Copilaria ca o rana deschisa

Un articol cutremurator din "Dilema", despre cum ajung copiii abandonati sa fie "copii cu deficiente":

Copilaria ca o rana deschisa

Copilaria ar trebui sa fie paradisul pe pamīnt. Singura etapa a vietii lipsita de īngrijorari, de angoase, de nelinisti. Opusul a tot ceea ce reprezinta maturizarea, cu tarele ei implicite: ambivalenta firii, ipocrizia din relatiile interumane, stresul pentru siguranta zilei de mīine, dezamagirile, loviturile luate-n stomac, una cīte una, dusmaniile, esecurile si apoi īncordarea revenirilor. Pentru multi copii, īnsa, maturizarea īncepe mult prea devreme: īnca din primii ani ai vietii. Ei sīnt cei pentru care timpul nu are deloc rabdare.

Fara iubire

Cīnd intram pe poarta Casei de Copii, se napusteau toti cei 200 de prunci spre mine. Veneau ca un tsunami si ma-nconjurau din toate partile. Toti voiau sa-mi spuna ceva. Sa ma atinga. Sa fiu al lui sau a ei, pentru o conversatie de cīteva cuvinte, īntr-un vacarm de nedescris, īn care greu puteam discerne, īntre frīnturile de fraze, cine le mai si spunea. Retin privirile atintite spre mine, toate deodata, aud tiuitul si strigatele (caci fiecare voia sa-l acopere pe celalalt) si simt īnca mīinile care ma prindeau jur-īmprejur, tragīndu-ma fiecare īn alta parte. La un moment dat, cīnd vedeau ca nu am ce face, ca nu pot vorbi cu toti deodata, se mai linisteau. Stateau la rīnd, asteptīnd fiecare minutul lui de atentie, frīntura lui de conversatie. Voiau sa stie daca-mi aduceam aminte de numele lor. Daca-i mai stiam de data trecuta. Daca tineam minte īn ce erau atunci īmbracati. Sau sa vorbesc cu īngrijitorii, sa le rezolve niste probleme: careva-i batea, altul le lua mīncarea, altcineva le purta hainele. Si altii ma īntrebau daca am apucat sa le vad parintii, fratii, bunicii. Daca mi-au spus cīnd o sa vina sa-i vada.

Fiind atīt de multi, nimeni nu-i putea acorda atentie doar unuia sau altuia dintre ei. La gramada, portia de atentie individuala pe care o primeau era infima. Si fara comunicare unu la unu, copilul supravietuieste de la o zi la alta, obisnuindu-se ca e doar un numar si ca, daca vrea sa iasa cumva īn evidenta, trebuie sa sparga ceva, sa minta, sa bata pe careva sau sa-si rastoarne mīncarea pe jos. Atunci, ca prin minune, vine un om mare care-i vorbeste doar lui.

Era un centru de plasament, o institutie de tip vechi, pentru copii „cu deficiente“. Stampila asta le e pusa īn jurul vīrstei de patru ani. Apoi, cei ce primesc etichetarea asta o poarta dupa ei toata viata. Totul se īntīmpla acolo: dormitul, mīncatul, scoala, ceva joc, apoi iar dormitul, mīncatul, scoala si asa mai departe. Cu oameni diferiti, din timp īn timp, cu colegi de camera care vin si pleaca. Fiecare din ei e īn aceeasi situatie: nu au nici un fel de control asupra vietilor lor.

