Invatatura din constrangere
Raspunsuri - Pagina 5
viviana spune:
Reactiile unor parinti ma uimesc intotdeauna si imi lasa gust amar.
Si cu cat ne deosebim cat mai mult unii de altii cu atat constrangerile/pedepsele ajung sa depaseasca limitele imaginatiei mele.
1. M-am dus azi la ghena. Acolo vecina cu baietelul in clasa a II-a. Plangea saracu' copil de-i sareau lacrimile de pe fata. Ma uit intrebator si mi se spune:
"Ce sa fac, doamna. Nu vrea sa-si faca lectiile si l-am bagat si eu cu capu-n ghena sa vada cum o sa miroasa cand o sa ajunga gunoier"
2. Ei, asta mi-a amintit de una ceva mai soft, dar la fel de dureroasa ce s-a intamplat acum vreo 3 ani.
Suna la usa. Deschid si vad capsorul canepiu al prietenului fii-mii ce sta deasupra. Plangea si tremura de frica.
Printre sughituri reuseste sa-mi spuna ca a facut nu stiu ce traznaie si tas-o la dat afara din casa:
"N-am unde sa ma duc si am venit la dumneavoastra. Eu ce fac acuma? Ma primiti? Pot sa fiu baiatul dvs?
Dupa vreo 10 minute a venit si l-a luat.
3. Cea mai scarboasa a fost asta:
2 frati, frate si sora. 10 si 8 ani. Singuri acasa, parintii la serviciu. S-au uitat acasa la filme porno. Au aflat parintii.
Mama a scos rufele din sifonier le-a dat 2 geamantane si le-a spus sa-si faca bagajul ca ii duce la orfelinat. Copiii si-au facut bagajul s-au asezat pe scaune asteptandu-l pe tatal lor sa vina sa-i ia si sa-i duca caci mama a plecat de acasa intre timp.
Povestea a doua s-a sfarsit cu bine. Tatal a recunoscut ca a gresit si a facut tot ce i-a stat in putinta sa dreaga busuiocul. Acum au niste relatii excelente.
Baiatul m-a intrebat daca poate sa-mi spuna pe nume si sa nu-mi mai vorbeasca cu dvs. Normal ca da!
Povestea a treia are un final trist, dupa mine.
Fratii au acuma 14 si 12 ani. Sunt extraordinari de legati unul de altul nu pleaca nicaieri unul fara celalalt. Se tin de mana. Pauzele si le petrec numai impreuna. Se tin de mana si cand stau pe canapea si se uita la filme.
Sunt foarte politicosi (o politete rece de-ti da fiori pe sira spinarii) cu mama lor si lipsiti de orice emotie fata de ea.
Fata lor in prezenta ei este impenetrabila.
Nu am sa pot niciodata intelege: cata furie si frustrare poate acumula un parinte pentru a face asa ceva?
Daca privesti in sus si nu simti invidie, daca privesti in jos si nu simti dispret, atunci esti un om deosebit
vivi
Lo_li_Ta spune:
Asta e un subiect extrem de vast in care echilibrul este esential. In primul rand, una e sa vorbim de scoala primara si alta de gimnaziu/liceu, deci prepubertate/adolescenta. Munca grea a parintelui este sa-l ajute pe copil sa-si construiasca propriul mecanism de motivatii. Pt ca acela initiat in copilaria timpurie, va fi definitoriu pt el in perioada de maturizare. Nu orice conditionare e constrangere, si nu orice "constrangere" are conotatie negative.
E ok sa incurajezi constant un copil de scoala primara si sa-l lauzi de multe ori exagerat, si nu e benefic sa faci asta cu un adolescent. E daunator sa conditionezi acelasi scolar mic la modul "daca nu inveti, nu te joci", dar poate fi util pt un elev mai mare , aflat intr-o etapa in care are nevoie de putin ghidaj. Pe cel din urma nu-l traumatizezi cu siguranta daca-i spui un "nu te duci la film pana nu-ti termini tema X." Am intalnit destul de multi adulti, cu preponderenta barbati, care si-ar fi dorit ca intr-un moment al vietii lor parintii sa fie putin mai fermi in ceea ce priveste scoala. Pt ca perioada lor de "deruta" se intinsese pe o perioada suficient de lunga cat sa fie apoi greu de redresat in totalitate.
Cat despre "esti important", da, este mesajul de transmis in cadrul familiei. Dar copilului mai mare trebuie sa i se induca si un simt al realitatii. Familia e o microsocietate "indulcita", dar treptat trebuie sa constientizeze ca nu este "important" pt oricine prin simpla lui prezenta, ca printre straini trebuie sa si demonstreze cine si cum este, in caz contrar avand parte in cel mai bun caz de un oarecare respect, dar nu de apreciere sau sanse picate din cer. Poate suna dur, dar cred ca ati intalnit cu totii acel gen de copii idolatrizati in familie, transformati in adulti egocentrici si infatuati, care au impresia ca li se cuvine tot doar pt ca exista. Limita intre o incredere in sine sanatoasa si un pseudonarcisism e f fina, mai ales in adolescenta.
