Adaptarea copil anxios cat dureaza si cum s-o depa
Raspunsuri - Pagina 2
Selene_Bunny spune:
anuscha2009, si care e problema daca si parintele mai cedeaza, uneori? Nu are dreptul? Nu e om?
Daca nu ma insel, giulia71 a schimbat complet mediul, stiu ca a spus, mai demult, "dupa 7 ani, ne intoarcem si noi, in sfarsit, acasa".
Mi se pare ca prea ai sarit.
Selene_Bunny spune:
Ideea cu socializatul in grup restrans, intr-un mediu familiar lui, mi se pare si mie buna.
viviana spune:
Din cate imi amintesc eu, acolo de unde ati plecat avea prieteni buni.
Le duce dorul cu siguranta. Si-au promis ca o sa-si scrie si ca vor vorbi pe mess.
O fac?
--------------------------------------------------------------------------------------------------
Daca privesti in sus si nu simti invidie, daca privesti in jos si nu simti dispret, atunci esti un om deosebit
vivi
arminad spune:
giulia, nu exista un psiholog, social worker sau nurse la el la scoala la care sa se duca sa vorbeasca in loc sa te sune pe tine in pauza?
Fiul meu are o acomodare de genul asta pentru anxietate. Cand simte ca nu mai poate se duce la social worker si povesteste cu ea. Nu zice nimic in clasa, pune o foaie pe catedra si invatatoarea stie. Sa stii ca ajuta.
arminad spune:
| Citat: |
Poate gresesc dar mi se pare aiurea ce zice psiholoaga.
Faptul ca are copilul un adult in viata lui in care are incredere deplina mi se pare esential nu ca e mama si nu e tata.
In ce tara esti? Nu esti cumva in Franta si ai nimerit o psiholoaga din aia cu idei crete despre mame? Sper sa gresesc...
giulia71 spune:
N-am reusit ieri sa mai scriu, el a tot fost pe langa mine, cu lectii si nu vreau sa stie ca cer ajutor.
Nu, doamna psiholog cred ca a punctat bine, pentru ca l-a vazut, a vazut ca el nu se bazeaza pe el, ci pe ceilalti, asta cand vine vorba de responsabilitati si emotii negative, in cazul de fata.
In plus, nu e normal sa isi sufoce un parinte, chiar daca o spun cu strangere de inima. Nu e normal, cred.
Ieri m-a sunat de 4 ori pina la 10 dimineata.Apoi brusc a spus ca s-a linistit cumva. L-am gasit la scoala radea cu niste colege.
Are noroc ca e foarte sociabil si se prinde repede in vorba cu ceilalti copii.
Are social worker la scoala si ieri a stat mai mult pe la ea, au vorbit si se inteleg bie. Imi spune ca se linisteste cand merge acolo.
Azi avem terapie, speram sa fie bine, sa ne mai lumineze nitel incotro s-o apucam.
Voi reveni
uneori gandesc prea mult....
filofteia spune:
| Citat: |
| Primul episod de ne-adaptare a aparut in clasa a V-a, aceeasi anxietate aparuta vis-a-vis de scoala si acasa, vis-a -vis de fantome, insusite de pe la tv, jocuri si mai stiu eu ce. |
Giulia este foarte grea situatia.
Si al meu a avut anul trecut o faza cu fantome si spirite... nu vroia sa intre in casa cand venea la 10 de la meditatie.
Ma astepta in statia de autobuz. Nu iesea de la el din camera pana nu veneam eu la pranz, ca sa plece la scoala. Mare noroc am avut cu serviciul ce-mi permitea pauza asta.
Noi am rezolvat-o cu o solutie luata tot de la desene.
I-am facut dintr-un fost parfum o sticluta cu aghiasma (cred ca asa se scrie-apa sfintita) si tot stropea cu ea prin casa. Cert este ca a fost o faza, ca anul acesta nu a mai fost nevoie sa ma duc acasa niciodata si a intrat in casa singur dupa orele de engleza.
Si mie mi se pare ciudata recomandarea psiholgului cu departarea... ce presupune aceasta departare? De ce spui ca te sufoca?
giulia71 spune:
Filofteia, bine ca ati scapat!
Noi am facut la terapie jocuri in care puneam fantomele desenate si el tragea cu sageti in ele, apoi am extins si la teze sau teste pe care el nu le placea. Cumva sa simta copilul ca preia controlul si domina situatia care lui ii provoaca frica.A mers!!!
Treptat, nu a mai avut aceste temeri.
Cumva, ne-a explicat dna ca frica de fantome este frica lui de necunoscut, concretizata la varsta aia prin fantome. N-are treaba cu fantomele in sine.
Chestia cu indepartatul a intervenit de-a lungul terapiei, pentru ca faceam toti, el, eu si tati si dna a vazut ca tot ce face el, mai putin respiratul trecea prin mine.
O intrebare, la care el raspundea "nu-i asa mami ca.." si chiar diverse jocuri sau roluri interpretate, tot pe mine ma cauta pentru a cere sau nu aprobarea.
Nu e benefica atitudinea asta a lui, pe termen lung, cand va fi matur.
Anul trecut, cand as putea spune ca emotional nu au fost probleme, nu a avut nici-o treaba cu mine, eram chiar exclusa din aria lui de interactiuni, mai ales cele la vedere. Ma respingea asa cum o fac adolescentii.
Atunci se vedea ca e pe "picioarele lui", sper ca ma fac inteleasa.
Acum, parca e in clasa a V-a
, dar cu doua capete mai inalt.
Desigur, nu-l resping, nu-i momentul clar, eu sunt "his person" si are nevoie de mine.
Insa, as vrea ca aceste crize/schimbari sa invete sa le manageze singur pe mai tarziu, nu sa am surpriza sa cocolosesc un copil de 20 de ani.
La asta se referea "indepartarea" si asa cum mi-a fost prezentata mi se pare logica si de bun simt.
uneori gandesc prea mult....
ladyJ spune:
Giulia, are dreptate psihologul iar tu ai inteles bine chestia aia cu ´´indepartarea´´. Copilul trebuie sa isi dezvolte increderea in sine.
Eu zic sa vorbiti deschis cu terapeuta , cu orice intrebare ai. Ea va cunoaste mai bine ,ea observa direct ce se intampla si poate da un raspuns pertinent.
Gandeste-te totusi la o terapie pentru tine(voi). S-ar putea sa iti apara multe raspunsuri la intrebarile pe care le ai.
rrox3 spune:
"Indepartarea" asta e defapt incurajarea autonomiei sanatoase. Asta pentru cei socati de termen.
Giulia terapeuta e cea mai in masura sa va ajute. Vorbeste cu ea despre tot ce simti nevoia.
Si eu sustin sfatul dat de LadyJ, gandeste-te si la o terapie personala.
Numai bine!