Despre Japonia, pe amestecatelea

Julie spune:

Bey, mie mi-a placut din prima (ce-i drept, n-am gustat niciodata detartrant de baie), mananc in fiecare zi si, daca in momentul asta oi fi roasa de vreun cancer, cred ca e mai degraba de la fumatul intensiv pe care-l practic sau de la plaja fara sunscreen pe care o fac si de care ma bucur in fiecare an, din iunie pana in octombrie

Si de crapat, cred ca am sansele cele mai mari sa o fac la volan, fie printr-un atac cerebral, fie prin stilul de sofat pe care-l practic.


Apropo de sofat. Am facut scoala de soferi aici, la tara, unde locuiesc de mai bine de 11 ani. Vremea e cand prea calda, prea umeda, cand prea ploioasa... Cand ninge, apoi ninge cate un metru in 24 de ore si cand trec plugurile de deszapezire mormanul de zapada ocupa zona de strada destinata pietonilor... Ori daca nu ninge tare, din mijlocul strazii tasnesc suvoaie de apa, un fel de aspersoare, care au misiunea sa topeasca repede zapada de pe carosabil (temperaturile nu coboara totusi sub -2, -3 grade Celsius) - care fac fleasca pe orice pieton sau biciclist care ar indrazni s-o ia pe strada aia, chiar si pe trotuar...

Asadar, a trebuit sa-mi inving fobia fata de sofat si sa incerc sa uit cosmarurile cu mine la volan si sa fac scoala de soferi. In japoneza, fireste, sa suntem la tara.
Profesorii (care sunt politisti de la circulatie, de fapt) au fost la inceput circumspecti ca as putea face fata scolii si examenelor (mai avusesera niste elevi gaijini care nu se descurcasera) dar m-au incurajat, m-au invatat, m-au facut sa-mi arunc fobia la gunoi, am dat primul test si l-am luat din prima (ala de-ti permite sa-ti continui orele pe strada normala, am inceput la un moment dat sa am si un profesor favorit (pe care, nu stiu de ce, colegii mei de scoala il urau)...
Inainte de examenul final ni se da si un test psihologic, pentru noi, ca sa vedem cam ce tip de sofer avem tendinta sa devenim si sa ne gandim ce masuri ar trebui sa luam ca sa ne apropiem de modelul ideal - cel preventiv si manierat.
Dau testul, mi se dau rezultatele, citesc, si ma duc cu groaza la senseiul meu favorit (un om de un calm exemplar si cu explicatiile cele mai clare la intrebarile mele de ordin tehnic; unde mai pui ca era si un barbat aratos...):
- Senseeeei, uitati-va ce mi-a iesit!!! (pot sa sofez daca mi-a iesit asta?)
- Sigur, nu-i nici o problema, mi-a raspuns el, si mie mi-a iesit, la vremea mea, acelasi rezultat. (Si mi-a ranjit complice...)



Rezultatul meu la test: "Sunteti tipul de sofer coleric!"




Am luat permisul din prima (si, la vremea respectiva, am fost eroul si mandria scolii).



Escu tocmai ma gandeam sa scot ceva de-acolo, de la naftalina, apropo de mancat ciudatenii.... sa vad daca gasesc...

J.

Julie spune:

Daca reportajul era la misto, nu stiu daca are sens sa ma obosesc sa raspund.

Presupunand ca era pe bune, poate muntii de gunoaie erau urmele tsunami-ului de anul trecut. La cateva saptamani dupa aceea, intre mormanele de vieti distruse au inflorit si ciresii care au supravietuit. Si lumea a mers acolo sa-i priveasca, da, chiar si cate o ora, in mijlocul molozului si a nenorocirii din jur.

Atitudinea asta se trage din filozofiile budiste care au influentat cultura japoneza, dar si din natura shinto a japonezilor. "Religia" shinto (am pus intre ghilimele din cauza ca shinto nu este, potrivit antropologilor si filozofilor, chiar religie, lipsindu-i o teologie si compunandu-se mai degraba dintr-o culegere de credinte - in sensul laic - populare si din ritualuri...; in shinto exista zei si tot felul de alte creaturi izvorate din/facand parte integranta din natura) este considerata ca fiind de fapt cea oficiala a Japoniei .

