Fericirea se invata

Happy_in_TO spune:

Tanti Z, ai dreptate despre ce ai zis in legatura cu faptele bune. Chiar si cu cele rele. :)

Dupa parerea mea intre bine si rau este o bariera foarte subtire si elastica. Este un pic de rau in bine si un pic de bine in rau :))

Ceea ce eu consider imporatnt este sa ne cunoastem hotarele, rolul, limitele. Sora bunicului meu spunea mereu pe pe tatareste ceva care se traduce asa: "Fa binele si arunca-l in mare. Sa nu stie nimeni de el, numai pestii, ca ei nu stiu sa vorbeasca."

Adica fa binele, fapta buna, da sfatul, indruma... dar opreste-te aici. T-ai facut partea ta. Apoi arunca in mare, adica debaraseaza-te de ceea ce crezi ca ti se cuvine: ca cealalta persoana sa iti multumesca, sa faca precum i-ai spus tu, sa te asculte...Ceea ce face cealalta persoana la capatul celalalt, este treaba ei. Iar oprindu-te la dat si neastptind nimic in schimb, respecti persoana ca OM.

Iar actiunea dat-primit (orice, nu numai material) este un schimb care nu ar avea loc daca cel care are nevoie nu ar fi in pozitia de avea nevoie. Deci cel care da trebuie la rindul lui sa multumesca celui care primeste. Pentru ca datul nu era posibil daca nevoia nu era acolo. Cel care primeste da in acelasi timp...

Happy_in_TO spune:

Da! De noi depinde cum percepem lumea din jurul nostru.

dana vio spune:

Se spune : cel care da nu trebuie sa-si aminteasca, cel care primeste nu trebuie niciodata sa uite.

Alexandra Maria
14.12.2007

dana vio spune:

Fericirea nu e o destinatie. E un mod de a trai. / Burton Hills
Fericirea înseamna sa te împaci cu tine insuti. / Luis Bunuel
Fericirea este multumirea de sine. / Aristotel

Mie astea mi-au placut. Voua?


Alexandra Maria
14.12.2007

Yasmine spune:

Si de asemenea cum ne percepe lumea din jur.

n/a spune:

De ce trebuie sa se arate recunostinta? Cum se simte ce e in sufletul omului daca alege sa nu arate? Poate cel ajutat nu vrea sa i se ia pretul umilintei in schimbul ajutorului dat. Poate inca nu e pregatit sa rosteasca multumescul. Poate ceea ce pare a fi lipsa recunostintei este de fapt apararea integritatii si renuntarea la dependenta..... Poate e pur si simplul castigarea autonomiei... Poate fiecare dintre cel care da si primeste o face atunci cand considera siscand e pregatit sa o faca. Poate exista un timp potrivit pentru fiecare. Eu nu cred in dependenta asa de tare cat cred in legatura karmica, cum spunea cineva drag mie. Cineva iti atinge viata atat de frumos si intr-o atat de magica maniera incat nu te poti abtine ca la momentul potrivit sa nu-i intinzi o mana lui sau altuia cu care poti forma aceeasi lungime. Se poate multumi in mii de forme. Se poate multumi in cuvinte, gesturi de multumire sau ajutor, la momentul potrivit.

Dezamagirea ajutorului indreptat catre cine nu pare sa aprecieze... mai devreme sau mai tarziu ramane in sarcina celui care l-a primit, mahnirea fiind nejustificata a celui care nu intelege de ce nu primeste recunostinta.

Intelegerea dintre doi oameni intre care s-a format o legatura sufleteasca este dovada de iubire totala. Nu poti intelege pe cineva fara sa ai o toleranta deosebita. Restul este vanitate.

Felul in care ii percepi pe ceilalti tine de propriul etalon al respectului de sine. Cine e rigid cu el insusi sau extrem de pretentios cu sine, nu este neaparat intr-o directie gresita. Autosuficienta nu duce neparat la fericire, impacarea cu putinul sau coborarea standardelor nu duce la multumire, nu pentru firile perfectioniste sau pentru firile pasionale. Un tip coleric niciodata nu va atinge fericirea unui melancolic sau nu in stilul si detasarea lui. Thrilul vietii este diferit in fuctie de cel care percepe.

http://noideea-noideea.blogspot.com/2011/04/divort.html
http://noideea-deea.blogspot.com

n/a spune:

am ajuns si la incercarea mea de a crede ca nu mai trebuie nimik. Nu mai vreau sa ma mai conformez nici unui trebuie. Pur si simplu. Si intr-o jomafiseala de zile mari. Si m-am trezit ca totul s-a relaxat. Dar m-am trezit intr-un individualism feroce. Care este dulce amarui. Deocamdata. Fostul meu sot care pentru mine va ramane o personalitate marcanta a destinului meu spunea la un moment dat, in stilul lui caracteristic, acum ceva timp ca s-a "bulangit". Nu stiu de ce am impresia ca la asta se referea. Adica s-a blazat cu ceva gen: Mie imi pasa de mine si de voi restul... NU IMI PASA!!! si si-a conservat intreaga energie pozitiva si si-a canalizat-ounde trebuie si pe cea negativa a respins-o total. Si iata cum omu a ajuns in scrut timp sa se relaxeze brusc. S-a detasat de tot ce influenta viata negativ.



