Atitudinea pozitiva

Archa spune:

Eu cred ca atitudinea pozitiva nu vine din puterea de a-i ierta pe ceilalti ci din puterea de a te ierta pe tine insati/insuti.

Archa spune:

Vreau sa spun ca, daca esti suparat(a) pe tine din varii motive, totul in viata ti se pare o pedeapsa. Una meritata.

Cred ca asta e blocajul despre care vorbea LadyJ. Blochezi tot ce te poate indrepta spre calea buna, a iertarii de sine si a intelegerii ca viata e un cadou, nu o pedeapsa, pentru ca ti se pare ca nu meriti mai mult.

Mie povestea Selenei mi se pare diferita de povestile lui Happy_in_To, kariguld, mihaela_s. Ele (s-)au iertat si au continuat, Selene crede ca nu merita si atunci totul devine o pedeapsa: mersul la Lidl, copilul nazbatios, partenerul tracasat, rudele.

Selene (ai altii/altele care se afla in aceeasi situatie), intreaba-te cu ce crezi tu ca ai gresit atat de tare incat sa te pedepsesti cu atata ardoare si sa cauti orice prilej de autopedepsire.

Selene_Bunny spune:

Happy, Doamne fereste! Mie mi-e rau la ora asta (cred ca iar am o criza de colon iritabil, ma legan aici pe scaun), dar mi s-a strans carnea pe mine citind...

Esti... jos cu palaria, un adevarat exemplu.

Iti trimit o imbratisare virtuala, multa sanatate, tie si fetelor.

Blogul meu - de la noi, pentru ei!

Bazar general - fiecare implicare conteaza!

Lucrusoare de vanzare...

Happy_in_TO spune:

Da, Doanme fereste de asa ceva! Dar uite ca n-am murit. Sint situatii si situatii in viata, obstacole, greutati, catastrofe, tragedii adevarate. Toate trec pina la urma. Se prea poate ca le avem in calea noastra pentru a ne slefui caracterul... Eu de exemplu cred ca nu as putea face fata pierderii unui copil. Asta m-ar darima iremediabil! Dar am vazut femei care au pierdut copii care dupa o perioada au zimbit, apoi au ris, au iubit, au mers mai departe cu rana in suflet dar au supravietuit durerii imense. Ele sint o dovada adevarata de curaj!

Eu am facut ce aveam de facut pentru a supravietui. Pentru mine si pentru fetele mele am incercat sa fac alegeri bune din acel moment zero. Am apelat la o specialista pentru ca mi-am dat seama ca bagajul meu era mult prea mare pentru mine. Inainte de asta am mai avut si eu alte probleme (copil din flori, viol la 5 ani, emigrarea in Canada la 19 ani, abuz de catre ex) si am hotarit ca am nevoie de ajutor.
Inilnirea mea cu Dr. S nu a fost deloc un moment de ta-daaa in care mi-a pus mina pe cap si toate s-au indreptat in viata mea :)) Prima sesiune a fost chiar plina de frustrari, imi aduc aminte ca aveam imreasia ca nu ma intelege, ca ride de mine si ca are impresia ca ea stie mai bine decit mine ce este bine pentru mine :) Dar am revenit si a doua saptamina, si a treia. Atunci ne vedeam in fiecare saptamina. Acum inca merg la ea, ca la o prietena buna. Iau o cafea si stam de vorba la citeva luni o data. Ea zice demult ca nu mai am nevoie, dar prefer sa tin legatura cu ea. Chiar ieri am fost :))
Am muncit mult in al doilea an dupa separare, mi-am pus energia toata in munca (aveam un proiect de transfer de la un sistem de computere la altul. Nu sint IT dar am cotribuit cu experienta mea la producerea unui manual de predare si apoi am si predat celor din companie pina cind a fost implementat). Mi s-a dublat salariul. Am facut vacante cu fetele mele, am iesit in excursii, in parcuri de distractii, ne-am permis mai mult decit strictul necesar.
Am caminul linistit si cald la care visam si am independenta totala si curajul sa fiu ceea ce vreau sa fiu. Nu datorez nimanui nici o explicatie si atita timp cit eu sint impacata cu constiinta mea, nu ma intereseaza de parerea celor din jur.