Ideea cum ca aici ar exista o mare problema cu gunoiul am intalnit-o la multi germani. N-am de gand sa(-ti) schimb aceste idei, ci doar sa precizez, pentru cei in fata carora ma bucur de credibilitate, ca e una din cele mai curate tari. Poate doar Singapore-ul sa intreaca Japonia in privinta asta.

Si fiindca tot am spus ca fumez, uite, daca fumez pe strada, am grija s-o fac in locurile permise si car intotdeuna cu mine o scrumiera portabila. Ca sa nu arunc nici macar un muc de tigara pe jos. Si ca mine sunt multi altii...



Da, suntem fizicieni, si eu si sotul; el lucreaza in domeniul nuclear, eu am facut biofizica; eu am doar master, el doctorat si post-doc si specializare post-post-.
Eu m-am despartit de biofizica dupa facultate (am uitat super-matematica din facultate, precum si formulele chimice invatate - prin neexersare; biologia, insa, nu) dar am pastrat contactul cu fizica in general si biofizica in particular prin natura interesului permanent (ca mi-a placut) pentru domeniu; de pilda, prin lecturi aproape zilnice din publicatii de specialitate adresate publicului larg - cum ar fi Nature, New Scientist (la care avem abonament) sau anumite publicatii de pe net. Si, chiar daca nu-mi mai bat capul sa inteleg aparatul matematic, fenomenul fizic (sau biofizic, sau astrofizic), da, inca sunt capabila sa-l inteleg.

Deci stim cu ce se mananca radiatiile, dupa cum am spus, si nu ne isterizam de fiecare data cand auzim de ele.


Poate (si) fiindca nu stim deloc cu ce se mananca, pe noi ne isterizeaza, de pilda, contabilitatea

J.

Julie spune:

In articol scrie clar ca e vorba de gimnaziu - in invatamantul public din judetul nostru, si nu de liceu. Mai citeste o data, poate vei intelege.

Si mai citeste o data si disclaimer-ele din deschiderea topicului si rugamintea pe care am facut-o.

J.

Julie spune:

Multumesc mult.

Siiii.... uite ce am gasit la naftalina. Apropo de mancare.
Precizez, pentru cei care nu stiu, ca e vorba de o poveste scrisa si publicata acum aproape zece ani... pfuuuu... am ajuns sa ma autocitez... Dar sper sa va amuze...






Vara samurailor XX
(despre triviala zacusca si exoticii tantari)




Pun pe masa cateva zeci de boluri si farfurioare. In aceasta seara avem meniu japonez. Tempura, cu sos facut de manutele mele in timp ce ochiul atent a urmarit indicatiile din carte, orez, misoshiru, si, pentru gatlejuri uscate, bere - sotul, apa - eu, lapte - Matei.

Privesc satisfacuta tabloul compus si-mi invit familia la masa. O data, de doua ori. Matei, pescuit de guler, se aseaza bombanind, sotul intarzie in fata calculatorului si nu se urneste decat cand bat din picior. Ma asez si eu pe scaun, Matei isi impreuneaza palmele si spune "itadakimasu", bine-crescut, desi nu de noi, dupa care observa o imperfectiune majora: "okaaasan, ohashi ku-da-sai!".

Are dreptate copilul meu: desi am aranjat pe masa suporturile de ceramica, am uitat sa-i dotez pe meseni cu betisoare.
Ma ridic, ma duc in bucatarie si revin cu trei perechi lacuite: una neagra pentru sot, una rosie pentru mine, una cu Yu-Gi-Oh pentru Matei.



Finalul cinei si paharele se muta in fata televizorului. E show-ul preferat al lui Matei. Copilul si tatal lui rod mandarine, eu, intr-un acces de lacomie, mi-am turnat intr-un castronel fasole negre si dulci din care ciugulesc, cu betisoarele, una cate una.







