Despre Japonia, pe amestecatelea

mackaroo spune:

Nu cred ca ai inteles,nu era dupa o cearta sau ceva de genul,pur si simplu,dupa o zi obisnuita,frumoasa s-a rupt filmul.ca si cum persoana respectiva ar fi ..murit.Ce e frumos si respectuos in asta..?

mackaroo spune:

Nelia,in general suntem pe aceeasi lungime de unda dar mai avem si 'clash-uri' pe teme de genul.Nimeni nu scapa,intr-un mariaj mixt:)

nelia spune:

Eu renuntasem la intrebare pentru ca mi s-a parut prea personala.

Cornelia

Julie spune:

Si apropo de invadarea spatiului personal (si pentru ca cineva, nu mai tin minte cine, se intreba cum e cu spatiul personal in trenurile aglomerate), dar nu numai, iata ce am mai gasit la naftalina.

Sper sa va descreteasca fruntile, chiar daca ati mai citit-o candva...




Vara samurailor XI
(despre trenurile buricului pamantului)



Calatoria cu trenul face parte din viata cotidiana a oricarui samurai. In Tokyo trenurile sosesc la secunda si, cu cat mai aproape de centrul metropolei si miezul lucrurilor, cu atat mai des. Daca ai norocul sa faci naveta in centrul Tokyo-ului, poti sa pierzi un tren, chiar daca alergi in sus pe scarile rulante, dai ghionturi in stanga si-n dreapta - pentru a fi pus in situatia de a ti se inchide usa in nas, dar macar urmatorul vine peste trei minute. Sau chiar doua.

La orele de varf trenurile sunt aglomerate. Atat de aglomerate, incat oamenii spulbera coada facuta cuminte pe peron, in asteptare, si se imbulzesc precum albinele la gura stupului, impingand, inghiontind, subtiindu-se, trisand si alunecand in tren lateral, in timp ce un om cu chipiu si manusi albe striga intr-un megafon ca usile trenului urmeaza sa se inchida si ca e pericol de accident. Nu se stie cum, intotdeauna intra in tren toata gramada de oameni si reuseste sa coboare din tren toata gramada care are de coborat. Usile trenului, la orele de varf, nu se pot inchide din prima incercare, caci un ciorchine de sararimani tine cu tot dinadinsul sa se afle in acel tren si nu in altul. In astfel de situatii, omul cu chipiu lasa megafonul - si in ajutor ii sar alti oameni cu chipie, si ca si dansul, cu manusi albe pe maini - si, spunand "shitsurei", incep sa impinga cu toata puterea ciorchinele incapatanat, pana cand acesta intra in vagon si usile se pot inchide. Chiar si in aceste conditii, trenul ajunge la secunda in statia urmatoare, unde asteapta alti ciorchini de navetisti, imbracati in costume, cu serviete in maini, si o minoritate feminina in uniforme de lucru.



Trenurile au fost piatra mea de incercare pentru supravietuirea in Japonia.



Nu, mint, prima piatra a fost mersul pe bicicleta.

Recunosc ca nu posedam inca aceasta abilitate in momentul in care am ajuns la capatul lumii - sau inceputul lumii, cum vreti sa o luati. Incercasem de cateva ori in viata, cu bicicletele prietenelor mele, dar nu reusisem niciodata mai mult decat sa merg in linie dreapta, cu viteza foarte mare, si sa pun frana infingand picioarele in asfalt, mainile fiindu-mi complet paralizate pe ghidon. Copil timid pe vremea aceea, mi-am negat handicapul si am hotarat fata de toti ceilalti ca urasc bicicleta.