Eu am inceput sa povestesc despre mine pentru ca ai cerut sa stii povestea noastra, sa vorbim despre noi ca sa vezi cum am reusit noi sa avem o atitudine pozitiva cu toate ca am avut greutati.

De obicei sint entuziasmata cind vorbesc despre subiectul pozitivitatii si fericirii. Eu chiar cred ca toata lumea are puterea de a ajunge la acel punct de echilibru! Sa fie putina deschidere si disponibilitatea de a incerca un alt punct de vedere, de a vedea Viata din alt unghi, un pic mai luminos.

Happy_in_TO spune:

Archa, vina este un sentiment care ne tine jos, ancorati in mil. Frica, vina, ura, reprosurile, toate astea trebuiesc rezolvate ca sa ai posibilitatea sa mergi mai departe liber.

Tot aud "platesc pedeapsa faptelor mele" "imi merit soarta" "asa imi trebuie daca nu am ascultat"... Niste prostii toate! Nu merita nimeni sa sufere, nu este pedepsit nimeni de catre nimeni, ci numai noi ne pedepsim pe noi alegind sa hranim ura, frica, vina. Daca le hranim vor deveni mai mari si ne vor coplesi. Simplu. Este alegerea noastra.

Cu totii meritam sa fim fericiti. In mod natural sufletul nostru tinde spre fericire, noi tindem spre frumos, spre echilibru si armonie. Cind sintem nemultumiti, frustrati si coplesiti alegem sa ne tinem in loc cu sentimentele negative. E alegerea noastra.

Alizee spune:

Happy, se cunoaste ca ai facut terapie; asta te ajuta sa poti spune lumii intregi prin ceea ce ai trecut, sa te dai exemplu de reusita, de invingator al vietii sau imprejurarilor potrivnice.
Fii mandra de tine; putini reusesc sa razbeasca, asa ca tine.
Unii se vaita de viata pe care o au, chiar daca nu li s-a intamplat vreodata vreun rau fizic sau emotional. Sunt obisnuiti sa primeasca totul fara sa ofere nimic in schimb.
Invingatorii stiu sa ia de la viata ce este mai bun si mai frumos, stiu sa lase deoparte ceea ce le face rau emotional si sa priveasca inainte.




allinta

A fi fericit nu inseamna ca totul este perfect.
Inseamna ca te-ai hotarat sa privesti dincolo de imperfectiuni.

andacos spune:

Happy,o intrebare asa mai personala,daca nu potzi,nu trebuie sa raspunzi!

Tu l-ai iertat,dar fetele?

Uite si eu l-am iertat pentru tot ce mi-a facut,ba chiar am ajuns in starea aia in care consider ca a facut exact cum a crezut el ca e bine pentru el,pentru viatza lui,pentru fericirea lui!

Chiar si vis a vis d ecopil,eu stiu ca el in felul ala a lui egoist il iubeste,insa nu stiu daca copilul l-a iertat!E adolescent,poate nici are timp sa se gindeasca la ce ma framinta pe mine uneori

Eu stiu ca prin discutzii ,cindva voi incerca sa-i sugerez sa-l ierte,dar e oare ok sa-i sugerez asta?

