Cum ne comportam cu copiii ALTORA?

monalac spune:

''Si ca sa n-o ia copii tai pe coaja ce faci? Iti iei copii de acolo sau admonestezi copii straini?''

Ramiris,de ce sa mi iau copiii de acolo,daca ei nu gresesc cu nimic?
Pai,de ex,eu vin uneori , vara, in Bucuresti, doar pentru a mi duce copiii la un loc de joaca frumos,ca noi in Giurgiu n avem asa ceva.
Cum ar fi ca dupa ce am batut 70 de km,sa plec doar pt a nu se simti ofensati ceilalti parinti,care mananca seminte in loc sa si supravegheze copiii?
Repet,nu ii bruschez,nu tip,doar le spun frumos ca tb sa se comporte ok.Sau,ma rog,ii spun ''De ce i faci asta?Nu i mai face asa,ca l doare"

ramiris spune:

Nu "de-acolo" de la locul de joaca ci "de-acolo" de langa cei de la care risca s-o ia pe coaja.

Eu gandesc asa:
1. daca parintii copiilor sunt de fata, e evident ca vad ce se intampla si nu zic nimic inseamna ca ei considera comportamentul respectiv normal la progenituri. Daca e asa:
- prefer ca fi-miu sa nu se joace cu copii educati in felul ala
- interventia mea in afare de efect zero asupra copiilor risca sa declanseze un conflict cu parintii
2. daca sunt de fata si exista posibilitatea sa le fi scapat
intamplarea atunci (daca pot identifica parintii) incerc sa vorbesc cu ei, nu cu copilul

Daca e vorba de un copil neinsotit care isi pune viata, integritatea in pericol (exemplul cu traversatul pe rosu) este clar ca iau atitudine insa asta e cu totul alta discutie si dupa mine nu la tipul asta de interactiune se referea autoarea topicului. Cred ca in acest ultim caz toata lumea ar face acelasi lucru, nu se pune problema sa intoarcem capul ....

coracora spune:

Se poate sa fiu singura care gandeste asa, insa acest "fenomen" (ii spun asa pentru ca nu gasesc momentan alt termen) ilustrat de indignarea maxima a unor parinti atunci cand copilului lor i se face o observatie, face parte dintr-un trend mult mai complex, si anume cel de "auticizare" a societatii.

Adultii evita sa mai vorbeasca cu alti adulti sau reduc conversatiile la minimum in ideea de a nu deranja, supara, jigni (mai stii?). Prieteniile se leaga proponderent in scoala / tinerete, ca mai apoi sa fie traite pe parcursul vietii; cu greu isi mai deschid oamenii inima aproapelui la varsta maturitatii (factori inhibatori: suspiciune, invidie, teama de respingere, samd). Conceptul de intimitate / privacy a ajuns sa joace un rol covarsitor in vietile tuturor, jalonandu-ne astfel trairile. Nu mai suntem permisivi unii cu altii, o cearta si-o indignare sunt doar la un cuvant distanta iar un proces (cateodata) e fix dupa colt.

Copiii nu interactioneaza cu alti adulti decat parintii proprii ca urmare a unei prohibitii izvorate din teama (de multe ori justificata in societatea actuala:( ), orgoliu, suspiciune, etc.
Ne inchidem fiecare in cerculetul nostru intim, il sigilam si vietuim acolo.

Problema e ca viata in comun presupune interactiune de toate felurile (fizica - stai langa un alt cetatean in autobuz si involuntar coapsa ta se atinge de coapsa lui; verbala; emotionala, samd). Cum ne pregatim copiii pentru aceasta interactiune (printre ale carei repere esentiale se afla si critica)? Suntem noi insine pregatiti...?

Maria_1 spune:

Propun sa deschidem un subiect despre cum ne afecteaza conceptul astea modern de "privacy". Ai punctat extraordinar chestia asta. Cred ca merita un subiect separat pentru ca si eu simt 'izolarea autista' din plin. Cei mai in varsta ca mine imi spun ca pe vremea lor nu era 'asa'. Inainte de aparitia acestor 'concepte' si a tehnologiei (telefoane mobile, internet) oamenii erau mult mai apropiati, se legau prietenii mult mai usor si se comunica mult mai mult. Oamenilor nu le era frica sa iasa pe strada noaptea, nu se fereau sa intre in discutii cu ceilalti si nu simteau ca 'deranjeaza'. Intr-adevar, astazi parca suntem destinati spre a fi inchisi in 'cerculetul' nostru fara a fi deranjati in vreun fel.


Din prea multa grija pentru a nu fi lezati, exista intr-adevar parinti care isi cresc copii intr-un fel de 'izolare'. Acesti copii sunt groaznic de timizi si efectiv nu stiu sa reactioneze cu alte persoane. Sunt reci si distanti pana si cu persoane apropiate sau de incredere. In esenta (din cauza grijii prea mari a parintilor) acesti copii NU sunt pregatiti sa comunice. Am intalnit astfel de copii si m-am speriat.

