Cand viata trece pe langa tine...

ingridnen spune:

mai, nu stiu, dar eu nu as avea liniste sufleteasca si nu mi-ar tihni sa ma simt eu bine cu una din fete si sa stiu ca celelalte stau inchise in casa la TV.
na, poate sant eu mai sensibiloasa...asta-i defectul meu..traiesc prin participare

Ingrid si Cristi 9 ani

andre_ea spune:

Mcoca, sa stii ca si eu gandesc ca prietena ta. Sunt convinsa ca copiii vor avea oricum ceva de reprosat la maturitate (desi ma straduiesc sa fie cat mai putine lucruri). Ma pregatesc insa sa le accept punctul de vedere si sa le validez parere pentru ca oricat de puerile ne pot parea noua reprosurile pentru ei sigur sunt importante.

cge spune:

Si eu zic ca o idee buna era sa mergeti totii la muzeu, si tu cu mijlocia la o anumita expozitie.

E normal ca celelalte fete sa se simta nedreptatite.

Si eu am o sora si nu imi aduc aminte sa ne fi despartit prea mult, in general, am impartit totul: camera, jucariile, hainele si acum suntem cele mai bune prietene.

Intre copiii mei (2) e diferenta mare, de aproape 6 ani, si facem activitati separate.
Cu Anca petrec mai mult timp, ca e mai mica si are nevoie de mai mult ajutor.

Dar cautam sa petrecem timp si cu Victor, de exemplu, in fiecare zi am 15 minute, cand ma suna cand ajunge acasa, si il ascult numai pe el.
Seara, la fel, dupa ce se culca Anca, stau de vorba cu el.

Eu merg pe recompense diferite la copii, dar nu cu diferente semnificative intre ele.

De Craciun, nu am fost de acord ca Ancutei sa ii aduca mosu' cadouri si lui Victor bani etc

Bafta sa gasiti cele mai bune solutii ca stiu ca nu e usor.

sanziana27 spune:

Noi avem 2 baieti si cu toate ca ei vor uneori sa fie gemeni (e doar 2 ani intre ei), au si momente cand vor sa fie copil unic
Aveau o perioada cand la bunici mergeau impreuna, apoi au vrut pe rand. Acum iar merg impreuna.

Sincer si mie imi place sa ies separat cu ei. Cel mare pune deja intrebari si e mai matur si serios.....parca ma plimb cu un omulet.

Cel mic are foarte mult umor si rad mult cu el.

anca_nicolae spune:

Da, se discuta o chestie ff interesanta, cu timpul individual vs colectiv.

Parerea mea e ca ambele sunt necesare, si ca alternarea lor e toata cheia.

In plus, cand un parinte simte ca e momentul pt un timp individual, cu unul din copii, cred ca trebuie facut asa, pe din mers, nu anuntat cu surle si trambite, adica ceilalti, lasati la vatra, sa nu prea sesizeze clar si concret.

De ex, eu, din mers, mai fac cu vero cate o tura doar noi doua, un shoping prin mall, un film, ceva... DAR fara sa anunt pe t+r ca uite, eu merg azi doar cu vero si voi ramaneti acasa.

Sau cu tudor, mai merge la bascket, si eu cateodata merg sa-l iau de la antrenament, si ii zic, doar lui: hai sa chefuim NOI DOI si sa mergem pe undeva, unde ai chef?

Ala mic e mic, deocamdata , dar si cu el mai fac chestiutze...

Cam asa cred ca e ok, cumva, ca parinte, trebuie sa te STRECORI printre momente si momente.

Pup.

Edit, ca cineva a pomenit de greutatea sufleteasca: daca momentele individuale sunt facute "din mers" si mai voalat si mai putin planificat, atunci si tu ca parinte nu mai resimti acea greutate sufleteasca fata de copiii lasati acasa. Greutate care este normal sa o resimti.

Uite, eu mai merg la munte, totusi, vero e fff dificila, pe de o parte ar vrea, pe de alta parte avea, wk trecut, un concert, habar nu am cu cine, in plus, e atat de lenoasa si egoista incat poate strica cheful tuturor, ba nu se imbraca sa prindem trenul, ba dimineata se scoala la 11 ca sa piarda toti partia de ski etc, si atunci, ce am facut? In ziua cu plecarea, sambata, am stabilit ca plec doar eu cu baietii, vero a plecat la concert cu colegii de clasa, apoi, am rugat bona sa o duca si pe vero la ALT tren, din ala de dupa ora 4, ca sa fie ea, vero, rulabila , si eu am asteptat-o la azuga, pe peron. A 2-a zi am trezit-o la 9 [sperand sa se dea jos la un 9 juma], pe ceilalti i-am trezit la 8 juma, sperand la un 9 :). Ea normal ca a obiectat, similar cu fata mare a lui Miky, ca e cel mai urat concediu ca tre sa se trezeasca dimi [desi ea a zis ca VREA la ski], si eu i-am zis: noi plecam la partie, uite aici castronul tau cu masa de dimi, cand esti gata [ca ea se fardeaza 1 ora si pt mers 3 min la blocul vecin, d-apoi pe partie] ma suni si vin si te iau si pe tine sa te duc la partie [nu ca nu stia drumul, dar e ff mironosita, si printesa, cum sa fie ea lasata singura sa mearga pe drum...vaaai ]. Si asa, am impacat si capra si varza. Ideea e ca de multe ori interesele sau nevoile sau timpul nu coinid intre copii, si atuci trebuie sa te srecori, cum ziceam mai sus. Cand coincid, minunat, se merge/petrece timp impreuna.

