cand parintii dezamagesc
Raspunsuri - Pagina 9
oanap85 spune:
| Citat: | ||||
citat din mesajul lui emanouela
Tu iti iubesti mama? Prea des noi ne bucuram de confortul unei opinii fara disconfortul cugetarii. John F. Kennedy |
nu stiu
a lipsit atat de mult din viata mea,atat de mult i-am simtit lipsa inca de cand eram un copil ,ca la un moment dat o uram,sau asa credeam atunci ..acum de cand am devenit si eu mama am inceput sa vad totul altfel,m-am gandit si am inteles unele lucruri dar ma framant mai mult caci acum fiind si eu mama chiar sunt dezamagita
simt tristete,furie ..mie plina inima ,acel locusor din inima mea de copil care ar fi trebuit sa fie iubirea pentru mama s-a umplut cu furie si tristete
dar am dragostea copiilor ,o dragoste care nu mi-o poate lua nimeni si oricat de trista as fi aceasta dragoste ma ridica de fiecare data si imi dau putere,datorita lor sunt puternica si stiu ca asa voi fi mereu pentru ca eu voi fi mama pana la sfarsitul vietii mele
Mami de ingerasi :David(25.10.2006)Paul (15.05.2009)si Anastasia(25.02.2011).
emanouela spune:
Oana....este absolut normal, tot...si furia si tot....anormal este ca tu stai si nu faci nimic. Nu te vei vindeca stand si hranindu-te cu iubirea pt copii tai....te vei vindeca pe moment dar celelalte sentimente negative vor reveni periodic. De ce te incapatinezi sa scapi de ele???? Ti-s dragi?
...Nu, mie mi se pare ca vrei sa scapi de ele dar ti-e frica...ti-e frica de ce-ai putea auzi, de reactiile ei, etc...trebuie insa sa intelegi ca, indiferent de reactiile ei, acele reactii vor fi un medicament pt tine....chiar daca vor fi agresive sau mai putin agresive. Ca in orice boala, si boala asta a sufletului tau, tre sa treaca prin anumite etape pana se vindeca...debuteaza, ii faci tratamentul, ai o perioada in care regreti ca te-ai nascut dar dupa ii multumesti lui Dumnezeu ca ai avut curaj sa iei tratamentul. Tu te incapatanezi sa ramai in stadiul de debut...nu bine...pt ca se poate agrava
carolinah spune:
Oana, eu pt relatia cu maica-mea am facut terapie si am ajuns sa inteleg ca orice as face, la varsta asta n-o mai schimb! Si ca orice a facut sau n-a facut, oricum timpul nu se intoarce sa faca altfel. Si ca daca m-a iubit vreodata, a facut-o "in stilul ei", indiferent de declaratiile ei bombastice din ultimii ani.
UIte, de exemplu, mama considera ca e datoria copilului sa-si sune parintii, asa ca daca eu n-o sun 1 luna, nu ma suna nici ea pe mine, ca inseamna ca nu-mi pasa de ea
. Si cand o sun in sfarsit ma face troaca de porci, imi reproseaza tot ce prinde. Nu conteaza ca eu am 2 copii, serviciu, o casa de ingrijit etc si ca ea e pensionara si are timp din belsug, pur si simplu e datoria mea sa sun! Viziunea asta evident ca n-o inteleg, dar e clar ca nici nu pot s-o schimb! Asa si cu modul cum ne-a crescut/iubit/educat. N-am ce sa inteleg, ca nu e nimic de inteles! Pur si simplu trebuie sa realizez ca asta este! si sa merg mai departe. Nu e usor. Deloc. Nu exista o persoana pe lumea asta care sa-mi induca vina asa cum face maica-mea. Dar ma lupt, nu stau sa ma copleseasca. PT CA EU AM DREPTUL LA O VIATA FRUMOASA. SI COPIII MEI LA FEL.
Nu m-am vindecat complet si nici n-o sa ma vindec vreodata, dar incet-incet accept si sper sa si iert candva, pana la moartea ei. Terapeuta m-a avertizat ca e muuult mai greu dupa aceea si ca orice demers as face, trebuie facut cat e inca in viata. E macabru ce zic, dar e practic.
