa nici unul dintre ele nu exista in afara oamenilor. Deci, din punctul meu de vedere, le poti numi cum doresti, daca le simti cu adevarat si nu faci doar parada cu ele."
De asemenea, nu sunt de acord ca ai voie sa empatizezi (sa-ti fie mila, sa simti compasiune) numai daca si faci ceva concret pentru obiectul milei tale. Sunt multe motive care ar putea sa te impiedice sa faci asta...dar sentimentele vin oricum.
Dar sunt de acord (si sunt gata sa respect asta)ca exista persoane care urasc sa simta orice forma de compasiune sau mila venite din partea semenilor lor, chiar daca situatia in care se gasesc ar genera astfel de sentimente. Alte fiinte nu incearca aceste sentimente, pentru ca n-au invatat (din fericire) sa citeasca dictionare si sa dezbata pe forumuri, astfel ca acepta cu bucurie orice ajutor ca urmare a sentimentelor pe care le trezesc si nici nu-i observa si nu-i critica pe cei care nu fac nimic, desi orice ajutor ar fi binevenit.

Rufus, Tora si iadele

carmencat spune:

Eu cred ca ar trebui sa fim putin mai relaxati.
Sunt situatii si situatii. Fiecare poate traversa perioade mai bune sau mai rele. Aici intervine mandria fiecaruia, modul in care priveste viata.
Daca indiferent cat te-ai zbatut, tot esti intr-o situatie proasta si cineva vrea sa te ajute, nu cred ca are rost sa stai sa despici firul in paispe si sa te simti mizerabil si inferior.
Si invers, daca vrei sa ajuti pe cineva, indiferent cum denumesti asta, mila, compasiune, empatie, il ajuti si gata, ca asa ai simtit in momentul ala, fara sa astepti recunostinta, fara sa ai pretentia sa te puna cineva la gazeta de perete sau sa ti se ridice statuie.
Cred ca datorita acestor sentimente am supravietuit de-a lungul timpului. Daca nu ne ajutam intre noi dispaream poate ca specie.
Sensurile s-au pervertit cu timpul si intr-o directie si in alta.

Si da, iti poate fi mila de un animal, ca ii e sete, foame, e bolnav si sa il ajuti. Iti poate fi mila de o planta, ca nu are apa si ii pui apa. Asta nu te face sa te simti superior plantei/animalului si nu o faci ca sa ii umilesti si nici sa te maresti pe tine.
Sentimentul asta il simti sau nu il simti. Faci sau nu faci ceva.
Nu exista mi-e mila de cineva si stau cu mainile in san, nu exista compasiune si sa nu incerci sa usurezi situatia fata de care simti asta, nu exista empatie fara sa te implici cu ce poti, chiar daca acest cu ce poti e numai o vorba buna.
Prin urmare, pentru mine, aceste cuvinte sunt sinonime si niciunul din ele nu implica umilirea cuiva sau punerea cuiva intr-o situatie neplacuta.
Daca crezi, simti, ca persoana care are nevoie de ajutor si tu vrei sa o ajuti s-ar putea simti prost, gasesti o modalitate sa ajuti fara sa pui in dificultate.
Eu asa cred.

viviana spune:

Andacos, da, ce ai pus tu a fost intr-un fel o inspiratie pentru acest subiect. Insa a fost si asta: http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=174969&whichpage=1

Titlul este Ok. Nu trebuie inteles ca o chemare a simtirii sentimentului de mila.

Titlul se vrea un apel la "repunerea in drepturi" a cuvantului mila.

Pentru ca imi este foarte greu sa inteleg de ce 2 cuvinte sinonime ajung sa se intreaca in explicatii.
Aud adeseori "nu vreau mila ta". De ce mila care izvoraste din iubirea pentru aproape, din dorinta de a ajuta ajunge sa reprezinta ceva jignitoriu?


Eu am fost receptorul sentimentului de mila. Si m-am simtit extraordinar. Confortabil.
Imi place ca cineva sa simta mila fata mine atunci cand am nevoie. Asta imi da masura bunatatii umane imi spune ca nu-i pierdut totul si imi da putere sa trec peste orice.