Ultima incercare, inainte de a deveni "-san", de a-mi tine echilibrul pe doua roti s-a petrecut pe la douazeci de ani si numai la insistentele celui care avea sa-mi devina sot si apoi Tati de Matei. Iubindu-l foarte tare, mi-am incalcat juramintele si aversiunea - re-declarata si lui - pentru vehiculul cu pricina si am incercat sa ma cocot pe semicursiera lui barbateasca, de pe care, asezata pe sa, nu puteam atinge Pamantul datator de sprijin si putere - cu picioarele. Iubitul meu, rabdator, intelegator, a tinut bicicleta ca eu sa pot incaleca si m-a insotit cativa pasi, incredintandu-se ca pot pedala. Apoi mi-a dat drumul. Desigur, maniera mea de a merge pe bicicleta la acea vreme era tot in linie dreapta si cu viteza vantului, asa ca, in momentul in care am realizat ca ma indrept catre o intersectie, fara posibilitatea de a ma opri, am inceput sa urlu dupa ajutor. Au urmat ceva momente de groaza, in care am facut cateva zigzaguri amenintand sa faram echilibrul dintre fortele centrifuga, gravitationala si de frecare - si in cele din urma am fost salvata de iubitul meu, clatinand mustrator din cap si zicandu-mi ca am sub nas franele de mana. Incercand sa-mi recapat suflul si fiind chiar pe punctul de a mai acorda o sansa coordonarii mainilor cu picioarele si prinderii centrului de greutate in pozitia optima, de peste un gard paraginit, trei copii mucosi, murdari si zdrentarosi, aratand cu degetul catre mine, au zis: "Haaaa-haaaa, fata mare si nu stie sa mearga pe bicicletaaa!". In acel moment am descalecat si am jurat inca o data ca nu ma mai ating de odiosul vehicul.



Aterizata pe insula samurailor, mi-am dat curand seama insa ca a nu sti sa mergi pe bicicleta e ca si cum nu ai avea picioare. Am plans trei zile - si in a patra m-am hotarat ca e momentul sa invat, in sfarsit si cum trebuie, acest lucru. Mi-a luat o saptamana de exersari nocturne pe aleile dintre blocuri, cateva momente de groaza la intalnirea cu alti oameni pe biciclete, venind din sens opus, carora le-am tipat ascutit (nefiind in stare sa folosesc soneria) "kyaaaaaa!!!!" si care m-au ocolit cu evidenta teama; multe vanatai pe picioare si o inexplicabila si prelungita febra musculara la brate.



Dar am reusit - si acum sunt posesoarea bataioasa a unei mountain-bike albastre cu care fac slalom printre masini si continuu sa-mi bat propriile recorduri - inspre si dinspre cursurile de japoneza, sase kilometri departare de casa - si a unei "mama-charin" gri, cu un cos pentru cumparaturi in fata, un cos pentru Matei in spate si prietenoasa in general drumurilor drepte printre lanuri melancolice de orez.



Trenurile insa! Mi-au dat ceva fobii si mi-a trebuit ceva timp sa le inving. Dar odata fobiile invinse, calatoriile cu trenul au inceput si ele, ca si mersul pe bicicleta, sa faca parte din viata mea de zi cu zi. Aproape cea mai interesanta parte.



Am invatat cum sa schimb trenul din fuga, de pilda:



Alerg cu bicicleta la gara. De la gara alerg cu picioarele pe peron. Merg cu un tren portocaliu trei statii si nu ma deranjeaza ca stau in picioare, caci trebuie sa fiu gata de atac. La a treia statie trebuie sa cobor, odata cu aproape toata lumea, din trenul portocaliu, si sa prind, in doar treizeci de secunde, trenul verde care vine la etajul de jos. Inca de la penultima statie ma postez strategic langa usa - stiu care e usa de la care traiectoria inspre scarile pe care urmeaza sa le cobor in fuga, cate trei trepte odata, e cea mai scurta. Cand usa trenului se crapa in statia de schimbare, tasnesc, impreuna cu o mare de barbati costumati, catre scari. Pe scari ne intampina un contracurent costumat, care vine in goana dinspre trenul verde, de jos, sa-l prinda pe cel portocaliu. Facem slalom taind aerul de dinaintea nasurilor cu muchia palmei. Pe peronul de jos omul cu chipiu si manusi albe anunta in megafon ca usile se inchid. Ma lipesc de un tanar vanjos din fata mea, mult mai iscusit in a-si face loc prin valul de oameni. Se uita inapoi, sa vada pe cine cara in spinare, eu ii zic sumimasen dar raman lipita de el. La usa trenului verde, din fericire inca pe loc, un ciorchine de incapatanati. Dar stiu cum sa intru, sunt expert deja in tactici de supravietuire. Tanarul vanjos din fata mea se intoarce cu spatele la ciorchine si incepe sa impinga cu toata puterea. Oamenii inca incap in vagon. E randul meu sa ma intorc cu spatele la usa. Ma apuc cu ambele maini de marginea de sus a urdinisului si imping cu toata forta spinarii. Proptesc piciorul drept in vagon, dincolo de pragul usii. De sub talpa mea se retrage pantoful cuiva. Imping cu gamba, cu pulpa si apoi cu dosul, dupa care, mai incordand o data din bicepsi si musculatura dorsala, fac loc si piciorului stang. Gata, sunt in vagon. Dupa mine mai intra, prin aceeasi metoda, inca alte zece persoane. Omul cu chipiu mai impinge si el un pic, usile se inchid, pornim. Sunt inalta si pot sa apuc o bara agatata de tavan. De partea mea dreapta se tin doua femei mici, zambindu-mi si cerandu-mi scuze. In partea stanga ma apasa ceva greu. Intorc capul si vad un sarariman, netinandu-se de nimic, dar infipt comod in multimea de oameni striviti unii de altii, dormind. Am nimerit prost, somnul sau se inclina cu trei grade in directia mea. Ma scutur iritata. Omul tresare, dar peste doua secunde adoarme la loc. Pana la destinatie, cam cincizeci de minute, trebuie sa ma mai scutur de cel putin zece ori si sa incerc sa ma uit urat in jur.



In ciuda conditiilor de presiune, nimeni nu zice nimic. Asta e bine, caci nu pot sa nu-mi amintesc acele mijloace de transport unde cuvantul "animala" era refrenul favorit si adresat tuturor sexelor si varstelor.



Cu doua statii inainte de cea la care trebuie sa cobor incerc sa ma apropii de usa de care m-au indepartat mareele de oameni muncitori care au urcat intre timp. Fac un pas, zic sumimasen, inca un pas, inca un sumimasen. Ma subtiez ca un tipar si las sa se prelinga pe langa mine, catre mijocul vagonului, noii urcati in tren. Observ ca am in jur cateva persoane care aplica aceeasi strategie. Asta e bine, am cu cine sa cobor. Si cobor, in cele din urma. Imi rasucesc fusta la loc in pozitia in care trebuie sa stea corect si verific daca nu mi s-a rupt cureaua gentii de pe umar. Pornesc voioasa catre locul unde ma cheama datoria, urcand pe scara rulanta treptele doua cate doua, asa cum face toata lumea.



******************



Drumul inapoi spre casa, nefiind la ora de varf, cere mai putin efort fizic. Urc pur si simplu in vagon si ma atarn cu o mana de un maner rotund, cu cealalta tin o cartulie si incerc sa fac sa treaca timpul mai repede, citind. Din cand in cand arunc totusi cate o privire ascutita in jur, incercand sa detectez pe cei care se pregatesc sa coboare, ca sa le ocup locul. Ochiul meu se agata de o persoana care isi face de lucru cu bagajul de mana. Aha. La statia urmatoare sed comod, citesc confortabil, insa nu ma las intrutotul prada confortului, de teama - intrata in reflex deja - sa nu-mi pierd statia.