Du-te la terapie. Lasa pe cineva competent si detasat de problema ta sa te ajute sa-ti descalcesti itele din suflet. N-o sa iasa perfect, dar calitatea vietii tale va creste fantastic. Si vei fi o mama si mai buna pt copiii tai!
Si inca ceva: dezamagirea vine din setarea de asteptari prea mari. Eu incerc mereu (nu-mi iese de fiecare data) sa nu-mi setez asteptari prea mari in privinta maica-mii. Asa scad sansele de a ma simti dezamagita... din nou
Ellyshor spune:
Offf, ce subiect! Atat de controversat, atat de multe de spus.
Am ceva experienta la capitolul "dezamagirea parintilor", dupa ce am trait intr-o familie cu un tata alcoolic si o mama prea slaba ca sa ia atitudine si sa-si scape copiii din infernul unui astfel de camin.
Multi ani l-am invinovatit pe tata, pentru ca viciul lui mi-a distrus copilaria. Am mai crescut intre timp, am devenit si mama...o data cu asta am realizat ca si mama a avut partea ei de vina pentru ca ne-a sacrificat pe altarul propriei ei slabiciuni.
Mai ales ca acum, la aproape 60 de ani, mama mea s-a trezit ca ea nu si-a trait viata, ca s-a sacrificat pentru noi, copiii ei.
In fine, vrea sa-si traiasca viata acum...si din nou face alegeri proaste, legandu-se de un om casatorit.
Ma doare.
Punctual, iata cum vad eu problema:
Ba da, parintii sunt intr-o mare masura responsabili de copilul-adult de mai tarziu.
Personalitatea se formeaza inca de la cele mai mici gesturi, pe care evident, le inveti de la parintii tai. Normalitatea pentru fiecare individ este reprezentata de ceea ce il inconjoara, de ceea ce ii e familiar. Ca adult ce are in bagaj o copilarie frustranta, vei relationa foarte greu in societate pentru ca iti este afectat sentimentul de incredere atat in sine cat si in cei din jur.
Cu caracterul ne nastem, dar factorii de mediu, de cultura, afectivi, de comunicare, de educatie sunt cei care pun bazele personalitatii adulte.
Si in mod inconstient vei promova si tu ca adult ceea ce ti-a fost insuflat in copilarie, pentru ca subconstientul tau la "normalitatea asta" se raporteaza.
Pe de alta parte, daca esti suficient de puternic, vei reusi sa-ti slefuiesti urmele unei copilarii marcante. Daca ai langa tine si un om extraordinar, esti cu adevarat norocos.
Nu e usor, mereu tinzi sa te intorci in "tiparele" cunoscute, dar cu multa rabdare si vointa te corectezi, lucrezi la personalitatea ta si ti-o cultivi intr-un alt spirit.
Cat despre parinti, necazul este ca nu noi ni-i alegem, si nici ei pe noi. Cumva, soarta decide sa ne uneasca.
Eu am realizat, asa cum ff bine spunea Bird, ca frustrarea vis-a-vis de parinti nu-ti aduce decat si mai multa frustrare. Sa-i invinovatesti, sa le reprosezi, sa-i acuzi...niciun asfel de act nu-ti mai poate aduce o noua copilarie.
Cel mai bun lucru pe care poti sa-l faci este sa accepti realitatea asa cum este si sa faci ceea ce tine de tine, pentru ca mai tarziu sa poti sa-ti privesti sufletul cu liniste si dragoste.
Da, poate viata mea ar fi fost complet alta dc as fi crescut intr-o familie fericita, dar realitatea este ca nu am crescut intr-o familie fericita. Parintii mei sunt exact ceea ce vreau eu sa fie ei pentru mine: oamenii care mi-au dat viata si m-au crescut cum au stiut, cum au putut, cum au vrut.
Am incetat sa-i mai blamez pentru esecurile mele. Am gasit forta sa-mi duc propriile lupte interioare, si sa ma bucur de propriile victorii.
Ceea ce sunt ei in ochii lui Dumnezeu, asta este problema lor, razboiul lor.
Cred ca este foarte important sa ne reglam conturile noi, cu noi insine. Doar avand pace interioara putem sa ne construim o viata frumoasa.
