cand parintii dezamagesc(2)

cristinuk@ spune:

Doamne ce orori povestiti voi aici nu am cum sa mi imaginez decat ca scenarii la filmele de groaza


ma duc s o sun pe mama sa i multumesc ca a fost o mama singura minunata
pentru voi care ati reusit sa evadati

filofteia spune:

Eu am incercat sa fac ceva, sa avem o discutie, sa-mi vindec sufletul. Am fost insa dezamagita ca nu am putut schimba nimic. A fost total surprinsa de reprosurile ca m-a batut, ca m-a jignit de atatea ori, i s-a parut ca sunt nedreapta cu ea, ca a procedat foarte bine asa cum a procedat, ca eu sunt o fiica rea.

Apropo de abuz fizic + psihic... Eram prin clasa a VII-a cand am venit acasa de la o lucrare la romana. M-a batut cu cureaua pentru ca n-am stiut sa spun exact ce facusem. Eram atat de speriata, incat nu-mi puteam aminti mare lucru. Dupa cateva zile am venit cu lucrarea, luasem 10 si mi-a spus:"Ce proasta esti! Ai luat bataie degeaba!". Si-mi amintesc foarte clar ca i-am dat dreptate... am considerat ca eu eram cea care gresise.
Eram intr-o permanenta groaza... va fi multumita sau nu... este obosita sau nu ...

Scuza cea mai frecventa pe care i-am gasit-o a fost ca nu a stiut altfel sa ne educe, ca ne iubea, dar nu stia cum sa reactioneze altfel.

rrox3 spune:

Nu e chiar atat de aberant ce spui Oana . E posibil sa se fi detasat emotional de tine ca masura de protectie, in cazul in care nu ai fi supravietuit. A simtit ca nu ar fi putut suporta asa ceva.
Vorbeste cu ea despre perioada respectiva, s-ar putea sa recuperezi cate ceva.

rrox3 spune:

Simt nevoia sa diferentiez putin intre acceptare si iertare, fiindca vad ca se amesteca destul de mult una cu cealalta.

Acceptarea e ceva ce faci tu cu tine, inseamna ca ai procesat tot ce ai trait, ai parcurs perioada de doliu si te-ai impacat cu soarta ta.

Iertarea, pe de alta parte, e oferita cuiva. Inseamna ca nu-l mai consideri responsabil pentru ceea ce ti-a gresit. Il absolvi de vina. Ai sters cu buretele tot ce s-a intamplat.

Mi-e teama ca de multe ori asa zisa iertare e doar evitare a doliului si negare.

AgnesLuca spune:

Eu simt o contraditie ascunsa in cele scrise de Ileanna si pasajul citat mai sus, chiar asteptam continuarea Ilenei pe tema asta (atita vreme cit impacarea si iertarea are de fapt legatura cu noi, chiar nu mai conteaza daca parintele mai e in viata sau nu).

Mama mea a murit cind eu aveam 20 si-unpic. Stiu ca nu m-a iubit, am stiut-o dintotdeauna. La inmormintarea ei am plins groaznic, desi mi-era o straina si nu o mai vazusem de mai bine de 10 ani. Am plins pentru mine, pentru ca traiam cu speranta ca o sa vina o zi in care mama mea o sa ma accepte, speranta asta a fost ingropata odata cu ea, iar apoi a venit impacarea.
Mai greu mi se pare sa fac pace cu tatal meu (nu suntem certati, avem o relatie normal-anormala asa cum a fost ea intotdeauna). In ultima vreme am reusit sa-i zic cite ceva din cele ce le am pe suflet si din reactiile lui am inteles ca s-a inconjurat cu ziduri groase prin care doar o anumita realitate bine filtrata poate patrunde. Il caracterizeaza acea atitudine binevoitoare si inclinatie spre voluntariat descrise de Rrox intr-o postare din zilele precedente, pe mine ma caracterizeaza furia...

ileanna spune:

Haideti sa va spun ce cred eu ca m-a ajutat sa iert abuzul:
- Au fost abuzuri fizice, dure, si am putut sa le VAD, sa realizez ca nu poate fi normal. Asa ca m-am concentrat pe a rezista si a evada. Am investit energie aici si tot de aici am luat. Nu am ramas niciodata in deriva, ba chiar pot zice ca am avut o copilarie ... focusata
- Niciodata nu am considerat ca parintii imi datoreaza ceva: nici macar iubire. Ei au dat fix ceea ce au avut.
- Niciodata nu am asteptat / dorit o reconciliere cu tata: adica ceva la modul sa recunoasca el ca a gresit sau sa ne reparam relatia. Niciodata nu am confundat iertarea cu asta. Iertarea este ceva ce imi apartine doar mie, doar eu pot face asta, cu resursele mele si fara ajutor dinafara. Daca pentru a ierta astept ca „vinovatul” sa faca ceva in directia asta, sa ma determine cumva, atunci nu e iertare ci impacare. Nu mi-am dorit sa-mi „repar” relatia cu el, nu am simtit niciodata ca am nevoie de ceva de la el. Nici macar de o explicatie. La ce bun?
- Mereu am stiut ca parintii mei au fost 2 copii nascuti in timpul razboiului, am stiut prin ce vremuri de foamete si teroare au trecut. Daca atat au avut sa imi dea ei mie din rezerva lor personala de iubire ... mi-am putut imagina cam cat au primit de la parintii lor. In mod sigur ceva mult mai dur decat s-a intamplat cu mine.
- Parintii mei au fost extrem de duri si insensibili. Dar in rest am vazut lucruri pe care sa le pot admira: o munca si o lupta continua, corectitudine, moralitate. Mi-a fost foarte frica de ei dar ... NU i-am dispretuit. Nu i-am vazut alcoolici, furand, mintind, inselandu-se etc (din pacate nu sunt nici astea foarte rare). Consider ca ar fi fost mult mai tragic sa am un tata ca al Selenei. NU as fi stiut / putut sa lupt cu asta.
- Am putut sa ma opun: initial mental, apoi comportamental, apoi iesind din scena.
- Odata ce am trecut de 28 de ani, tata s-a schimbat, a devenit mai intelept, mai retinut

Acum pe tata eu il iubesc de nu mai pot si as fi in stare sa fac orice pentru el. Si ii multumesc pentru orice a facut, cum a facut, cat a putut. Am chiar o sensibilitate mare fatza de el, il consider ca un fel de suflet pereche pt ca am invatat ca sub duritatea aia „ca nu cumva sa nu il fac de rusine”, se ascunde un idealist. Consider ca datorita lui si modelului care a fost el, sunt un om foarte puternic care are capacitatea de a depasi si digera orice. Sigur ... am ramas cu multe „hibe” in urma duritatii si lipsei de afectiune, dar consider ca este de datoria mea (fatza de mine) sa lupt ca sa le pun in ordine. Consider ca este partea mea si numai a mea de a construi la tot ce au eu: pe mine. Nu am gandit mereu asa. Pana pe la 23 de ani l-am urat cu toata puterea mea.

Poate vrea cineva sa citeasca Debbie Ford „Partea intunecata a cautatorilor de lumina”. O sa vedeti teoria d-nei despre reteta unica care ne compune si despre punctele „negre” din viata noastra, puncte in care daca reusim sa facem pace si lumina, exact de acolo ne putem trage puterea si lucrurile care ne fac unici. Mie mi se aplica.

Na, acuma stau diferit lucrurile in ceea ce o priveste pe mama. Pe mama intr-un fel nu o pot ierta. La nivel constient inteleg si iert. Dar la nivel emotional, am ramas undeva blocata in emotia aia. Ea a murit si eu nu am mai putut sa schimb nimic ... In mine. Nu o mai pot vedea, ca sa ma oglindesc in ea, sa gasesc ceea ce imi corespunde din ea. Sa stiu care este mostenirea pe care a lasat-o in mine. Nu pot inchide cercul. E confuzie totala si nu ma pot orienta.