Oare ce s-a intamplat cu mine? ma intreb uneori cu nedumerire, dupa o zi intreaga petrecuta in bucatarie, la supermarket, la cofetarie, la patiserie, la restaurant si din nou la bucatarie.
Reversul medaliei, poate, sau razbunare divina, avand in vedere ca pana am iesit bine din adolescenta am urat tot ceea ce se numeste "mancare" - si mai ales grosolanul act de a manca. Vremea in care imi doream sa se fi inventat pastile pe care sa le dai pe gat cu putina apa, de trei ori pe zi, si sa nu trebuiasca sa pierzi timpul mestecand si inghitind (facutul bucatelor nu intra in ecuatie, neprivindu-ma, pe atunci, in mod direct) dusu-s-a, se pare, ca, de altfel, si vremea in care ma framanta intrebarea de ce trebuie sa-si piarda oamenii o treime din viata dormind.

Cand anume s-a petrecut transformarea, nu pot spune cu certitudine. Insa imi amintesc cum, pe picior de plecare fiind, din tara mea de bastina, am fost intrebata care va fi primul lucru pe care mi-l voi cumpara din Japonia. Si cum am raspuns fara ezitare: "Mancare japoneza!"



Si chiar acesta a fost primul lucru pe care l-am cumparat. Mai precis, o tava cu sushi. Evident, achizitia a fost precedata de o punere in balanta: mergem la restaurant? mancam acasa? Aflasem intre timp ca sushi nu e un soi de salata (desi exista si un fel de- care aduce a-) in care exista si peste crud printre altele, ci ca se poate asemana mai degraba cu niste sandvisuri mititele - o gramajoara de orez dedesubt, o felioara de peste - de cele mai multe ori crud - deasupra, iar la mijloc o picatura de pasta verzuie si extrem de iute, de wasabi. In orice caz, fiind la prima degustare a unor astfel de delicatese, am decis ca mai bine degust acasa: daca mi se face rau? daca vomit?



Cel mai greu lucru nu mi s-a parut insa mestecatul si inghititul - am avut grija ca, la prima intalnire, papilele gustative sa nu stea prea mult in contact cu feliile rosii, roz, portocalii sau albe de carne evident cruda- ci apucatul "sandvisurilor" cu betisoarele in asa fel incat sa nu se sfarame botul de orez de dedesubt, atingerea lor de picatura de sos de soia turnata intr-o farfurie minuscula - aflata dinaintea fiecarui mesean, fara ca orezul sa se imprastie, si introducerea in gura a intregului pachetel, fara ca gestul sa fie din cale-afara de dizgratios.

Nesimtindu-ma rau dupa cea dintai intalnire intima cu - probabil - cel mai faimos sortiment din bucataria japoneza, am perseverat. In experimentari gurmande si exersari cu betisoarele.





Betisoarele! Spiritul Asiei! Exotismul sau!




Cu betisoarele ni se ofera, spre degustare, in piata de peste, sepii prajite, pesti cu sirop si imbracati in susan, piure de alge ori salata de meduze. Gust intotdeauna, caci, fire slaba, ma simt prost sa refuz femeile mamoase care alearga dupa mine cu mandria bucatariei lor. De cele mai multe ori imi place, cand se intampla insa sa nu, tot inghit fara cracnire, arborand pe chip, insa, o mincinoasa expresie de incantare.

"Gustati, va rog!". "Iiiii - iiii desu" (lasati, nu-i nevoie) - raspund. "Crabi de Echizen!" Atunci... Gust si fac "mmmmmm!". Cand vad pretul, ma inclin si ma fac nevazuta.