Oana, tu ai initiat aceasta discutie, parerea mea este sa vorbesti cu mama ta, nu trebuie sa o ierti pentru asta. Trebuie doar sa o accepti asa cum este.
O data cu acceptarea, vei vedea ca vine si eliberarea. Vei intelege ca tu ti-ai "jucat" partea ta, ca esti impacata cu tine si nu ai nimic sa-ti reprosezi, nici acum, nici mai tarziu.
Ce atitudine va adopta dumneaei o priveste si este strict responsabilitatea ei.
andre_ea spune:
Carolinah, 
.
Andreea, mami de Tudor- 10.08.2005 si Ilinca- 09.01.2009
Nu vreau la doctor, nu stiu cum se spune "a" in franceza.
oanap85 spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui Ellyshor Offf, ce subiect! Atat de controversat, atat de multe de spus. Am ceva experienta la capitolul "dezamagirea parintilor", dupa ce am trait intr-o familie cu un tata alcoolic si o mama prea slaba ca sa ia atitudine si sa-si scape copiii din infernul unui astfel de camin. Multi ani l-am invinovatit pe tata, pentru ca viciul lui mi-a distrus copilaria. Am mai crescut intre timp, am devenit si mama...o data cu asta am realizat ca si mama a avut partea ei de vina pentru ca ne-a sacrificat pe altarul propriei ei slabiciuni. Mai ales ca acum, la aproape 60 de ani, mama mea s-a trezit ca ea nu si-a trait viata, ca s-a sacrificat pentru noi, copiii ei. In fine, vrea sa-si traiasca viata acum...si din nou face alegeri proaste, legandu-se de un om casatorit. Ma doare. Punctual, iata cum vad eu problema: Ba da, parintii sunt intr-o mare masura responsabili de copilul-adult de mai tarziu. Personalitatea se formeaza inca de la cele mai mici gesturi, pe care evident, le inveti de la parintii tai. Normalitatea pentru fiecare individ este reprezentata de ceea ce il inconjoara, de ceea ce ii e familiar. Ca adult ce are in bagaj o copilarie frustranta, vei relationa foarte greu in societate pentru ca iti este afectat sentimentul de incredere atat in sine cat si in cei din jur. Cu caracterul ne nastem, dar factorii de mediu, de cultura, afectivi, de comunicare, de educatie sunt cei care pun bazele personalitatii adulte. Si in mod inconstient vei promova si tu ca adult ceea ce ti-a fost insuflat in copilarie, pentru ca subconstientul tau la "normalitatea asta" se raporteaza. Pe de alta parte, daca esti suficient de puternic, vei reusi sa-ti slefuiesti urmele unei copilarii marcante. Daca ai langa tine si un om extraordinar, esti cu adevarat norocos. Nu e usor, mereu tinzi sa te intorci in "tiparele" cunoscute, dar cu multa rabdare si vointa te corectezi, lucrezi la personalitatea ta si ti-o cultivi intr-un alt spirit. Cat despre parinti, necazul este ca nu noi ni-i alegem, si nici ei pe noi. Cumva, soarta decide sa ne uneasca. Eu am realizat, asa cum ff bine spunea Bird, ca frustrarea vis-a-vis de parinti nu-ti aduce decat si mai multa frustrare. Sa-i invinovatesti, sa le reprosezi, sa-i acuzi...niciun asfel de act nu-ti mai poate aduce o noua copilarie. Cel mai bun lucru pe care poti sa-l faci este sa accepti realitatea asa cum este si sa faci ceea ce tine de tine, pentru ca mai tarziu sa poti sa-ti privesti sufletul cu liniste si dragoste. Da, poate viata mea ar fi fost complet alta dc as fi crescut intr-o familie fericita, dar realitatea este ca nu am crescut intr-o familie fericita. Parintii mei sunt exact ceea ce vreau eu sa fie ei pentru mine: oamenii care mi-au dat viata si m-au crescut cum au stiut, cum au putut, cum au vrut. Am incetat sa-i mai blamez pentru esecurile mele. Am gasit forta sa-mi duc propriile lupte interioare, si sa ma bucur de propriile victorii. Ceea ce sunt ei in ochii lui Dumnezeu, asta este problema lor, razboiul lor. Cred ca este foarte important sa ne reglam conturile noi, cu noi insine. Doar avand pace interioara putem sa ne construim o viata frumoasa. Oana, tu ai initiat aceasta discutie, parerea mea este sa vorbesti cu mama ta, nu trebuie sa o ierti pentru asta. Trebuie doar sa o accepti asa cum este. O data cu acceptarea, vei vedea ca vine si eliberarea. Vei intelege ca tu ti-ai "jucat" partea ta, ca esti impacata cu tine si nu ai nimic sa-ti reprosezi, nici acum, nici mai tarziu. Ce atitudine va adopta dumneaei o priveste si este strict responsabilitatea ei. Elly  de  Babyboom minunat! - 23 Aprilie 2012 |
cam asa a fost si la mine , cu tata , mama ...