Cat despre scoala, rolul ei e printre altele sa-i regleze viitorului adult toleranta la frustrare, de a fi parte dintr-un grup, dintr-un sistem, dintr-o societate care nu este intotdeauna corecta, cu reguli care nu sunt nici perfecte, nici incontesatbile. Si fiecare copil sugereaza indirect care ar fi motivatia lui si aceea trebuie stimulata. Poate fi doar orgoliul de a avea note mari sau teama de saracie, dorinta de a-si multumi parintii sau cine stie ce altceva. Oricare ar fi, nu trebuie taiata din radacina, ci doar "remodelata".
viviana spune:
Lolita
Mi-a placut mult ce ai scris.
Daca privesti in sus si nu simti invidie, daca privesti in jos si nu simti dispret, atunci esti un om deosebit
vivi
Bee spune:
Dincolo de invatatura din constrangere, parerea mea e ca singura care functioneaza pe termen lung e motivatia. Numai ca motivatia unui copil de a invata se modifica pe drumul de la 6 la 18 ani. Si e important ca parinte sa fii acolo sa-l motivezi, ca sa nu fie nevoie sa-l constrangi sau sa-l incurajezi mereu. Eu am invatat mereu cu placere, pana la un moment dat cand prioritatile mele s-au schimbat. Adica exact cand nu trebuia, pe la 16 ani, am pierdut directia. Ei bine, in momentul respectiv, parintii au incercat sa ma constranga, iar eu n-am facut nimic altceva decat sa evit aceste constrangeri (mintind, ascunzand lucruri). Si in tot acest timp, nu s-a spus nimic care sa ma poata trezi. Poate n-ar fi existat nimic eficient in situatia data. Nu am de unde sa stiu, insa viata mea s-a schimbat iremediabil. Bine, ok, nimic nu-i de neraparat, turnura pe care au luat-o evenimentele a fost una fericita pe termen lung, dar am in continuare senzatia ca am trecut pe langa un ceva important care m-ar fi facut mai fericita.
Ce vreau sa-ti spun, e ca motivatiile fiecaruia sunt particulare, importante si trebuie gasite! (trebuie apasat pe butonul potrivit la timpul potrivit).
viviana spune:
Cum gasim motivatia corecta?
Cum descoperim butonasele pe care sa apasam?
Mai nimeresc vreunul intamplator si atunci sar intr-un picior de fericire.
Daca privesti in sus si nu simti invidie, daca privesti in jos si nu simti dispret, atunci esti un om deosebit
vivi
Didididi spune:
Interesant subiect, mai ales ca eu am invatat fara sa ma impinga cineva de la spate. Eu sunt copilul care a plans in prima zi de scoala a clasei 1 ca nu stiu sa scriu si sa citesc.
Viviana, m-au speriat exemplele tale. Da, se pare ca uneori oamenii nu se pot controla si clar au si probleme de educatie.
Adriana mica spune:
Fain subiectul! Intrebare: Ce ma fac eu cu copilul ambitios, care isi doreste sa devina presedinte si sa salveze lumea (asa ca Hercule)? De abia ma obisnuisem cu ideea unei cariere in domeniul artistic... la tobe!
Lasand gluma la o parte, pe mine m-a frapat faptul ca intamplarile descrise de Viviana fac adesea referire la scolari mici (asa cum vom fi si noi peste 2-3 ani). Nu vreau sa intru in dezbateri referitoare la metoda actuala de evaluare (care ia in calcul si media anilor de studiu) - caci sunt multe aspecte care functioneaza abuziv, altfel decat ar trebui.
Insa in contextul in care, la nivel de mentalitate, sistemul romanesc de invatamant promoveaza mai degraba o lupta acerba pt note si calificative decat ideea de a acumula cunostinte necesare pregatirii pt un drum in viata, mi se pare periculos ca parintii sa nu incerce sa descopere "butonasele" - acea motivatie care sa le dea copiilor o alta perspectiva asupra lucrurilor.
Viviana, eu zic ca nici nici nu poate fi altfel, decat prin incercari. Putine sunt lucrurile care raman constante in timp; altfel, fiecare varsta are particularitatile ei, copii cresc si descopera in permanenta lumea si pe ei insisi. Iar perioada adolescentei este, poate, cea mai dificila din acest punct de vedere. Desi facem parte din alta categorie de varsta, si la noi au fost destul de multe momente de trecere de la o etapa la alta, care ne-au luat prin surprindere si pe care nu le-am constientizat pe deplin de la inceput. Nu stiu cu ce sa compar chestia asta, poate cu senzatia pe care o ai intr-un roller coaster - descoperind permanent noi provocari si, in acelasi timp, resurse interioare pt a-ti depasi limitele.
