cand parintii dezamagesc

histamina spune:

exista parinti care nu isi vor iubi niciodata copii sau isi vor iubi doar o parte din copii.
e ceva cu care nu te poti lupta si niciodata nu ii poti face sa te iubeasca sau macar sa te respecte cu toate diplomele din lume, cu toate premiile si olimpiadele, cu toate incercarile disperate de a arata ca tu ii iubesti si ca meriti dragostea sau respectul lor.
la un moment dat te retragi, intelegi, accepti si ii iubesti pentru ca asa esti tu,asa e sufletul tau,apoi ierti si incepi urcusul catre tine,incepi sa te respecti,sa te iubesti.
iertarea si iubirea sunt conditiile esentiale.
apoi nu mai astepti nimic,doar daruiesti si ii spui copilului tau de un miliard de ori ca l-ai dorit,ca il iubesti.

un copil nu va trece niciodata peste cuvintele parintilor:nu te-am dorit, dar nu ama vut ce sa fac.nu va iesi nimic din tine,un copil e oricum o povara pentru orice parinte.


de vindecat nu te vindeci niciodata de abandonul lor. e o gluma.sau o zidire a sufletului.

buflea spune:

Eu nu cred ca parintii merita sa simta orgoliul copiilor lor, pentru ca dintr-o mie de greseli pe care precis toti parintii le fac, exista o suta de mii de ganduri si intentii bune si timp si resurse si sperante pe care le-au investit in copiii lor. Si cei care au crescut in familii nefericite au avut parte de astea ... ganditi-va la voi bebelusi, la grija si dragostea pe care o aloci unui sugar, la momentele de boala, la prima zi de scoala, la sfaturi de viata, fie ele exagerate, amplificate sau invechite ... datoram mult mai mult parintilor nostri decat avem a le reprosa.

Eu descopar pe masura ce imbatranesc ca ii inteleg din ce in ce mai tare, le apreciez eforturile si le inteleg greselile, ori asta ma face mai toleranta. Tot cu timpul sesisez ca noi copiii suntem extrem de egoisti, ni se pare ca meritam toata atentia, tot sufletul si toate resursele lor emotionale, de parca ar fi ale nostre personale si avem dreptul sa le gestionam si sa le judecam... ori sa stiti ca nu e corect. Au si ei dreptul la echilibrul lor personal, la definitiilor lor despre viata, au dreptul sa se indragosteasca de cine nu trebuie, sa faca alegeri imorale, sa toace bani aiurea ... pana la urma a fi parinte nu inseamna a fi perfect, nu inseamna a uita de tine ... subliniez pentru multe mame ale forumului asta - nu inseamna a uita de tine. Dragostea inseamna echilibru si copiii crescuti in echilibru vor evalua dragostea parinteasca cu toleranta si intelegere.

Eu spun tuturor copiilor din lumea asta ... nu fiti orgoliosi cu parintii vostri, nu contorizati telefoanele si nu incercati sa le explicati ca gresesc. Apartin unei alte generatii si intelepciunea sta de partea copiilor maturi si nu de partea unor batrani depasiti.

Asa ca Oana ... sun-o si evita conflictele.

olympia spune:

Buflea, nu-i vorba de orgoliu, sau cel putin eu am inteles altceva.
E vorba de un singur canal de comunicare deschis, acela in care copilul ori intra in rolul dorit de parinte ori nu exista pentru el. Sunt multi parinti care dorind sa-si modeleze copiii intr-un anume fel, sa-i transforme intr-o suma a propriilor idealuri, se razbuna pe ei ca n-au reusit, nerecunoscandu-le adevaratul eu. E ca si cand te-ai privi toata viata intr-o oglinda diforma. Asta doare , iar resursele pentru a juca la infinit un anume rol, se termina si ele intr-o zi.

inbox spune:

Eu am tot stat sa ma gandesc la anumite aspecte, am discutat mult si am incercat sa inteleg diverse...multe lucruri am reusit sa le inteleg... insa, ca si parinte la randul meu, as prefera ca ai mei copii sa imi reproseze anumite lucruri, sa imi dea posibilitatea sa le explic sau sa imi cer iertare daca i-am ranit ( probabil o voi face sau am facut-o deja fara sa vreau). Daca reusesc sa-mi cresc copiii astfel incat sa-mi spuna ce-i doare la mine si in general, eu consider ca i-am crescut bine.

Nu este vorba de reprosuri si sacrificii pana la urma, este vorba de intelegere, comunicare, incredere...de relatie autentica.

bird70 spune:

Cred ca asta are de-a face cu felul in care parintii gestioneaza ceea ce aici se numeste bereavement. Romanii nu sunt foarte buni la gestionarea pierderilor in viata, au mecanisme de multe ori negative de gestionare a acestor sentimente.

Parintii isi imagineaza copilul intr-un anumit fel, bun la scoala, copil cuminte, care urmeaza un anumit drum in viata. Copilul decide sa faca altceva si parintii experimenteaza sentimente si durerea asociata pierderii acestui vis, acestei imagini. E similar cu a pierde copilul, viitorul pe care ti l-ai imaginat cu acel copil. Dar copilul care decide sa o ia pe alt drum, sa nu se comformeze imaginii, devine dusmanul, cel care a distrus visul, viitorul. Suferinta lor e reala (nu neaparat justificata), ei au pierdut copilul pe care l-au imaginat, viitorul pe care l-au asteptat.

Problemele cu parintii romani sunt ca sunt asa fixati in anumite tipare, sunt atat de inflexibili, ca nici nu isi pun problema sau nu realizeaza ca exista mai mult decat acel tipar pe lumea asta.