In fata mea e un domn in costum gri, scrobit, cu ochelari cu rama de aur si cravata galbena de matase. Sta incremenit si priveste fix inainte. Nu inteleg tabloul intr-o prima instanta, dar in urmatoarea secunda da: pe umarul sau isi odihneste capul o fata in uniforma de liceu, cu parul cazut in ochi. Trenul opreste intr-o statie, eleva tresare din somn si, cu o fata umflata, isi cere scuze domnului cu ochelari. Domnul raspunde ca nu-i nimic. Dar eleva adoarme din nou. De data asta cu capul pe spate si cu gura intredeschisa. La un viraj al trenului, inertia o impinge la loc pe umarul domnului in gri. Domnul reincremeneste. Alta oprire, alte scuze. Nu-i nimic, nici de data asta.



Langa domn se aseaza un el, intai, si apoi si ea, tineri indragostiti venind de la cumparaturi. Stiu asta dupa sacosele "burando" pe care ea le cara. Chicotesc. Se giugulesc. Uau: se pupa. Imi bag nasul inapoi in carte, nevrand sa fiu indiscreta. Cand ridic ochii, doua minute mai tarziu, ambii porumbei sunt adormiti. Ea cu capul in piept, el drept ca o lumanare.



In vagon urca doua fete blonde si inalte. Uaaaa, fac in gand, gaijiiini! Le urmaresc cu o curiozitate de baba iesita la poarta sa vada catafalcul, prapurii si convoiul suspinator care trece pe ulita. Asimilez cu nesat detaliile: pieptanaturile, pantalonii, incaltarile, pedichiura, posetele, bratarile de la maini si de la glezne si numar cerceii din fiecare ureche. Ma uit la ele pana cand se aseaza si rasuflu cumva usurata ca sunt departe de mine.



Incerc sa-mi reiau lectura, dar atentia imi e reabatuta de perechea de vizavi. Fata in uniforma de liceu a adormit de data asta cu capul inainte. Parul ii curge ca o perdea si nu i se mai vede fata. Mai cade un pic inainte, mai tresare, se mai ridica zece centimetri, cade la loc. Vine un alt viraj si inertia o invinge din nou. De aceasta data, cu nasul in poalele domnului in gri - si ramane acolo, confortabil ca in futonul de acasa. Domnul in gri e livid, desi pe fata nu i se clinteste nici un muschi. Trenul opreste repede intr-o noua statie, fata tresare. Sumimaseeen. Domnul se ridica in graba si paraseste vagonul in pas alergator.



Gata, nu mai e nimic interesant, imi zic, si ma recufund in lectura, unde e pe cale sa se petreaca o scena de amor intre o femeie si un robot, candva, peste doua sute de ani. De langa mine se ridica oameni si se aseaza alti oameni. Barbati, femei, nu stiu si nu ma intereseaza. Oameni ca mine.

Citesc cu pofta cand simt o greutate pe umarul meu drept. Iar a adormit unul, ma gandesc, si ma scutur cu nervi. Dar adormitul pas sa se trezeasca. Ma scutur din nou, hotarata ca data urmatoare sa-i trag un cot. Nimic. Ridic nasul din carte si vad ca sunt inconjurata de un grup de rebeli, cu blugi largi, lanturi, par galben si basti jamaicane. Adormitul de langa mine e de fapt peste mine, ca un bambus peste acoperisul unei magazii, cu aratatorul si mijlociul de la mana stanga rasfirate in V. Doi blonzi de pe bancheta de vizavi ne fac poze cu celularele. Simt cum mi se bulbuca ochii. What are you doing, intreb, cu japoneza pierduta intr-o subita amnezie. Snap, inca o poza, full-frontal. Simt ca iau foc si stiu ca fata mea s-a facut deja rosie ca margelele curcanilor. Ce dracu faceti, repet, in romaneste, de asta data. Evident, poze. Snap. Simt ca trec de la grena la vanat si incerc sa ma uit cat de urat pot, dar nu mai sunt in stare sa mai scot un cuvant.