Īnregimentarea

Īncepe din sectia de maternitate. Unde o mama disperata, singura, fara sprijin crede ca oricine altcineva e mai capabil decīt ea sa-i īngrijeasca baiatul sau fetita. Bebelusul e dus īn sectia de maternitate unde mai sīnt cīteva zeci. Vreo doua asistente medicale abia prididesc sa-i schimbe si sa le dea biberonul. Nimeni nu are timp sa-l ia īn brate si sa-l hraneasca īntr-o pozitie normala. Asa ca sticla e pusa līnga gurita, pe perna, iar el, cu capsorul īntr-o parte, o apuca cum poate si bea laptele. Dar firicelul de lapte se scurge pe līnga coltul gurii, īn ureche. Urechea se infecteaza īn timp, iar bebelusul nu mai aude bine. Īngrijitoarele nu stiu de ce plīnge īntruna si, oricum, nu au timp de el. Asa ca, dupa ce plīnge cīt plīnge, īnceteaza sa mai plīnga. Undeva, īn mintea lui de copil, īntelege ca plīnge degeaba, ca nimeni nu vine sa-l ajute. Asa se face ca intri īn sectii de maternitate īn care e o liniste mormīntala, desi esti īnconjurat de prunci. Nu plīng. Nu se misca. Nu īngaima nici un sunet.

Identitate, lipsa de īncredere si sentimentul apartenentei

De la afectarea auzului, bebelusul īnceteaza; sa auda. Prin urmare, nu mai are cum sa īnvete vorbirea. Si, oricum, nu vorbeste nimeni cu el ca nu e timp de asa ceva. Sīnt prea multi copii. Si pentru ca foarte rar se īntīmpla sa fie luat īn brate, nu īnvata sa se uite īn ochii oamenilor, nu face contact vizual. Din absenta conversatiei, din lipsa contactului vizual si a īmbratisarii īn timpul hranirii, copiii īnvata ca īntre ei si lumea din jurul lor nu prea exista loc de comunicare. Asa ca īncep sa comunice cu ei īnsisi: se joaca cu mīnutele, se leagana obsesiv īnainte si-napoi: īncep sa arate ca niste copii „handicapati“. Si pentru ca laptele se scurge pe līnga gīt sau īn ureche, nu se hranesc bine si ajung sa fie etichetati „distrofici“. Nimeni nu-i ajuta sa stea īn fund, muschii li se atrofiaza pe bune si, de aici, faptul ca nu pot sa umble īn picioare, sau ca umbla īn picioare mult mai tīrziu decīt ar trebui – e doar o chestiune de timp. Din lipsa stimularii – jucatul cu mīinile sau leganatul se transforma īn autostimulare – copiii īncep sa se loveasca din ce īn ce mai tare, pentru ca au nevoie de o forma de stimulare. Iar atunci cīnd aceasta nu vine de la un adult care sa aiba grija de ei, copiii se lovesc, sa simta o forma de atingere, fie ea si agresiva. Ei nici nu realizeaza ca felul īn care se autostimuleaza nu e īn regula, ca violenta nu-si are locul īn filmul asta: dorind sa se simta parte din lumea īnconjuratoare, nefiind cine sa le arate asta, prin atingeri firesti, prin mīngīieri sau īmbratisari, ajung la comportament autoagresiv.

Si uite-asa, la un an sau doi, īngrijitorii consemneaza ca Ion sau Maria sīnt handicapati sau distrofici, pentru ca nu vorbesc, nu fac contact vizual, nu umbla sau se joaca īntruna cu mīinile si exhiba comportament autoagresiv. Bineīnteles, toate simptomele astea poarta denumiri savante, care sīnt consemnate īntr-un dosar de o persoana care observa pret de cīteva minute copilul. Din pacate, efectele institutionalizarii, consecintele lipsei de iubire, de atasament nu sīnt consemnate. Si, de aici, ruta prin viata a copilului e clara, iar potentialul lui – limitat fantastic, prin etichetare si mutilare produsa de un sistem īn care copilul e subiect al sistemului de sanatate, subiect al sistemului de invatamīnt, orice, dar nu copil cu nevoile de iubire, de afectiune, de atentie individuala pe care le are oricine.