cam asta e..., preluat pulsul din mers, alternat timp individual cu cel colectiv si marit accentul de timp individual in ochii celui care beneficiaza de timpul individual si micsorat accentul in ochii celorlati.

Din nou pup.

cris_stef spune:

Buna Mickyyy,

Eu cred ca toate persoanele dragi din viata mea au dreptul, cate foarte putin, la mine exclusiv. Cred ca este o forma de respect si de intarire a relatei sa acord timp exclusiv. Fara bruieli, fara atentie distrasa.

Cand una dintre surori are o problema si ma suna sa iesim sa vorbim, suntem doar noi 2, fara soti, fara copii. Este strict timpul nostru impreuna. Pot fi eu insami cu ea, si ea poate sa se deschida cu incredere fata de mine. Daca va dori sa impartaseasca problema si cu cealalta sora, va fi alegerea ei sau ne cheama impreuna (suntem 3 fete la parinti).

Cand am eu o problema si apelez la una din ele, imi doresc sa fiu tratata exclusiv. Sa isi faca timp sa ma asculte, sa imi acorde atentie exclusiva.

Nu mai spun, chiar si la mama cand mergem de sarbatori, ea isi face timp sa stea exclusiv cu fiecare dintre noi de vorba, separat, singure. Chiar daca nu am nimic special sa ii spun, faptul ca suntem doar noi doua, vorbind despre nimicuri, este reconfortant pentru mine. Simt ca nu m-a neglijat, simt ca mi-a acordat atentie exclusiva.

Noi suntem 3 si mereu a fost o competitie intre noi pentru atentie. Am avut perioada noastra de gelozie pe sora mai mica pentru ca era mai mica si parea mai dezmierdata. Apoi am avut perioada de gelozie pe sora mai mare ca era lasata la petreceri si noi, cele mai mici nu...
Dar mama ne lua mereu separat si eu am putut sa ii spun ca ma simt neglijata in favoarea surorii mai mici fara ca sora mai mica sa auda. Bineinteles ca mama a ras si mi-a amintit ca si pe mine m-a dezmierdat la vremea mea. Dar m-am eliberat.

La fel, am putut sa ii spun ca mi se pare nedrept ca sa o lase pe sora mai mare si pe mine nu, fara sa auda sora mea ca sunt nemultumita pe ea (se temea ca daca ma voi plange nu o va mai lasa pe ea). Mama a ras si mi-a spus ca si pe mine ma va lasa cand voi ajunge in clasa a 11-a si si-a respectat intelegerea (era in Epoca, majoratele erau abia tarziu, clasa a 11-12).

Timpul exclusiv nu inseamna neglijare, din contra, consider o forma de respect personal.

tinatache spune:

super, ma bucur pt voi! mai aplicam si noi metoda asta, dar cei ramasi acasa de regula fac ceva cat de cat interesant, ca sa nu fie " cea mai urata zi" . Cel tarziu dupa ziua in care vei fi numai cu ea, o sa-i treaca si o sa uite. Numai bine!
PS: nu uita de ziua acordata numai sotzului

catty spune:

Buna tuturor,

Michy, din pacate ma regasesc intru totul in situatia descrisa de tine. Din pacate la mine calvarul tine de cativa ani buni iar eu simt ca nu mai pot. Sunt prizoniera propriei vieti si urasc din tot sufletul ceea ce am ajuns.
Uneori simt ca asta nu e viata mea, ca rostul meu nu e sa ma chinui zi si noapte si sa plang la fiecare ora si imi vine sa fug si sa nu ma mai uit inapoi. Nici nu mai tin minte cand am ras ultima data din tot sufletul. Doar fetita mea ma mai tine in viata si speranta ca ea nu va trece niciodata prin ceea ce trec eu.
Uneori imi spun ca tot ce mi se intampla este un cosmar si curand trebuie sa ma trezesc, insa in secunda urmatoare ma izbesc de realitate si nu mai pot face nimic.
Nu stiu incotro sa o iau si ce sa mai fac, nu am cu cine vorbi si daca cineva din familia mea ar afla adevarul scandalul ar fi imens.
Am obosit sa sper ca va veni si soarele pe strada mea si nu mai vreau o astfel de viata care se scurge incet numai printre probleme si lacrimi.