"Gustati, va rog!" "E?" "Prune murate de Mikata!"
M-am ferit pana acum instinctiv de acest produs foarte comun, de altfel, numit "ume-boshi", dar acum nu mai am scapare. Vanzatorul imi taie calea tinand o pruna rosiatica si grasulie - intre betisoare. Ii vin in sprijin ajutoare, care incep sa ma indemne sa gust neaparat cele mai bune prune murate din Fukui. Sotul meu fuge, tragandu-l dupa el pe Matei, eu sunt incercuita si, nemaiavand incotro, apuc pruna care mi-e oferita - cu degetele. E rotunda si aproape cat o minge de ping-pong. Prunarii imi mimeaza sa mananc: e comestibila, imi explica ei ca unui surdo-mut. O introduc in gura cu grija - si o mestec - e prea mare pentru a fi inghitita intreaga - in timp ce vanzatorii scot exclamatii multumite si imi asteapta reactia. Ei? "Uishiiiiii", fac eu, cu gura atat de punga, incat nu-l pot spune pe "o", incercand, fara succes, sa imping bolul acru la vale. Imposibil. Cred ca am o crampa de faringe. "Mmmmmm!!!" fac, si vantur cu mana, un gest asemanator celui cu care chimistii adulmeca o substanta despre care nu stiu prea multe. Vanzatorul de prune mai apuca una si mi-o intinde. Cum crampa inca nu s-a dus, ii gesticulez cu palma ca e de ajuns, compun cu degetele un OK, zic din nou "mmm-mmm", adica "arigatoo" si fug. Prunarii zbiara dupa mine sa cumpar. Eu le fac o plecaciune si le zic "bui-bui" din alergare.

Cand il ajung pe sot din urma, sunt furioasa. "Mmmmm", ii zic, si, cum nu ma intelege, ii cotrobaiesc prin buzunarele pantalonilor. Gasesc o batista. Prunarii ne fac semne de la distanta, asa ca-mi trag familia pana intr-un loc unde nu mai putem fi zariti si abia atunci scuip muratura in batista. "Pai cine te pune sa gusti toate cele?" face sotul meu, nevinovat. "Am fost POLITICOASA, ii retez, pentru ca tu, tu ai dezertat".

Abia atunci realizeaza si Matei ce a pierdut si incepe sa faca scandal ca vrea si el sa guste prune murate.









Betisoarele fac deja de multa vreme parte din viata noastra cotidiana - in bucatarie si nu numai.
Intai au fost cele de unica folosinta, apoi am achizitionat din cele pentru experti, lacuite si alunecoase. Pentru musafiri, am explicat. Musafirii japonezi aleg intotdeauna betisoarele din gramada de tacamuri de tot felul puse la indemana-le - fie ca trebuie sa manance sarmale, cartofi prajiti cu usturoi sau salata de vinete. In cele din urma am inteles si noi de ce - si am inceput sa procedam in acelasi fel.

Betisoarele de unica folosinta sunt utilizate si in minitamplaria de care se ocupa sotul, teatrul de papusi pentru Matei sau alti copii, ori pentru a culege din balcon o cicada muribunda dar inca tipand ca un porc la taiere - si a o arunca jos, in iarba.

Dupa ce cumpar bete pentru gatit - lungi de cincizeci de centimetri - constat ca accidentele cu ulei incins se raresc. In plus, lungimea lor permite sa scot cu ele lucruri cazute pe dupa birou sau in alte locuri stramte. Dar asta trebuie sa ramana intre noi...



**********



Desi acasa ma antrenez si experimentez bucate japoneze, din cand in cand am, in oras, ore de bucatarie romaneasca.

Si pentru ca elevii mi s-au plans ca bucatele facute la ultima noastra intalnire - fasole cu carnati, mai mult carnati decat fasole, deoarece fasole mare si alba e mai greu de gasit si inca si mai greu de fiert - si mai ales, conform obiceiului locului, ciugulita ca gustare, nu turnata cu polonicul in castron, dintr-o oala mare cat sa sature un batalion - au fost prea simple si nimeni nu a asudat muncind la ele, de data aceasta am hotarat: ZACUSCA. Bucuria si supliciul vajnicelor gospodine romance. Evident, cu ciuperci, ca sa fie mai mult de transpirat.