Dupa toata polologhia asta... concluzia ar fi cam asta: daca vrei sa fi fericit.... tre sa faci in asa fel incat sa ajungi la capacitatea de a reflecta ca o oglinda din interior catre afara tot negativul. In momentul in care sursa vitala, energia sufleteasca nu se mai iroseste, ma refer la cea pozitiva cu lupta catre negativ atunci ea se conserva si te umple. Te inalta si se inmulteste. se acumuleaza si devi intru totul pe plus. totul devine usor, gasesti in tine nivele crescute de liniste , intelepciune, armonie cu tine si cu cei in jur.

http://noideea-noideea.blogspot.com/2011/04/divort.html
http://noideea-deea.blogspot.com

florinad spune:

Eu dimpotriva, consider ca fericierea e innascuta, fericirea o primim atunci cand suntem in butica mamei. Dar viata, parintii ne educa, ne dau valori, ne invata cum sa traim... ca sa fim "fericiti". Si invatand aceste lucruri uitam de fapt ce este cu adevarat fericirea. Si ajungem la un moment in viata cand, descoperim ca respectand toate acestea si cautand tot ce-am fost invatati, nu suntem fericiti. Si atunci incepem sa ne dezvatam, sa ne debarasam de tot ce-am invatat, de tot ce-am acumulat in timpul copilariei si ajungem la fericirea aceea de baza: fericirea ca traim, fericirea ca facem parte din acest plan mare al lui Dumnezeu, fericirea ca putem sa facem un bine, fericirea ca putem in sfarsit sa-i vedem pe altii asa cum sunt ei, nu prin zidul pe care ni l-am construit in jurul nostru pentru a ne apara.

Si eu am gasit fericirea. Dar nu am reusit singura. M-am chinuit atitia ani... eram cu increderea la pamant... ma simteam inferioara... nu aveam curajul sa-i privesc pe nimeni in ochi... Am avut si eu viata grea... poate nu atat de grea ca altii... insa nu mi s-a dat din copilarie ceea ce am avut nevoie... si fericirea s-a dus... am cautat-o in parintii mei si nu am gasit-o... apoi in sotul meu... apoi in copiii mei... la un moment dat inveti sa suferi ca sa simti ca traiesti... si cauti suferinta... si faci in asa fel incat sa suferi... si apoi faci pe altii sa sufere... si apoi te urasti si mai mult...

Ma bucur ca am avut puterea sa cer ajutorul unui specialist. A trecut un an si ceva de atunci. Ii multumesc din suflet ca m-a invatat ca eu sunt responsabila de viata mea si de tot ce se intampla in ea. Ii multumesc ca m-a invatat ca eu sunt responsabila de alegerile pe care le fac:
- ori sa ma enervez ca nu-mi porneste masina
- sau sa trag aer adanc in piept, sa zambesc ca uite ce boacana mi s-a intamplat si sa vad cum rezolv problema.

Ma bucur ca pot sa vad acum de ce ma afecteaza starea de nervozitate a celor din jurul meu, in acest fel pot sa ma ridic, pot sa zambesc. Ma bucur ca am inteles ca umilinta vine din interiorul meu si nu din exterior. Ca eu ma simt umilita si nu ceilalti ma fac sa ma simt umilita, poate ei nici macar nu intentioneaza asta.

Si am constatat ca de toate nefericirile a trebuit sa ma dezvat, toate sunt consecinta educatiei, a sensibilitatii mele poate mai accentuate. Doar daramand zidul construit de-a lungul timpului pentru a ma feri de suferinta, am ajuns sa simt fericirea.

Fericirea de a ma simti vulnerabila in fata celuilalt fara teama ca m-ar putea rani, fericirea de a accepta faptul ca sunt asa si de a ma putea iubi asa cum sunt.

Iar mai apoi, fericirea constientizarii schimbarii, cand vezi ca schimbarea ta ii schimba pe cei din jur, cand poti sa constati fara sa acuzi pe cel de langa tine ca este altfel, cand poti sa daruiesti o imbratisare si sa simti placerea celuilalt ca o primeste, cand poti sa spui ca gresesti si-ti pare rau.

Ma deranjeaza inca mult ca eu "vad" si ceilalti nu pot sa vada. Si nici nu vor sa vada, nu sunt constienti de zidul acela din jurul lor, stiu sa vada doar prin el. Am incercat de cateva ori sa le explic, dar se uita la mine cu niste ochi mari de parca sunt de pe alta planeta, asa ca am ajuns la concluzia ca este in zadar. Se lupta atat de tare si strang din dinti sa castige in viata fericirea, dar o cauta acolo unde ea nu exista:
- "Vreau sa fac curat, dar sotului meu nu-i place ca fac curat prea mult"
- "Vreau sa stau la televizor, dar sotului meu nu-i place ca stau"
- "P.M! ce scumpa e painea"
- "F... pe ala ca mi s-a bagat in fata"

Asta e tot ce aud in jurul meu. Si simt compasiune fata de ei ca nu pot sa vada ceea ce e important de fapt in viata. Insa fiecare cu ritmul lui, unii o gasesc mai devreme, altii mai tarziu...

Coradyn spune:

florinad ... ai pus punctul pe I

Happy_in_TO spune:

De citva timp ma surprind intrebindu-ma obsesiv: "ce este important pentru tine, acum?". Intrebarea asta m-a centrat si m-a ancorat in momente tulburi, aducindu-ma la "prezent" si indemnindu-ma la analiza personala.

Autenticitatea este ceea ce este important pentru mine la stagiul asta. Autenticitatea mea si a trairilor mele, independent de altii dar in acelasi timp fiind atenta la cei din jurul meu. Ma ajuta sa imi regasesc balanta de fiecare data.