PS Agnes, am pus cu italic, cred ca partea aia ar fi raspunsul pentru tine. Ai nevoie de „oglinda” ... ceea ce detesti in parintii tai, detesti inconstient la tine, pt ca esti asa sau nu accepti ca ai putea fi asa. Daca dispare oglinda ... nu te mai poti orienta. Mereu si mereu este vorba de a te accepta TU pe tine, chiar daca crezi ca e vorba despre a-i accepta pe altii sau de a fi acceptata de catre altii.

Roxana ... nu stiu ce sa zic, in mod sigur tu stii mai bine. Dar in perceptia mea, iertand pe cineva, nu ii ofer nimic lui, ci MIE (poate nici nu ii pasa daca il iert sau nu; intrebare: poti ierta pe cineva care nu crede ca ti-a gresit?). Si este exact cum zici tu: nu il consider responsabil. Il absolv de vina. Vina lui fatza de MINE. Este vorba numai si numai despre MINE. Este pentru MINE. Si iertarea si acceptarea (eu le vad la fel; as face diferenta numai daca vorbim de acceptare = resemnare).
Uite, eu il iert pe vinovat pentru vina lui fatza de MINE. Asta nu inseamna ca ii fac vreun cadou. Pentru el important este sa se ierte EL pe el insusi.

ileanna spune:

Agnes, cred ca primul aspect care nu ajuta la o "impacare" cu persoana tatalui tau este faptul ca ... intretineti o relatie . Nu cred ca se poate ajunge la o schimbare fara sa ... schimbi nimic. Parintii astia ... nu inseamna neaparat ca daca au trecut 10 - 20j de ani, ei sunt altii mai buni. In marea majoritate a cazurilor, sunt tot aia, ba chiar mai rau. Doar ca nu isi mai pot permite iesirile alea.
Pe mine asta nu m-a impiedicat sa il iert pe tata. Pana la urma ... de ce sa se schimbe? Ce, eu vreau sa iert "alt" tata? Eu il iert pe ala de a fost. Parca mai tare m-ar durea sa se transforme acuma in Santa Claus: pei stai putin nene! Acu' poti si atunci cand aveam eu nevoie n-ai putut???

Eu nu am mai avut o relatie cu tata vreme de vreo 3 ani. Intre 22 si 25 de ani ai mei. Niciodata nu am incercat sa imbinatatesc sau sa salvez relatia cu el. Tot lucrul a fost centrat pe MINE. Eu ma consider cheia si nu schimbarea situatiilor din afara.

Si ... de ce trebuie sa fii acceptat de parinti (bine ... stiu ca aici este o mare slabiciune general valabila)??? Faptul ca sunt parinti,ii face sa aiba 2 capete? Pun pariu ca te-ar impresiona mai putin sa te accepte si admire Einstein decat parintii tai. De ce (bineinteles incercand sa facem abstractie de toate emotiile si sa fim rationali si atat)? Au ei o putere de intelegere deosebita - ceva? Ba chiar unii mai sunt si fara carte si poate si senili la ora asta. Sunt niste bieti si amarati oameni. Iara acceptarea asta pe care o cerem de la ei ... si care valoreaza atat de mult ... este "doar" o emotie extrem de puternica care sta la baza acestei cerinte care ne face sa suferim atat. Am putea sa incercam sa ne desprindem.

Pe baza a ce o cerem? Pe baza faimoasei si indestructibilei iubiri pe care o au parintii pt copii? Ete na. Discutam de n'spe pagini fix despre absenta ei. Cu martori. Cu marturii. Si nu am vazut pe nimeni care sa vina sa ne dea pe spate cu vreo specie de parinti care sa fi rupt lumea in doua pentru ei (au fost cativa care au zis ca au avut parinti OK). Sa recunoastem ca parinti sau nu, suntem cu totii bieti oameni care au trait diverse dureri. Si cata vreme nu reusim sa ne acceptam si iubim pe noi insine ... intotdeauna cineva de langa noi va plati pentru asta (alaturi de noi, bineinteles, totul e pe share). Totul duce inapoi la noi insine. Si incepe de aici.

ileanna spune:

A, si scuze de logoree. Dar mi-am permis. In 2,5 ore dispar din peisaj si nu stiu zau cand mai apar. Toata saptamana viitoare sigur nu.