Avem la dispozitie doua ore pentru a ne duce la bun sfarsit experimentul. Reteta am trimis-o prin fax cu doua saptamani in urma si avem pregatite toate ingredientele. Vinete mici cat un nas mai mare, ardei grasi verzi pe care-i poti ascunde in pumn pentru jocul "ghici unde-i?", ardei grasi mari, carnosi, rosii, dulci si extravagant de scumpi - care sa tina locul gogosarilor romanesti - cepe uriase cat un cap de nou-nascut, rosii aduse parca de la expozitie. O sticluta de ulei, una de Tabasco verde (pentru ca nici vinetele, nici ardeii nu sunt iuti...), ciuperci japoneze cu palarii gogonate, piper de la supermarket si foi de dafin din dulapul propriu al Yuriei-sensei.

Si dau semnalul de deschidere a lectiei. In juru-mi se aduna saptesprezece "studenti", in majoritate oameni trecuti de prima tinerete si gurmanzi de felul lor. Probabil, adica, avand in vedere ca in grup cei putini la trup sunt o minoritate. Le explic pe scurt ce inseamna si, si mai pe scurt, pentru ca nu e timp de conferinte, ce reprezinta zacusca in societatea romaneasca, si, repejor, cum urmeaza sa procedam. Apoi ne impartim, oameni si legume, la cinci bancuri de lucru. Bancul de lucru inseamna o masa din inox, cu chiuveta la un capat si masina de gatit la celalalt.

Pe locuri... fiti gata... FOOOOOC!!!!!!
La bancul din fata clasei, dau tonul. Aprind focul: la toate ochiurile. Ooooooh! face asistenta. Asez gratare pe ele si pe gratare pun vinetele la copt. Pana aici nimic nou, se aud comentarii. Drept e ca vinetele pe gratar sunt nelipsite la petrecerile in aer liber. Daaa? ma incrunt eu. Elevii rad. Vinetele incep sa fumege. Ooooo, face asistenta, sensei, s-au ars vinetele! Nici pomeneala, le demonstrez, apucand o vanata fierbinte de pe foc, cu degetele, si ciocanindu-i coaja. Trosneste? Nu! Atunci inca nu-i gata! Pun vanata la loc. Haideti, studenti, parliti-va vinetele!

Studentii se supun chicotind. In doua minute fumul se ridica din cinci ruguri. Iar acum uitati-va la mine, le zic.

Iau din nou, ca un fachir, cu degetele, o vanata fumeganda, ii trosnesc coaja cu unghia si o pun la parlit cu partea necoapta inspre flacari. Hoaaaaa, fac elevii, eu pocnesc din palme: la treaba, ca nu-i timp de cascat gura!

De la cele cinci bancuri de lucru incep sa se auda sfaraituri - atsssss! - si elevii incep sa sara intr-un picior, ducandu-si degetele arse la urechi. Cum faceti, sensei? Le mai arat o data cum se apuca vinetele incinse ca niste carbuni - cu degetele goale. Romanii sunt, se pare, facuti din azbest, japonezii mi se parlesc cu totii. Pana la urma se apeleaza la betisoarele salvatoare.

Urmatorii: ardeii. Procedez in acelasi fel, trantindu-i dupa coacere intr-o oala cu capac. De ce? intreaba clasa, uluita. Ca sa se curete mai usor, explic. Cum adica trebuie curatati??! La munca! le ordon. Betisoarele reintra in actiune, fumul se ingroasa, cate o sfaraitura se mai aude inca din cand in cand. Ii atentionez pe nepriceputii in coptul ardeilor sa nu ii gaureasca. Betisoarele nu-s bune - tot mai bine cu degetele, ii indemn, incruntata.

Pocnesc iar din palme: acum facem sucul de rosii. Elevii se aduna in jurul meu. Imi infing degetele in rosiile perfecte, le fac bucati si le pun intr-o oala, la fiert. Elevii se intorc la rugurile lor si-si infing si ei unghiile in carnea rosie. "Iiiii kibun (ce senzatie placuta!)", fac dansii, racorindu-si degetele arse.

