Tren de noapte - Condoleante pentru Monica
Raspunsuri - Pagina 31
Amelie111 spune:
Moartea unui parinte este un subiect delicat in discutiile cu copiii. Copiii vor avea emotii, reactii, vor cauta raspunsuri. Iata cateva idei clare si la obiect cu sfaturi pentru cei care acum sunt aproape de Tudor si Diana:
reclama
(o idee: Un gest simbolic ca de ritual ii ajuta pe copii sa faca doliu, de exemplu, daca Diana vrea, - sa faca un desen de adio si sa il puna in sicriu alaturi de mama, asta ar ajuta-o sa spuna "la revedere" in felul ei si sa exprime putin din ce e in sufletul ei acum).
Madanic spune:
Monica, imi pare rau. Imi pare rau ca nu te-am cunoscut decat din mesajele de pe forum. Imi pare rau ca rugaciunile noastre n-as reusit sa-ti aduca miracolul pe care il asteptam cu toti. Imi pare rau ca viata ta s-a sfarsit atat de devreme. Imi pare rau ca micutii tai trebuie sa treaca prin despartirea asta dureroasa. Cred ca acolo unde esti e mai bine, ca suferinta a disparut si ca poti sa-i veghezi pe toti cei dragi tie.
Iti multumesc din suflet pentru exemplul de putere si curaj pe care mi l-ai dat.
Dumnezeu sa te aiba in paza!
Ina869 spune:
Asta-noapte nu am putut dormi, ca multe dintre voi. Si daca pe mine, o straina care nu a cunoscut-o pe Monica, m-a zguduit atit de tare tragedia ei, nu-mi pot imagina prin ce momente grele trec familia si cunoscutii ei.
Ne-am adunat aici mamici si tatici fiindca avem ceva in comun; copii.
Probabil multi dintre noi ne-am dat seama cit de neputinciosi si vulnerabili suntem in fata bolii si ne-am speriat. Am stat sa imi imaginez cum as reactiona daca as fi in locul Monicai; as fi distrusa, disperata, pierduta, panicata, fiindca nu ma consider o persoana atit de puternica - am citit postarile ei si am admirat mult optimismul si incrincenarea de-a nu se lasa biruita- . apoi mi-am imaginat fetisoarele copiilor mei si m-am inseninat; mi-am dat seama ca existenta lor in viata mea m-ar face sa continui lupta, asa cum a facut Monica, care a sfidat boala si a stat in permanenta zimbitoare, puternica si buna pentru copiii ei si am realizat ca nu exista un dar mai mare pentru ei decit aceasta amintire care va ramine pururi, a mamei lor cu zimbetul pe buze.
Multumim ca ai existat Monica,multumim ca ai tras un semnal de alarma si ne-ai deschis ochii sa pretuim mai mult momentele pe care le petrecem alaturi de copiii nostri , sa fim alerti si sa nu lasam acea programare la doctor pentru mai tarziu, sa fim mai buni, mai curajosi si mai zimbitori.
Dumnezeu sa te aiba in paza!
bianca_rosa spune:
Grijile marunte si neimportante ale vietii ne fac sa uitam ca , de fapt, tot ce conteaza in aceasta viata sunt amintirile pe care un om le lasa in urma sa. Noi, toate, ne vom aminti de Moni ca de acea fata cu ochi albastri ca cerul si zambet larg care povestea cu atata umor despre toate intamplarile din viata ei.
Aseara mi-am strans copiii in brate si m-am gandit la copiii Monicai.
Ei trebuie sa invete sa traiasca fara imbratisarea mamei lor.
Of, Doamne, mi se pare ca orice as scrie e prea putin si sec fata de tot ce simt. Imi pare rau.... 
Ingerii sa te insotesca, Moni draga, iar pe cei dragi ai tai sa-i intareasca!
Miillyy spune:
O tragedie! Condoleante familiei. Am avut ocazia sa o intalnesc o singura data, dar era un vulcan de energie pozitiva si de bunatate. Se zice ca pe oamenii buni i vrea D-zeu langa el. Odihneasca-se in pace!
histamina spune:
am tot recitit ultimele postari al monica.stia ca a pierdut lupta. o simtea.in ultima luna si jumatate a fost singura data cand am simtit renuntarea.
stia, simtea,dar parca totusi astepta,de undeva , o minune care nu a mai venit.
ma doar fizic plecarea ei. plang.ma doare pur si simplu.
am plans cand am citit si despre tudor si diana.
asta e lucrul cel mai crunt.e singurul lucru pe care nu ai cum sa il schimbi.
nu poti sa le daruiesti ceea ce ei isi doresc:pe mama lor inapoi.
moartea are in ea limitarea asta incredibila, dezarmarea totala in fata ei,dincolo de ea nu mai poti face nimic, nu mai poti trece dincolo de ea.e singura limita de nedepasit.
iarta-ma, moni.
lucialu spune:
Histamina, si eu sunt bulversata. Am stiut de dimineata, inainte sa plec de acasa, am intrat sa vad cum se simte ea si am vazut vestea...si pana ieri nu am fost in stare sa scriu ceva...tot ce scriam imi parea rece, de convenienta...E o durere surda si cu multe noduri in gat, mai ales cand vine vorba de copii le simt. Am citit si la spiridusi. Am vazut ca mama ei, a Monicai, nu stie ce sa faca, dc sa il lase pe Tudor sa o vada. M-am macinat azinoapte mult, speram ca in dimineata asta sa gasesc si eu un raspuns, raportandu-ma cumva la fetita mea, care tot 3 ani are. Si tot NU STIU!!!