Mi-e o ciuda de mor, momentul imi aminteste de unul oarecum asemanator, petrecut cu aproape zece ani in urma, pe alte meleaguri, cand un vanjos de vreo saisprezece ani, plin de cosuri, a apucat fusta mini de matase a unei tinere doamne ziarist care se indrepta cam fara chef catre redactie – si i-a ridicat-o in sus. Doamna ziarist l-a apucat pe cosuros de gat, pe un background dat de colegii viteazului, si, la fel de vanata la fata cum sunt si eu acum, l-a scuturat si i-a zis: "Daca-ti f** una..... mbhhhh..... IMBERBULE!". Dupa care, in hohotele de ras ale asistentei (i-auzi, uaaaai!), i-a dat drumul bubosului, mimand o scarba demna de un campion de karate, si si-a vazut de drum, incercand sa ignore mugetele din urma. A spumegat, e drept, o zi intreaga dupa aceea.

Incrunt din sprincene, apoi le fac arc, incercand sa cer socoteala din priviri. Blonzii isi retrag celularele, curajosul de langa mine se retrage si el. Ii urmaresc pe toti cu acelasi arc din sprincene - care se dovedeste a fi eficace - pana cand se departeaza binisor de mine. Ma prefac ca citesc, de fapt incerc sa ma dezvinetesc si sa imi recapat rasuflarea - as avea nevoie de o punga de hartie, simt ca ma superventilez - dar mai arunc din cand in cand cu arcul catre grupul atacator.

Ma asigur in cele din urma ca nu mai vor sa aiba de-a face cu mine si ma prefac in continuare ca citesc, fara sa ma mut de la locul meu, ca sa nu le dau satisfactie.



Sunt atat de concentrata asupra actului artistic care se numeste pantomima - chiar si impietrirea e o arta, nu-i asa? - incat abia intr-un tarziu observ pe geam peisaje pe care nu le cunosc. Statia mea, se pare, a trecut de mult. Trag cu coada ochiului catre grupul rebel, care isi butoneaza celularele in tacere. Sunt pe cale sa reintru in panica - unde dracu ma aflu? - dar mimez relaxarea. Ma uit la ceas, imi pun tacticoasa cartea in geanta. Cand trenul opreste in urmatoarea statie, cobor ca o lebada si ma prefac ca ma indrept spre iesire. Dupa ce trenul ia viteza, cu jamaicani cu tot, schimb peronul in fuga.

Inapoi, inapoi.

Peroanele sunt pustii.

Cladirile din jur sunt joase.

Verific tabelul cu mersul trenurilor si constat ca am de asteptat cincisprezece minute.



Asta imi spune cat de mult m-am indepartat de buricul pamantului.









Julie



PS Sper sa fi raspuns si aici intrebarii legate de acomodarea mea personala aici.

Despre gokiburi am sa scriu, cred, la "Return to sender", ca se potriveste mai bine acolo si tot acolo sunt mai putine sanse sa fie luat totul literal

hannen spune:

Imi pare rau ca nu gasesc timpul necesar sa va citesc si sa raspund pe indelete.Ziceam aseara intr-un mesaj pierdut ca nu inteleg de ce se insinuiaza subtil ca de fapt e cam nasol in Japonia dar ne ferim sa admitem.Si mai ziceam ca da,sunt ca oriunde si bune si rele ,si oameni deosebiti si mai putin deosebiti .Oameni care iubesc aomenii indiferent din ce colt al lumii ar veni,si oameni care fac diferente.Bine,asta se simte cu precadere in campul muncii si spre deosebire de altii inca nu ne fugareste nimeni pe strada pt. ca suntem straini.Avem si noi momente de love & hate dar asta nu inseamna ca nu vrem sa birfim prietena cea urita si buboasa. Sincer ,cind am vazut subiectul mi-am zis in gind ca iar e unul de osanale,iar eu nu eram in mood sa laud pe nimeni.M-am abtinut sapscriu la suparare din respect pt. fetele casatorite cu japonezi.Dar poate reusesc sa ma fac inteleasa cu calm.Nu e adevarat ca toti japonezii sunt seriosi si muncitori.Cu regret am aflat ca nu e chiar asa.Au si ei puturosii lor si parca pe zi ce trece se inmultesc.N-am sa dau prea multe detalii,si cine vrea sa nu ma creada e dreptul lui . Ziceam aseara ca dupa un studiu a reiesit ca femeile japoneze sunt mai obosite decat frantuzoaicele ,nemtoaicele sau americancele .Asta din cauza volumului mare de munca si activitati legate de copii la care nu le ajuta nimeni .Majoritatea divorturilor au la baza lipsa de ajutor casnic,lipsa comunicarii ,violenta domestica.Cum ziceam sunt si ei oameni cu bune si rele .Insa nu sunt extraterestri.Adaptarea,cel putin pt. mine nu a fost grea deloc .Japonia este o tara frumoasa ,civilizata ,linistita ,organizata unde nu pleci de acasa oripilat la gindul ca iar alergi toata ziua de la Ana la Kaiafa pt. o hirtie ,sau ca zbiara tanti Maritza la tine pt. ca ea s-a trezit cu fata la cearceaf.M-am adaptat si ma simt aici acasa .Acum nu as schimba Japonia pe nicio o alta tara din lume.Tinjesc doar dupa o pauza din ritmul alert,o vacanta ,dar deocamdata atat .

************************************
Whatever happens don`t let go of my hand!

Adela99 spune:

ha ha , ailalti is extraterestri chiar cu patalama, ca doar au alien registration card

Julie spune:

Si sigur despre asta canta Sting :"ooo-oh, I'm an alien, I'm a legal alien, I'm an Englishman in..." .... Tokyo?

J. (si inca o data: wink!)

hannen spune:

Valei,m-ai prins!Ai dreptate!!Dar sa vezi ce integrata ma simt,am uitat de patalama.Si BTW din iulie se aboleste sistemul si vom fi inregistrati la fel ca cetatenii japonezi la primarie(de unde vom putea scoate nu`sh ce acte care pina acum nu s-au putut obtine) iar restul problemelor vor fi rezolvate de immigration .Cred ca o sa fie o nebunie acolo daca lasa toate in seama biroului de imigrari.
De vreo 2 ani ne-au ascuns si din permise cetatenia(care era la vedere).Acum e ascunsa intr-un cip ...bla,bla ca sa nu cumva sa ni se comita vreo nedreptate daca vreun nenea politist are boala pe vreo natie(oare?zic eu,ca ei au zis ca e sa ne protejeze intimitatea si sa nu ni se fure datele personale daca cumva pierdem permisul...).Stam bine,nu?

************************************
Whatever happens don`t let go of my hand!

coracora spune:

Foarte trist ceea ce ai scris, mackaroo... Este o realitate pe care o banuiam cumva.
Lipsa generalizata a empatiei in sanul unei societati nu poate fi decat generatoare de drame la nivel personal. In felul asta se justifica modul de-a rupe o relatie relatat de tine (de neconceput in opinia mea) :(.
La fel ca cipcip ma intrebam cum isi refuleaza acesti oameni frustrarile si tot la alcool ma dusese gandul. Si la rata sinuciderilor.

coracora spune:

Dar la calea de mijloc de ce nu te gandesti (deci nu rupt relatia de parca n-a existat dar nici cu injuraturi si scoateri de ochi)?
Daca o prietena rupe relatia cu tine fara explicatii, cum stii unde ai gresit ca sa nu o mai comiti inca o data intr-o alta prietenie?
Eu investesc in prieteniile mele si m-ar durea enorm sa nu stiu unde am procedat gresit de mi-am pierdut prietena (si crede-ma ca am trecut acum 6 ani printr-o experienta din asta, a fost crunt).
Nu vad nimic frumos, respectuos si onorabil in acest gest, ci doar lipsa de empatie si egocentrism. :(