Cat fierb rosiile, procesam ceapa, anunt. Insfac un cutit cu lama de treizeci de centimetri, curat ceapa si o tai marunt. Elevii tipa de spaima: sensei, degetele! Ranjesc, jongland cu cutitul: taiat ceapa? cea mai simpla chestie! Un barbat in varsta imi da tarcoale pofticios si indrazneste sa comenteze ca o zacusca in care ar fierbe un deget de-al meu ar fi foarte gustoasa. Obisnuita fiind cu neobisnuitele complimente din partea locului - ii multumesc zambind cu ingaduinta, adaugand ca probabil as da un gust amar ca fierea - mancarii. Apoi revin la realitate: la taiaaaaat! le ordon.

Plutoanele se executa. Degetele se chircesc pe semisferele alunecoase, cutitele incep sa rapaie. Ma plimb printre mese, criticand: prea marunt! Prea grosolan! Elevii gem si lacrimeaza.
Iar acum punem ceapa la fiert in ulei, ii anunt. Apuc o tigaie, in care galgai ulei. Prea muuuult! striga clasa, cu oroare. Ma uit la ei pe sub sprincene si mai galgai putin. Arunc ceapa tocata si pun pe foc. Haideti-haideti, ii indemn, n-avem vreme de pierdut! Elevii se supun obiditi. Fac un nou tur printre mese. Ce-s astea?! Betisoare? Nu prajim ceapa cu betisoare! Smulg din mana bancului numarul trei perechea de betisoare si inmanez o lopatica de lemn, pentru mancare chinezeasca. Trec pe la fiecare banc de lucru sa predau modul romanesc de prajire a cepei.

Intre timp, rosiile au fiert. Facem suc de rosii, zic, si cer sa mi se aduca o sita si o spatula. Dau rosiile prin sita cu sarg si arat clasei produsul final. Uaaaaaa, face clasa, si trece la treaba. Eu, intre mese, incruntand din sprincene. E de ajuns? se intreaba. Nici vorba, se invarte din spatula pana nu mai raman in sita decat cojile si semintele. Sudoarea curge rauri pe fruntile negre de funingine.

Urmatorul pas e curatatul vinetelor si ardeilor. Arat cum se face, pe urma pornesc in inspectie. A! aici e o samanta de ardei: dame-dame! A! ce-i asta? O coaja de vanata! Afara cu ea! Elevii asuda, ca biciuiti.Tocam vinetele cu satarul, caci tocator de vinete din lemn nu avem in dotare. Un japonez eficient actioneaza cu doua satare deodata. Ceilalti incep sa-l imite. Ma uit cu ingrijorare la ceas. La taiat ardeii! comand. Le arat cum: felii subtiri ca taieteii japonezi. Vine randul ciupercilor. Le dau gata in trei miscari: spalat, curatat, tocat. Clasa face la fel. Turnam totul intr-o oala mare. Amestecam cu lopatelele de lemn. Pun sare. Uaaaa, face clasa, prea muuult! Ii indemn sa guste. Prea putin, admite degustatorul. Presar piper. Uaaaaa, face clasa, precum publicul unui scamator. Dau la degustat. Nu-i iute. Torn tabasco. Uaaaaa, fac elevii. Dar inca nu-i iute. Nu pe gustul meu, in orice caz. Impart frunze dafin, care sunt adulmecate cu satisfactie inainte de a fi aruncate in oale.Zacusca fierbe bolborosind, elevii trec pe rand la amestecat cu lopatica, sa nu se prinda minunea de fundul oalelor.Uf, se pare ca vom termina la timp.
In orice caz, cand e gata, ordon castroane cu gheata: pentru a pune produsul final la racit. Uaaaaa, fac elevii, insa cand ma incrunt la ei dispar la bancurile lor de lucru si-si fac de lucru cu gheata.



Mancatul bucatelor pe care le-am gatit intra in lectie. Ne asezam la cinci mese, iar eu le impart frateste painile coapte acasa. Elevii, afumati, transpirati, gusta intai cu fereala, dupa care se pun pe infulecat. Oishiii, imi zic. Inclin din cap, multumita. Dupa care observ ca toata lumea foloseste betisoare si lasa painea pentru desert. Mai-mai, fac eu, si, in picioare, in fata clasei, le demonstrez cum se mananca. E drept, cu betisoarele, dar si cu paine. Uaaaa, face clasa, si ma imita.