dar vceea ce vroiam sa spun ,mi-a placut f mult ce ai scris si te felicit pentru modul tau de a gandi
Mami de ingerasi :David(25.10.2006)Paul (15.05.2009)si Anastasia(25.02.2011).
oanap85 spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui carolinah Oana, eu pt relatia cu maica-mea am facut terapie si am ajuns sa inteleg ca orice as face, la varsta asta n-o mai schimb! Si ca orice a facut sau n-a facut, oricum timpul nu se intoarce sa faca altfel. Si ca daca m-a iubit vreodata, a facut-o "in stilul ei", indiferent de declaratiile ei bombastice din ultimii ani. UIte, de exemplu, mama considera ca e datoria copilului sa-si sune parintii, asa ca daca eu n-o sun 1 luna, nu ma suna nici ea pe mine, ca inseamna ca nu-mi pasa de ea . Si cand o sun in sfarsit ma face troaca de porci, imi reproseaza tot ce prinde. Nu conteaza ca eu am 2 copii, serviciu, o casa de ingrijit etc si ca ea e pensionara si are timp din belsug, pur si simplu e datoria mea sa sun! Viziunea asta evident ca n-o inteleg, dar e clar ca nici nu pot s-o schimb! Asa si cu modul cum ne-a crescut/iubit/educat. N-am ce sa inteleg, ca nu e nimic de inteles! Pur si simplu trebuie sa realizez ca asta este! si sa merg mai departe. Nu e usor. Deloc. Nu exista o persoana pe lumea asta care sa-mi induca vina asa cum face maica-mea. Dar ma lupt, nu stau sa ma copleseasca. PT CA EU AM DREPTUL LA O VIATA FRUMOASA. SI COPIII MEI LA FEL.Nu m-am vindecat complet si nici n-o sa ma vindec vreodata, dar incet-incet accept si sper sa si iert candva, pana la moartea ei. Terapeuta m-a avertizat ca e muuult mai greu dupa aceea si ca orice demers as face, trebuie facut cat e inca in viata. E macabru ce zic, dar e practic. Du-te la terapie. Lasa pe cineva competent si detasat de problema ta sa te ajute sa-ti descalcesti itele din suflet. N-o sa iasa perfect, dar calitatea vietii tale va creste fantastic. Si vei fi o mama si mai buna pt copiii tai! Si inca ceva: dezamagirea vine din setarea de asteptari prea mari. Eu incerc mereu (nu-mi iese de fiecare data) sa nu-mi setez asteptari prea mari in privinta maica-mii. Asa scad sansele de a ma simti dezamagita... din nou Caro |
cred si eu ca am nevoie de terapie,mi-am dat seama tarziu ca tot ceea ce " trag" eu e datorita trecutului,in mare parte relartia mea cu maicamea
va multumesc tuturor pentru parerile voastre ,pentru sfaturi
Mami de ingerasi :David(25.10.2006)Paul (15.05.2009)si Anastasia(25.02.2011).
coracora spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui oanap85 nu pot,puteti sa ma considerati rea,egoista,imatura dar nu pot:( am o mie de motive care ma retin ,am adunat prea multe ,de fiecare data ma doare mai tare iar indiferenta ei cel mai mult.. |
Esti mandra iar mandria este pierzania sufletului...