Mah si pana la urma, io n-am inteles: exista si parinti super??? Specia aia ... exista?? (sau se presupune ca tb sa fim fix noi?) Care vii aicea sa demonstrezi??? Dar as vrea mai mult decat: "au fost super ok pe langa ai vostri" sau "nu m-au batut si nu mi-au zis nimic rau". As vrea ceva de genul: mama m-a ocrotit mereu si am simtit dragostea si caldura ei cum ma vegheau si in somn, tata m-a inspirat si m-a facut sa cred in mine ...

Cred ca am ghicit asa ceva doar in niste dedicatii ale unor scriitori pe niste carti ...

Daca calc pe bec cu ceva, scuze. Dar nu mai am chef sa stau la birou si nu mai stiu de ce sa ma apuc ca sa treaca vremea (fromos din partea mea).

inbox spune:

Am editat mesajul ca iertarea ca se intelegea aiurea o fraza, adica exact pe dos.

In concluzie, daca cineva isi cere iertare, nu inseamna ca o si primeste, nu inseamna ca cel de la care o cere poate sa i-o si dea. Asta vroiam sa spun, ca, daca mie mi se cerea iertare acum 10 ani probabil ca nu as fi considerat ca este necesar ( insa cererea era acolo cand aveam nevoie de ea). Acum cativa ani tanjeam dupa o cerere insa nu as fi fost capabila sa-i raspund decat ori simtindu-ma inferioara si vinovata ca am judecat omul, ori sa arunc cu toate frutrarile in cel ce mi-o cerea. Acum imi este indiferenta o astfel de cerere.

Cam pana aici am ajuns, recunosc ca nu m-am gandit prea mult la iertare, pana acum m-am chinuit doar sa inteleg .

maru spune:

aveam 5-6 ani cand am fugit de acasa. Prima si ultima data. am ciocanit la vecina in diagonala.
M-a primit in casa, nu a intrebat ce vreau, m-a intrebat daca vreau ceva bun de mancare. I-am zis da. (nu am facut acasa niciodata foamea)
M-a intrebat daca fac multe boacane, ca ai mei ma bat mereu. Am zis ca nu stiu, dar nu ma bat ca sunt obraznica ci pentru ca sunt adoptata (nici acum nu stiu de unde am auzit de cuvantul asta, de idea asta. Mama si acum imi reproseaza ca nu vreau sa fiu a ei, ca am zis toata copilaria ca sunt adoptata. Deh, tot vina mea...)
Femeia nu a avut nici un motiv sa nu ma creada, nu-mi mai aduc aminte cum am ajuns acasa, stiu ca am mancat bataie pentru asta la vreo saptamana ca mama a fost shocata... cand si-a revenit mi-am primit-o!!!!

vorbiti de iertare si acceptare. Iertarea o vad ca o acceptare a ceea ce s-a intamplat. Dupa ore de terapie si dupa ce am citit topicul asta, am realizat ca am acceptat. Nu si iertat. Am acceptat ca asta a fost trecutul meu, ca sunt unde sunt si datorita celor intamplate. Ca regret ce ar fi putut fi total diferit, toata lupta asta a lasat urme si...
Ah, am mintit. Am mai fugit de acasa o data. Definitiv. La 21 de ani nu am mai suportat bataile primite si i-am zis prietenului sa ne casatorim. Am fugit si m-am casatorit zicandu-le cu o zi inainte. Toata noaptea dinainte am mancat bataie. Spart cu capul toate geamurile alea de 4/5mm de la vitrine...

Gata, e vineri! inainte de long weekend! imi trantesc un zambet larg pe fata si ma gandesc la ce planuri sa fac pentru 3 zile de vara adevarate!
Happy Friday!