E atata jale...s-a dus o mamica dintre noi, care la fel ca noi, scria aici de ani de zile...Parca toate usile i-au fost inchise. Atat ca nu a mai chinuit, rugaciunile si eu cred ca au ajutat-o sa treaca mai repede si mai usor in lumea ingerilor, sa nu mai chinuie inutil...
Mi-am luat ramas bun aici, si totusi, doar vorbe au fost, pt ca nu am cum sa nu ma gandesc la ea, la copiii ei...
eumada spune:
Am inteles ca azi e inmormantarea...imi tremura mainile cand scriu...si mi se umplu ochii de lacrimi.....
RAMAS BUN MONICA,MAMICA IUBITOARE.
Nu stiu ce sa cred dar stiu ca sufletul tau va ramane vesnic langa copiii tai.Asa vreau sa cred ca nu i-ai parasit...doar nu te mai vad.
Inca odata RAMAS BUN MONICA.Mi-ai schimbat mult din modul meu de a gandi.Iti multumesc desi refuz sa inteleg de ce a trebuit sa pleci.
RAMAS BUN...
ligia13 spune:
in urma cu 2 ani , cand socrul meu a plecat dincolo, rapus de aceeasi boala cumplita, Radu avea 5 ani! Nu am putut sa-i spun ca a murit la cateva zile dupa inmormantare!
Aceasta poveste m-a ajutat enorm. Mai ales la intrebarea ..de ce nu se mai intoarce? De ce nu ne da un semn?
Gandaceii de apa si libelulele
Jos sub suprafata unul lac linistit locuia o mica colonie de gandacei de apa.. Era o colonie fericita, traind departe de lumina soarelui. De foarte multe luni gandaceii erau foarte ocupati scormonind in namolul de pe fundul lacului.
Totusi ei au observat ca din cand in cand cineva din colonia lor isi pierdea interesul fata de ceea ce se intampla in colonie. Ajungea sa se agate de tuplina unui nufar si incet incet urca pe el . Si de atunci nu-l mai vedea nimeni.
-“Priviti” a strigat unul din gandacei “unul din colonia noastra s-a suit pe tulpina de nufar. Oare unde se duce”.
Sus,sus,sus urca gandacelul incet. Si chiar cand ei in priveau a disparut la suprafata apei. Prietenii lui au asteptat, si au asteptat, dar el nu s-a mai intors.
-“Ati vazut ?”spuse un gandacel
-“Ce se intampla aici?” intreba altul
-“Unde s-a dus?” intreba al treilea
Dar nimeni nu avea nici un raspuns. Toti erau in incurcatura.
Intr-un final unul din gandacei, lider in colonie, si-a adunat prietenii impreunasi le-a spus:
-“Am o idee. Urmatorul care se va sui pe tulpina de nufar trebuie sa promita ca se va intoarce inapoi sa ne povesteasca unde s-a dus si de ce”
-“Promitem” au spus solemn ceilalti
Intr-o zi de primavara, nu la mult timp dupa aceasta intamplare, chiar acest gandac de apa ( cel care a venit cu propunerea ) s-a trezit atras de tulpina de nufar. Si pana sa inteleaga ce se intampla , sus, sus, sus a ajuns la suprafata lacului si a cazut pe o frunza verde , de nufa. Obosit fiind de aceasta calatorie , gandacelul a adormi.
Cand s-a trezit, a privit in jur surprins. Nu-I venea sa creada ce vedea. In plus o schimbare senzationala se produsese cu vechiul sau corp. Miscandu-se a vazut ca i-au crescut patru aripi arginti si o coada lunga si gratioasa. A simtit un impuls sa miste din aripi. Caldura soarelui a uscat repede noul trup si cand a miscat din nou aripile a constatat cu uimire ca s-a ridicat deasupra apei. Gandacelul de apa se transformase intr-o libelula.
A zuburat plin de bucurie prin aer. Era atat de incantat de noul mediu. Dupa un timp , obosit s-a oprit iar pe o frunza de nufar si privind in jos spre apa lacului si-a adus aminte de promisiunea facuta prietenilor lui. “Probabil ca acestia se intreaba ce s-a intamplat cu mine” s-a gandit el.
Fara a sta prea mult pe ganduri s-a avantat spre suprafata lacului , dar surpriza nu a putut intra in apa. Frumoasele lui aripi nu-I dadeau voie. Acum nu mai era un gandacel de apa , ci o libelula. Nu mai putea intra in apa.
“ Nu mai pot intra in apa” isi spuse el descuraja. “ Am incercat si am tot incercat, dar nu-mi pot tine promisiunea. Dar oricum chiar daca as reusi sa intru in apa, oare prietenii mei m-ar mai recunoaste cu aceste aripi arginti si cu coada mea lunga ? Cred ca tot ce pot face este sa astept pana cand vor devenii si ei libelule. Atunci vor intelege ce s-a intamplat cu mine si unde m-am dus”
Si astfel libelula si-a intins aripile si plina de bucurie s-a avantat in minunata lume cu soare si aer.
alex_andra spune:
Drum bun, Moni...