Evident ca atunci cand copilul se rupe nu prea exista comunicare (civilizata). Copilul nu ppoate sa stea sa explice si nu intelege de ce parintii reactioneaza asa. Dar cred ca odata asezati, copiii pot face concesii sa discute cu parintii si poate sa se impace.

Uite soacra-mea de exemplu , visul ei era ca sotul meu (copilul preferat) sa se insoare la 35 de ani, sa-i aduca o nora cuminte in casa pe care ea sa o invete si sa o dirijeze cum vrea. Ca sa tina de visul asta a refuzat sa-l lase pe sotul meu sa participe la olimpiada internationala la care se calificase, pentru ca stia ca majoritatea celor care merg afara primesc burse la universitati de acolo si raman. Olimpiada respectiva se tinea in Australia . In loc sa se muleze pe visul ei, sotul meu s-a mutat de acasa la 18 ani, s-a insurat la 19 ani si in ciuda eforturilor mamei a refuzat sa se mute la ea sau sa o lase pe ea sa se mute la noi. In final am plecat in Australia (dintre toate tarile). Soacra-mea a suferit si sufera in continuare. A facut depresie cand ne-am casatorit, a refuzat mult timp sa vina sa vada unde locuim, ne-a prezis non-stop ca legatura asta nu o sa tina, etc. Nici dupa aproape 18 ani de casatorie, cand suntem bine, suntem fericiti impreuna, avem 2 copii minunati si o situatie, soacra-mea nu poate accepta ce s-a intamplat. Ea inca sufera din cauza visului pierdut, ea si-a pierdut copilul. Vinovatul sunt eu .

Health is a state of physical, mental and social wellbeing and not merely the absence of disease or infirmity . World Health Organisation
I'm not insane, my mother had me tested! Dr.Sheldon Cooper

olympia spune:

Problema e ca nu toti copiii au puterea de a refuza incadrarea in tipar si incearca din rasputeri sa corespunda acestuia, isi reproseaza singuri greseala de a nu reusi, iar mai tarziu citesc dupa acelasi cod orice posibila relatie cu apropiatii. Vor incerca toata viata cu disperare sa armonizeze tiparele asteptarilor celor apropiati, se vor mula pe rand pe toate. Asta e un exercitiu teribil de obositor si distructiv pentru persoana in cauza care astfel isi pierde cu totul busola interioara.
E ca si cand ai fi actor in propria viata, jucand concomitent dupa indicatiile mai multor regizori, ei nu intentioneaza sa se puna de acord dar tu vrei sa-i multumesti pe toti, sa fi la inaltimea cerintelor lor si orice esec in demersul asta te doare mai mult decat pe ei.

andacos spune:

Copiii!

Dar adultziii?Cum poate un adult ,cu propria viatza,cu propria familie,cu propriii copii sa nu realizeze ca nu e normal,nu e firesc sa ramii la statutul de copil?(mental)

E o neconcordantza,o diferentza intre virsta reala si virsta mentala!(zic eu ...nespecialista).Si aici trebuie lucrat!

Mie din afara imi este extrem de greu sa intzeleg cum potzi ramine blocat mental in acea perioada si tot eu din afara spun si cred cu tarie ca daca vrei sa iesi...iesi de acolo orice ar fi!
Insa repet e mai usor sa gasesti scuze,sa te ascunzi pentru multe din deciziile proprii dupa vina parintzilor...ar fi multe de spus ,de comentat.

Nu vreau sa supar pe nimeni,sper sa nu o ia nimeni personal,e o chestie de vointza pina la urma:

Dana

mackaroo spune:

Dap.E o greseala sa ramai blocat mental in acea perioada.

Dar ca sa reusesti sa te misti din rahatul in care ai intrat fara voie si sa poti merge mai departe,nu e absolut deloc necesar sa ierti.Poti sa o faci si fara sa te simti vinovat ca 'nu ti-ai facut datoria' de copil.Nu exista datorie de copil,exista doar datorie de parinte.


PS. Si crede-ma,dinauntru se vad si simt multe lucruri care sunt imposibil de vazut si simtit din afara.Empatia,bat-o vina..

andacos spune:

Mdaaa...iar se dau interpretari aiurea,de parca ai sti tu cit sunt sau nu sunt eu de empatica!

referitor la partea la care am dat quote,eu nu cred ca e necesar sa iertzi!Iertare nu e pentru oricine,potzi ierta sau nu!

Iertarea sau ma rog ,neiertarea nu trebuie sa te impiedice sa mergi mai departe,sa evoluez ca si individ!

Dana

maraki spune:

Sant greseli facute de " copii " care nu pot fi iertate o lunga perioada de timp. Chiar daca este copilul tau, nu poti trece peste o greseala majora ca si cum nu s-a intamplat nimic si nu ar fi nevoie de o " amenda " Nu imi vine pe moment cuvantul potrivit dar sper ca intelegeti ce spun. I-am dat sansa fetei mele sa vina sa traiasca in Germania dupa ce a terminat scoala. Nu a vrut! A preferat sa traiasca printre straini, sa intoarca spatele bunicilor, sa nu-i mai viziteze de 3 ani ( bunici care o iubesc si au ajutat-o intotdeauna din momentul in care s-a nascut )A facut o mare prostie si din cauza asta ne evita pe toti. A scos banii din banca pe furis, bani care erau pt cumpararea unui apt pe numele ei si a fratelui ei; i-a dat unui strain sa isi renoveze casa, sa o faca boboc iar din momentul acela, noi nu am mai contat. Baiatul meu cand merge in Romania, nu are unde sa doarma, nu poate spune " ma duc acasa " pt ca a fost lasat pe drumuri. Se poate ierta copilul in situatia data? Cred ca imi trebuie foarte mult timp ca sa pot trece peste ce a facut. Ea nu a avut nicio contributie pt banii de apt. Tot de la parintii mei erau.