Efectele institutionalizarii asupra copiilor

Bruce D. Perry a scanat creierul unor copii de trei ani si a demonstrat stiintific impactul agresiv al neglijentei asupra dezvoltarii creierului: pe de o parte, copilul care beneficiaza de atasament si de afectiune are activitate ridicata, iar celulele din lobii temporali se dezvolta, ceea ce duce la dezvoltarea normala a creierului. Pe de alta parte, copilul care nu primeste afectiune si nu are parte de atasament are activitate redusa si celule moarte īn lobii temporali, ceea ce duce la stagnarea dezvoltarii creierului. Scanarile neurobiologice au demonstrat impactul cumplit al neglijarii severe asupra partilor din creier responsabile de dezvoltarea empatiei si a comportamentului social. S-a demonstrat si felul īn care substantele neurochimice induse de stres conduc la moartea celulelor: neglijarea le cauzeaza copiilor atrofierea regiunilor nestimulate ale creierului. Deprivarea severa de atentie si de atasament duce la īntīrzieri cognitive, sociale, comportamentale si emotionale. Cu putine exceptii, copiii care cresc īn institutii de la o vīrsta frageda nu īnvata sa umble sau sa vorbeasca nici pīna la vīrsta de patru ani si au foarte putina īncredere īn ei īnsisi. Iubirea primita īn copilarie te īnvata sa faci fata greutatilor vietii, iar lipsa iubirii te lasa complet dezarmat si vulnerabil, nepregatit, ca adult, sa iei viata īn mīini si sa-i faci fata.

Despre trecut, prezent si viitor

Ana a crescut īn institutii de la nastere. Din maternitate a fost dusa īn leagan. Din leagan – īn centrul pentru prescolari. De aici, īntr-un centru pentru scolari. Apoi am reusit s-o aducem īntr-o familie de asistenti maternali. Īn sesiunile de pregatire pentru plasamentul familial, discutam despre viata ei de pīna atunci. Aflam ca nu are poze cu ea de cīnd era mica si pīna īn prezent. E doar poza de la dosar, pe care ea nici nu o are. Unul dintre exercitiile din pregatirea pentru mutare (si e prima data cīnd Ana e implicata īn ceea ce urmeaza sa se īntīmple īn viata ei) a fost sa deseneze ceva despre viata ei.

A desenat un geam cu zabrele.

Si-ar fi dorit enorm sa stie cum arata cand a fost mica. Cine i-a fost alaturi. Toti s-au perindat pe līnga ea ca-ntr-un film, īn viteza. Nu i-a tinut nimeni ziua de nastere. De obicei, cīnd se aducea un tort, era īn grup, pentru toti cei nascuti īn luna aceea. Ca si alti copii care au crescut asemeni ei, Ana nu are trecut, habar n-are de prezentul ei si nu prea putea sa-si schiteze viitorul. Cīnd nu stii cine ai fost, cine esti, prea putin poti sa-ti imaginezi ceea ce va fi īn viata ta.

Din fericire pentru Ana, acum īncepe sa se schimbe ceva: e si ea implicata īn planurile pentru viitorul ei si urmeaza sa traiasca īntr-o familie. E visul pe care l-a avut īntotdeauna.

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/copilaria-o-rana-deschisa

eumada spune:

Putin spus cutremurator.....

Madalina si Eva-Maria
https://picasaweb.google.com/lhmadalina/Dezastrul?authkey=Gv1sRgCIKAmOzUz-zXAw#5640047175923810098

TE IUBESC MINUNEA MEA ...ESTI ALFA SI OMEGA PENTRU MINE,RATIUNEA MEA DE A TRAI.....TE IUBESC.....

ladyJ spune:

Salcia, pentru ca ai adus articolul asta aici.

belleane spune:

Pacat, bietii de ei si totusi unii reusesc sa iasa invingatori din aceasta adevarata selectie naturala.

Silvia92 spune:

Va salut pe toate!da e foarte foarte trist si cutremurator sunt mii si mii de cazuri!bietii de ei

Clopotaru

viviana spune:

Sensibil si cutremurator.