La urma bem ceai verde si stam la discutii. Elevii se minuneaza de alchimia la care tocmai au luat parte si declara ca zacusca e foarte gustoasa. O sa faceti si acasa?, ii intreb, curioasa. Nuuu, ca e prea greu, imi raspund ei cu sinceritate.
Dupa care, elevul care ar fi vrut sa guste degete de gaijin, rade stramb: "Sensei - kibishiii, ne!" ("kibishii" insemnand cu aproximatie "sever"). Simt cum imi cresc coarne si ii intorc o fata aidoma mastilor de Setsubun. Toata lumea incepe sa rada de-a binelea si sa strige: "Kowaaaaai!". Sunt multumita. Desi - sincer - ar fi trebuit sa ii invat cum se pune zacusca in borcane acoperite cu celofan dantelat, se pasteurizeaza, i se pun etichete artistice cu data la care a fost facuta - si se mananca din ea toata iarna...

In orice caz, peste doua saptamani ne vom intalni din nou.


***************



Acasa, in fata televizorului, ciugulesc intr-o doara dintr-un bol faurit de un mestesugar local, pe care sunt pictati calcani albastri, fasole dulce. Cu betisoarele.Un tantar imi bazaie pe la ureche si ma face sa revin in prezent. Il urmaresc cu ochi galbeni si hat! il prind cu betisoarele. Il privesc, ma gandesc o clipa, apoi il mananc.Ma ling pe buze satisfacuta si-mi continuu ciugulitul fasolelor din castronasul meu marin.



Julie

tinatache spune:

Julie multumesc de raspunsuri, I rest my case. Chiar nu inteleg de ce ai sarit asa, daca nu aveam indoieli ca acel reportaj prezinta realitatea, nu as fi intrebat. Si avand in vedere tonul putin ofensat inclin sa cred ca un dram de adevar exista.
Cat despre radiatii, intrebare era chiar sincera. Dincolo de enumerarea marilor lucrari stiintifice, stiu ca ati terminat fizica amandoi, ti-am citit articolul initial si chiar am incercat sa-mi amintesc de Radio Nord-Est, am fost studenta in Iasi incepand cu 1992. Deci, dincolo de enumerarea pe x randuri, rasp. tau nu-mi ofera nici macar 1 mm in plus de informatii. Repet, in Moldova sunt extraordinar de multe familii afectate, din cercul meu de cunostinte nu cunosc o singura familie care sa nu fi fost pusa in fata acestei boli cumplite, si asta in special dupa accidentul de la Cernobil. Nu prea inteleg acceptarea asta tacita a japonezilor de a trai in continuare intr-o zona atat de periculoasa. Face parte tot din cultura, ca prosti/ignoranti nu cred ca sunt?

mackaroo nimeni nu detine adevarul absolut, fiecare relatare este influentata de experienta proprie. Te asteptam cu drag sa ne povestesti despre experienta ta in Japonia.

PS: ma surprinde sa citesc a doua prejudecata (ambele gresite) despre nemti la un sub. despre japonezi. Ce-aveti fratilor cu ei??

hannen spune:

Eu nu stiu zau cum se determina sariturile astea virtuale.Mie Julie mi se pare foarte calma,dar na...
tinatache,nu este nicio samanta de adevar sau neadevar(deja am uitat despre ce este vorba ).Da,gunoiul menajer se colecteaza de 2 ori pe sapt.Sticle,borcane o data pe luna,cutii,cartoane ,ziare...la fel.Insa se recicleaza la greu la supermarket.Gunoiele se scot in saci transparenti imprimati cu logo-ul prefecturii ,si se acopera de obicei cu o plasa ca sa nu faca ciorile ravagii.Pe blocuri si in cartierele de case sunt organizatii de locatari care prin rotatie devin presedinti.Locatarii se organizeaza,supravegheaza gunoiul si strang plasele dupa ce pleaca masina.Masina de gunoi vine de obicei dimineata dar sunt si zone unde ajunge cel mai tarziu la ora 13:00.
Japonezii fac voluntariat la greu si mereu vezi cite un batranel garbovit care culege frunzele de prin parc sau tunde iarba,sau aduna o hartie ,un ambalaj sau un muc de tigara aruncat aiurea.
Mi se pare ofensator sa se afirme ca sunt in stare sa admire ciresii infloriti linga mormane de gunoi.
Japonia este nu doar o tara curata ci foarte,foarte curata!
Japonezii sunt mandri ca sunt japonezi si nu ar schimba asta pt. nimic in lume!In afara de admiratia/invidia usoara pt. tenul alb ,nasul si ochii mari...in rest nu cred ca ...cad pe spate de admiratie la adresa strainilor.Sunt mindri de ei si de natia lor si nu de putine ori am auzit vorba "nihonjin ni umarete yokatta!"(ce bine ca m-am nascut japonez).
Sunt oameni si oameni,si normal ca fiecare padure au si ei uscaturile lor(dar despre asta in alt episod)