Si de aceea as vrea si eu sa fiu lasata sa simt mila, sa-mi numesc sentimentul mila si nu compasiune. Fara ca cineva sa ma banuiasca ca nu-l pretuiesc destul sau ca m-am asezat pe-un piedestal.

Am citit parerile si explicatiile ambelor parti.
Insa, inca nu pot denigra cuvantul mila.

marius spune:

Interesant este ca toti au dreptate.
Partea proasta este alta. Atunci cand vin doua persoane A si B unde ambele simt la fel insa persoana A spune ceea ce simt eu se numeste mila si are dreptate din punnctul ei de vedere, iar persoana B spune ceea ce simt eu se numeste compasiune si are si ea dreptate din punctul ei de vedere, nu este corect nu este demn sa vina oricine sa afirme ca ceea ce simte A sau B este sau nu este corect, complet sau mai rau este gresit pentru ca eu C asa consider.
Aici este eroarea. La capitolul reprezentare.
Acelasi cuvant, aceeasi notiune, aceeasi exprimare are sensuri diferite, reprezentari diferite, conotatii diferite, validari diferite de la o persoana la alta in functie de multe considerente personale.
Din acest motiv eu cel putin cred ca inteleg sa vor sa transmita Neli sau Chuny sau Ana dar inteleg si ce vor sa transmita Viviana, sau Rufus si fiecare are dreptate din punctul in care se situeaza. Insa asa cum spuneam greseala apare in clipa in care nu exista (si clar nu exista) aceeasi reprezentare ale unor cuvinte si fiecare avand senzatia ca sensul lui este cel universal acceptat devine referinta fata de toti. Aceasta este o greseala. Si nu putem sa obligam pe nimeni sa accepte sau sa isi insuseasca sensul dat de mine cuvintelor.
Si acest motiv sta la baza discutiilor interminabile si fara sanse atata timp cat nu se admite ca folositi aceleasi cuvinte toti dar le incarcati cu sensuri diferite fiecare avand sentimentul ca sensul sau este unic si cel corect si universal acceptat.
Asta este observatia mea cel putin.

Alizee spune:

Corect.



allinta

A fi fericit nu inseamna ca totul este perfect.
Inseamna ca te-ai hotarat sa privesti dincolo de imperfectiuni.

rrox3 spune:

Cred ca am mai scris asta chiar de curand, dar o sa reiau.
ne incurcam in semantica. In dosul fiecarui cuvant ce defineste o traire, fie el mila, fie el compasiune sau empatie, sta experienta subiectiva a fiecaruia dintre noi. Sta ce am simtit si am fost invatati sa etichetam cu cuvantul respectiv. De aici subiectivismul.

Hai sa ignoram putin semantica, sa mergem la simtire. In citatul postat de Ana e foarte bine explicat ce pe unii ne deranjeaza si ceilalti nu par sa inteleaga de ce.

Indiferent cum ii spui (mila, compasiune, etc) daca motivatia ta e sa-ti mentii echilibrul interior, sa iesi Ok in bilantul propriu intern, sa fii bun la urma urmei si defapt celalalt - obiectul milei tale - e irelevant, nu e important cine e el defapt, exista doar ca problema pe care o are, e o oportunitate pentru tine de a te arata milos, atunci mila ta jigneste.
Sigur, e nevoie de ceva introspectie serioasa sa ajungi la motivatiile reale. Dar celalat le va simti instant.

Pe de alta parte, daca problema celui aflat in dificultate nu-ti strica echilibrul interior, daca esti disponibil emotional pentru persoana respectiva, atunci ceea ce simti e despre celalalt cu adevarat. Si el va simti asta. Va simti ca esti in mod autentic interesat de el si disponibil.

Poate suna a batut campii, fiindca nu suntem obisnuiti sa punem sub semnul intrebarii "cele bune". Sunt bune si gata. Nu e intotdeauna asa.