Iti inteleg revolta si durerea cauzata de indiferenta mamei tale, insa te asigur ca alegerea pe care o faci - sa nu o suni - inseamna adancirea tumultului personal in care te regasesti. E ca si cum esti pe nisipuri miscatoare iar tu alegi (constient!) sa te zbati in loc sa stai linistita.
| Citat: |
| ...atat timp cat pe ea nu o interesez eu si copiii mei nu am de ce sa o sun da,pentru mine conteaza toate aceste lucruri,da ,sunt orgolioasa pentru ca consider ca mama inseamna mai mult decat a da nastere |
Ba ai de ce sa o suni. Iti garantez ca o buna parte din problemele emotionale / psihice pe care le intampini se datoreaza acestei relatii in coada de peste care te roade si nu-ti poti gasi linistea.
| Citat: |
| poate ca gresesc dar gandesc asa avand si eu o inima de mama si de asta ma intreb "?de nu se poate ca fiecare parinte sa-si iubeasca copilul"?de ce trebuie copiii sa sufere atat de mult din cauza parintilor ? |
Aici o judeci pe mama ta... ceea ce iarasi nu-ti e de folos.
Ai intrebari carora nu le gasesti raspunsul? Intreab-o pe ea, e calea cea mai sigura pentru a afla "adevarul". Vorbindu-i direct vei avea ocazia sa-i si reprosezi toate aceste lucruri, va fi, probabil, o descaracare pentru tine (insa nu cea mai buna metoda de a imbunatati relatia pe care o aveti).
Daca nu esti pregatita sa ingropi securea razboiului, atunci pregateste-te pentru continuarea starii de tensiune / neliniste din cauza de intrebari fara raspuns, reprosuri nerostite, indiferenta, furie, etc...
Asa cum a scris si Carolinah, e vital sa apuci sa transezi problema asta intr-un fel sau altul atat timp cat o mai ai pe mama ta...
Ellyshor spune:
Oana crede-ma ca am dus multe revolte pana am reusit sa-mi regasesc un echilibru interior.
Nu este usor deloc. Ca si tine aveam intrebari carora nu le gaseam raspuns, si duceam o cruciada in care auto-victimizarea deja atinsese cote alarmante.
In calitate de victima, n-am putut face nimic frumos in viata mea.
Am realizat incet incet insa ca sunt o invingatoare, nu o victima. Ca-mi doresc o viata frumoasa si ca sunt singura capabila si in masura sa mi-o ofer.
Cu tot efortul, sa stii, ca uneori mai aud glasul intrebator al copilului de altadata.
Doar ca acum, ii raspunde un adult cu o viata frumoasa si implinita.
Sper sa gasesti forta interioara sa te echilibrezi si sa te linistesti.
andacos spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui Ellyshor Pe de alta parte, daca esti suficient de puternic, vei reusi sa-ti slefuiesti urmele unei copilarii marcante. Daca ai langa tine si un om extraordinar, esti cu adevarat norocos. Nu e usor, mereu tinzi sa te intorci in "tiparele" cunoscute, dar cu multa rabdare si vointa te corectezi, lucrezi la personalitatea ta si ti-o cultivi intr-un alt spirit. Elly de Babyboom minunat! - 23 Aprilie 2012 |
Asta esentza ,cred ca nu trebuie nimic altceva de adaugat!Nu...din punctul meu de vedere!Oamennii puternici nu trebuie sa atirne de trecut!
Dragele mele,viatza e atit de scurta,oare de ce nu incercam sa ne-o facem si frumoasa?
De ce sa ne amarim existentza intorcindu-ne mereu inapoi,privind mereu in urma,retraind mereu experientze triste?
lasatzi trecutul in urma si bucuratzi-va de ceea ce avetzi!Sanatate,familie,o viatza de familie reusita(sper eu pentru fiecare dintre voi)!
lasatzi ura si orgoliile deoparte,incercatzi sa pretzuitzi acum ceea ce avetzi!
Personal sper sa ma ajute dumnezeu sa-mi cresc in continuare copilul echilibrat,puternic,si sper din suflet sa nu ajung vreodata sa traiesc clipa in care copilul sa ma acuze de nereusitele lui ,de neimplinirele si frustrarile lui!
Dana