Multumim, Salcia

Daca privesti in sus si nu simti invidie, daca privesti in jos si nu simti dispret, atunci esti un om deosebit
vivi

oana_lex82 spune:

oribil...daca poporul at insemna ceva pt cei de la putere si daca "vocea" maselor ar putea fi ascultata poate s-ar putea face cate ceva..cat de putin pt aceste suflete chinuite..Daca am beneficia toti de educatie obligatorie poate femeile n-ar mai da "viata" atat de usor unor copii pe care nu ii doresc..E vorba doar de responsabilizare...Din pacate pana la un asemenea nivel de educatie vor mai suferi multi copii nevinovati...

salcia spune:

Eu am citit ieri seara articolul si n-am putut dormi toata noaptea, m-a bantuit imaginea unor sectii de nou-nascuti pline, dar tacute, si a copiilor care se lovesc de patut ca sa simta o atingere si o forma de comunicare cu lumea din jur...

Si ma gandeam, cum se poate ca nimeni sa nu vada cum li se infecteaza urechile, cum isi pierd auzul, cum se poate sa nu-si dea seama ca deprivarea de atentie e responsabila pentru toate "deficientele" lor? Cum se poate ca nimeni sa nu vada asta, sau cum se face ca nimanui nu-i pasa?! Si ce fel de adulti vor ajunge acesti copii uitati de lume, fara trecut, fara identitate si, deci, fara viitor?! Si asta in timp ce adoptiile sunt atat de complicate!

Nu stiu daca e posibil, dar eu m-as duce voluntar la maternitati, sa hranesc bebelusi cu biberonul, sa ma joc cu ei, sa incerc sa ofer o compensatie cat de mica pentru toate lipsurile lor...

Cateodata ma intreb cum am putea fi oare fericiti stiind ca in jurul nostru exista atata tristete si atatea nenorociri...

P.S.: va multumesc si eu ca ati citit, si nu uitati ca aceste organizatii care se ocupa de copii au nevoie de ajutor permanent, ca doar statul roman nu se ocupa de astfel de maruntisuri.

Victoria_mami spune:

La noi nu exista case de copii/orfelinate. TOTI copiii sunt plasati direct la familii. Ce vreau sa spun e ca daca statul roman ar face mai usor adoptiile, nu ar mai exista atatia copii in orfelinate. Aici, de ex. ptr. un bebelus e o lista de asteptare de 10 ani! In Romania sunt mii de bebelusi in maternitati care vor fi mutati la centre. Eu de-asta nu inteleg de ce statul Roman nu faciliteaza adoptiile pentru americano, canadieni, australieni, tarile vestice europene, oameni care-si doresc cu disperare un copil si uneori asteapta 10 ani ptr. un bebe mic sa le umple casele si sufletele. Dar ei sunt mai ingrijorati sa-si scoata bani, daca se poate, cum si cat e posibil decat de soarta acestor copilasi nevinovati.

_
Mami si Daddy lupta impotriva leucemiei, impreuna cu Printesa Victoria Isabella 22.05.2008

VICTORIA


http://www.facebook.com/pages/Acute-Lymphoblastic-Leukemia/178051842277685

bird70 spune:

Ai mare dreptate Desiree. Eu as adopta un copil, chiar 2 si nu ma intereseaza ce etnie au sau daca au unele probleme de sanatate si sunt si cetatean roman. Dar legile sunt de asa natura facute ca nu dau nici o sansa copiilor.

Health is a state of physical, mental and social wellbeing and not merely the absence of disease or infirmity . World Health Organisation
I'm not insane, my mother had me tested! Dr.Sheldon Cooper

columbiana spune:

Am citit articolul si m-au nepadit amintirile centrului de copii din orasul meu, unde mai mergeam uneori, copiii care se bat cu capul de barele patutului...m-au bintuit si pe mine imaginile respective;

apoi mi-am amintit de legea adoptiei, eu as fi adoptat un copil din Romania daca niste capete seci n-ar fi decis ca noi romanii emigrati am devenit brusc si peste noapte presupusi pedofili;

culmea e c-am emigrat pe baza de punctaj, declaratii, diplome, cazier, unii cu burse si doctoranzi, tarile care ne-au primit ne-au adoptat, pentru ei prezentam incredere; nu prezentam insa credibilitate pentru statul roman ce prefera sa tina copiii in conditiile astea decit sa ni-i dea; bleah

Selon ce que je pense de moi, je suis limitée ou illimitée, libre ou esclave


http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=137759