Imi plac intrebarile tale. Intrebarile astea cer un subiect dedicat lor.

cipcipcip spune:

Coracora, nu, nu esti singura care gindesti asa. E un fenomen specific oraselor mari si a societatilor moderne in general, in care oamenii prefera sa butoneze la mobil/calculator/iphone/ipad in loc sa interactioneze unii cu altii. Exista din pacate copii care isi petrec copilaria in fata televizorului/calculatorului fara a interactiona foarte mult cu alte persoane in afara familiei si a colegilor de scoala. S-au dus din pacate vremurile in care copiii cresteau in fata blocului, pe strada, jucindu-se unii cu altii, si asta e cel mai evident la noi in Bucuresti, de exemplu. In provincie sau la sate nu e asa. Si mie mi se pare un fenomen foarte trist, dar poate sintem noi mai de moda veche .

AB_AC spune:

Mey asta-i dilema la orice varsta. Libertatea mea se termina acolo unde incepe a altuia indiferent de varsta. La orice varsta se pote spune nu.

Cata vreme nimeni nu-i face nimic rau copilului meu...pot sa steie si-n cap. Nu dau sfaturi de comportare nimanui. Dar daca copilul meu a fost impins, i s-a aruncat cu nisip in ochi sau i s-a smuls ceva din mana, fireste ca am intervent scotand copilul din zona de conflict si rugand frumos sa se copilul vinovat sa se opreasca si parintele sa intervina pentru a nu se mai repeta.... Daca era inca un loc asemanator am parasit eu locul, daca era singurul loc si copiii voiau sa stea ii atentionam sa-si poarte de grija si nu plecam. Din fericire deobicei parintii ceilalti au reactionat inainte sa deschid eu gura.

Asta cu copii sa regleze singuri se numeste legea celui mai tare si atat.

E datoria mea de parinte sa opresc agresiunea asupra copilului meu. Sa opresc si atat. Nu sa-i spun altui copil ca-i bine sau rau ce face, sau ca-i fac observatie mamei/bunicii/ bonei sau extraterestrului cu care-s copiii undeva. Asta cu bona-i buna de corectat si doamna nu trebuie atinsa cu o vorba ... e o mentalitate feudala

Si in plus nu am plecat niciodata in parc cu jucarii pe care copiii nu voiau sa le imparta pentru ca nu-i frumos sa le arati celor mici ceva pe care nu-l pot avea. In general nisipul insemna doua trei din fiecare sa aiba si ai mei si altii.

saskia spune:

Dar si aici, mai in provincie in Olanda copiii se joaca pe strada chiar, vorba vine au loc de joaca intre case, se dau cu bicicleta, cu skateboardul, dar subiectul era despre cum sa ne purtam cu copiii altora, ori asta e altceva.

freedelia spune:

Bun, am inteles parerea majoritatii. Am sa deschid acelasi topic pe forumul de mamici de aici, pentru ca sunt chiar curioasa daca aceasta parere este specifica romanilor sau este una universala. Am sa revin in curand sa va spun, in caz ca va intereseaza.

Delia, 16+ si mami de John (11 Martie 2004), Jodie (16 Martie 2006), Jane (2 Martie 2010)

POZE

rall spune:

O fotografie

adelaki spune:

Foarte tare fotografia!

Nu stiu cum o fi in alte tari, dar la noi am vazut foarte des copii lasati de capul lor, sa faca ce vor ( asta incluzand batut alti copii, aruncat nisip/pietre, etc) Parintele/bunicul sta comod pe banca si copilul face ce vrea el. Si asta e valabil si la locul de joaca si la restaurant si la mall, etc.

Parintii sunt responsabili pentru copiii lor. Este treaba lor sa le explice copiiilor lor care sunt regulile la locul de joaca/locul public respectiv si sa se asigure ca acestia le respecta. Daca nu sunt in stare sa faca acest lucru si copilul lor pune in pericol alt copil, mi se pare absolut ok sa ii atragi atentia copilului/parintelui dupa cum cere situatia.


Am avut un incident in constanta asta-vara: am mers intr-un parculet cu un singur tobogan. Sus avea o casuta in care incapeau 5-6 copii. Totul a fost in regula pana a aparut o fetita cam de 5 ani care a inceput sa loveasca si sa impinga ceilalti copii ( toti mai mici, unul nu aveau mai mult de 2 ani). Parintii fetitei linistiti pe banca la vreo 5m de tobogan. Chestia asta cu "lasati copiii sa se descurce" mi se pare o tampenie. Cum sa se descurce ala micu de 2 ani care a primit un pumn in spate?
Dupa ce au reactionat parintii copiiilor loviti au binevoit si parintii fetitei sa se ridice de pe banca si sa vina sa vorbeasca cu ea si in final sa o ia de acolo ca incepuse sa ii loveasca si pe ei.