Lady,am scris aseara dar am pierdut mesajul (daca n-am deste de pianista nu poci scrie cum trebuie pe tel naiba stie ce-am facut ca dupa ce am butonat juma de ora am pierdut mesajul)Ziceam ca nu e vorba ca ar fi deschisi la nou,e mai degraba vorba de naivitate!
Sunt atit de naivi si usori manipulabili (de media in special).Si da,sunt valuri -valuri de trend-uri.Vorba ceea "ce face unul face toti"

La unele e vorba de respect(ceea ce simtim noi ca raceala) insa in mare parte este vorba de cultura.Orice ai faci,tu tot gaijin ramai si esti buna confidenta si partenera de discutie doar pina apar amicele/membrele bisericutei proprii.Apoi iti intorc spatele fara nicio jena,sau turuie in continuare fara sa te bage in seama de parca nici nu existi.Te simti absolut minunat!
si apoi mai sunt si bully!Da,ele femei la 40+ moama,de ce faze sunt in stare!Sa te fereasca sfantul sa intri in radarul vreo uneia.Fug toate de tine ca dracul de tamaie.Eu nu am patit,insa au patit de-ale lor,femei in toata firea care pling la telefon "nu vii cu mine la antrenament la baiat ca mi-e frica sa dau ochii cu x si y".Sau "vezi sa nu te vada ca vorbesti cu mine ca apoi nu mai vorbesc nici cu tine"
Ma duc la ale mele,daca am timp poate mai scriu.

************************************
Whatever happens don`t let go of my hand!

hannen spune:

Ah,am uitat!Faza cu mancarea sanatoasa.Hmmmmm!Cred ca a inceput sa devina un mit!Japonezii sunt carnivori si o recunosc singuri!am dovezi da` tac!Astazi am intrebat pe cineva in virsta care a ris si mi-a zis " e un mit,batranii au mancat sanatos,acum ne-am americanizat,mancam numai carne si avem deja intruniri si ore unde ni se explica cum sa ne hranim copiii sanatos pt. ca deja au prea mult boli la virste prescolare ca diabet..etc)

************************************
Whatever happens don`t let go of my hand!

Julie spune:

Pentru cei interesati de radiatii in Minamisoma, iata adevarul aici (presupunand ca presa americana e mai credibila decat cea japoneza):

http://kuow.org/northwestnews.php?storyID=154500974

Si aici info despre norii radioactivi de la Fukushima, in prezent (tot info americana):

> http://www.woweather.com/weather/news/fukushima?LANG=us&VAR=niluhemis133&HH=9&LOOP=1

Despre radiatii si politici, daca doriti, voi deschide un topic separat, si sa-l lasam pe asta despre ce si cum este....

Julie

nelia spune:

Julie, m-am delectat cu povestea scoasa de la naftalina! Dupa o noapte grea, mi-ai facut dimineata frumoasa!

Cornelia

saskia spune:

Asta e o scuza cusuta cu ata alba, vacile sunt crescute special pentru a fi duse la abator, sunt animale domestice, nu cred ca balena aia sau carcasa ei plutea prin Marea Japoniei pana au gasit-o ei si au facut-o mancare.