Dana

www.dropshots.com/andacos#" target="_blank">handarbeit

n/a spune:

Cum poti sa ierti pe cineva care nu se caieste pentru raul facut?
Daca aveti raspuns la asta ma intereseaza si pe mine raspunsul.


http://noideea-noideea.blogspot.com/2011/04/divort.html
http://noideea-deea.blogspot.com

n/a spune:

cum scapi de frica, vina, ura si reprosuri?

http://noideea-noideea.blogspot.com/2011/04/divort.html
http://noideea-deea.blogspot.com

Happy_in_TO spune:

Si mie mi-a fost greu sa procesez ceea ce s-a intimplat intre mine si Alin. Pe Alin cel dinaintea adictiei l-am iubit mult de tot, se prea poate ca inca il iubesc si imi este dor de zilele noastre bune. Pe Alin adictul am incercat sa il inteleg, sa il ajut, sa il sustin, m-am simtit vinovata ca nu l-am putut salva. Si am urit adictia lui, am urit substanta care mi l-a furat pe cel pe care il iubeam. Am simtit emotii contradictorii si a trebuit sa le sortez in mintea mea.
Dar mi-am dat seama mai tirziu ca de fapt el era un om bolnav care suferea si care si-a manifestat durerea cum a stiut el mai bine. A incercat in felul lui sa "se faca bine", sa umple golul din suflet care numai el putea sa il umple. Batalia a fost a lui si nu a mea.

Fetelor le vorbesc cu sinceritate despre tot, despre viata. Incerc sa tin comunicarea deschisa intre noi. Nu le mint despre nimic. Le-am explicat treaba cu adictia si faptul ca este o boala de fapt. Ca tatal lor a suferit si a fost bolnav mental. Nu ai cum sa fii suparat pe un om bolnav. Le povestesc despre vremea cind el le facea baie, cind le dadea in leagan, cind le citea povesti. La ce bun sa le spun de noptile cind nu venea acasa, la greutatile pe care le-am avut? Mi-ar face mie un bine? nu. Le-ar face lor bine? nu.
Maya avea 3 ani si Sarah avea 5 ani cind a murit. Dupa citva timp Maya m-a intrebat cind o sa aiba un tata nou. I-am explicat ca ea are un tata dar care a decedat. Si i-am vorbit despre el. Vreau sa constientizeze pozitivul din poveste, sa vada plus si nu minus.
Copiii au mecanisme emotionale foarte simple, nu sint asa de complicati. De aceea isi gasesc surogat foarte repede si se redreseaza dupa o tragedie. Cred ca noi, parintii facem o problema sa para mai mare si mai complicata.

Citeodata (nu prea des) le intreb asa, din senin daca sint fericite si imi raspund imediat ca sint. Fara sa stea sa se gindeasca, sa analizeze... Le intreb daca simt ca au ceva lipsa pentru ca nu il au pe tatal lor in viata de zi cu zi. Imi raspund ca nu simt lipsa, ca au exact ce le trebuie si ca nu sint diferite de alti colegi din clasa, ca le place viata noastra.

Un singur lucru vad gresit din tot ce mi s-a intimplat. Si anume ca nu am incercat cu adevarat sa imi gasesc un partener de viata. Ca ele vor avea in fata ochilor atitudinea mea si se prea poate sa nu fie in stare sa razbeasca singure daca vor fi puse in situatia mea. Si de acolo sentimentul de nu a fi bune indeajuns. Imi pare rau ca nu le-am putut oferi un model de viata in cuplu cu tot ce implica ea. Dar am fost deschisa si generoasa in sensul ca am impartit prezenta lor cu matusa si unchiul meu care au fost ca niste bunici surogat. Le-am lasat sa doarma acolo (am stresat ca ele sa doarma numai cu matusa mea, deh, un pitic pe creier!), sa fie rasfatate de ei, sa petreca timp ca sa vada modelul unui cuplu.

Andacos, eu chiar cred ca nu ai de ce sa iti fie teama. Deja ai ajuns la echilibru, ai o atitudine sanatoasa, ai un model de cuplu, un camin linistit in care fiul tau s-a dezvoltat armonios. Tine linia comunicarii deschisa, vorbeste-i sincer despre tot ce te intreaba, nu il minti dar filtreaza ceea ce ii spui ca sa nu ii transmiti din frustrarea ta. Eu cred ca o sa fie bine.