Lo_li_Ta, ideile tale mi-au dat de gandit. Desi anticipez ca nu va fi deloc usor, eu sper sa am intelepciunea de a gasi acel echilibru despre care vorbesti in mesajul tau.
Lali spune:
Citesc cu atentie pentru ca tocmai am intrat in clasa I.
Am doar doua aspecte de punctat: eu am fost un copil care si-a gasit motivatia devreme, am invatat mult si singura. Ma visam la propriu castigatoare la concursuri nationale de matematica. Acum mi se pare ireal, dar asa am fost eu. Exista si copii care au o inclinatie nativa spre invatare. Problema mea este ca baiatul meu nu imi seamana si incerc sa descifrez butoanele pe care trebuie apasat, asa cum spuneti voi.
Insa am constatat ca el se comporta mai bine la scoala, din punct de vedere al atentiei si concentrarii decat acasa, ceea ce ma conduce la al doilea aspect pe care voia sa il spun: eu cred ca dascalii au un rol extrem de important in atingerea motivarii corecte. Adica scoala trebuie sa prezinte materiile, astfel incat elevul sa nu vada doar latura invatarii pentru note ci si a invatarii pentru acumularea unor cunostinte interesante. Mereu am in fata figura profesorului meu de matematica (,) care a reusit sa ma determine sa invat si sa fac zeci si sute de probleme de dragul materiei.
Si nu era deloc dur si reusea sa ne motiveze fara sa ne piarda respectul si fara sa ne induca vreo spaima. Din pacate nu toti profesorii au fost asa ...
Edit: Si legat de asta cred ca si discutia cu propriul copil trebuie sa cunoasca nuante de la materie la materie pentru a echilibra sau continua, dupa caz munca profesorului.
Lo_li_Ta spune:
Multumesc
Exact, totul este un sistem format din parinti, profesori, mediul scolar si copil, cu propriul lui temperament. Incepand din cls. a 5-a , a 6-a, e ok sa-i spui unui copil: "te inteleg, nu trebuie sa-ti placa TOATE materiile, nu trebuie sa fii perfect la toate, dar trebuie sa te descurci onorabil (cum am facut si eu, si tati, X si Y0 ca sa ajungi in postura de a face alegeri. Lumea are multe de oferit, tu nu le cunosti pe toate si poate nici nu ai ajuns inca sa ai contact cu domeniul care poate fi pasiunea vietii tale. De-abia dupa ce vei trece si le vei intelege pe toate, vei putea sa stii cu adevarat ce-ti place. I se pot da 2-3 exemple de "Stiati ca..." din materia pe care nu a studiat-o inca" Si de aici ne bifurcam...varianta a. : va raspunde "eu simt deja ca imi place literatura, de ex, urasc matematica"- ok, se poate, ai rabdare sa termini gimnaziul si cu o nota buna iti poti CASTIGA dreptul ca la liceu sa nu te mai intalnesti cu matematica. Varianta B. : nu-mi place nimic. Raspuns corect : mi-ar parea rau sa-ti mentii parerea asta, sper totusi ca dintre toate se va gasi ceva si pt tine. Daca nu, trebuie sa te suporti pana la 16 ani cand vei avea voie sa muncesti. Dar chiar si fara studii trebuie sa gasesti ceva care sa-ti placa, cat de cat. Nu te poti chinui o viata. Poate cand te vei hotari vom merge la un consilier vocational (explicat pe limba lui Totul spus pe un ton lejer, fara "nu exista sa nu-ti placa nimic". Si asta e valabil si pt adolescenti. Varianta C, care apare tot mai spre adolescenta/liceu : "Mami, cat fac radical din xyz la puterea 2300. Cum, nu stii?! Atunci de ce ma pui sa invat, oricum pana ma fac mare uit, rezulta ca scoala este inutila. Raspuns...scoala este de multe ori un instrument de a-ti structura memoria, cunostintele, de a intra in contact cu oameni si idei, de a merge pe un drum care duce de la general la particular, de-aia in generala inveti de toate si la facultate iti alegi. Nu memorezi fiecare lucru care ti se intampla in viata, si totusi asta nu inseamna ca ai trait degeaba.
Sper ca s-a inteles ce am vrut sa zic...sunt niste idei punctuale. Ideea de baza e ca motivatia asta nu e ceva ce i se da cu lingura copilului mare, ci e formata din bucatele si din lipsa de vehementa la micile revolte, cat mai putin luat in tragic si "smecheria" de a suci situatia in favoarea noastra atunci cand se iveste ocazia. Si din nou, acelasi echilibru intre disciplina si dreptul lor de a alege.
Cum gasesti motivatia? INVATAND sa fii conectat la copilul tau.F multi parinti de elevi sufera ca la intrebarea "cum a fost la scoala" primesc invariabil un "mmmbine". Ce-ar fi data viitoare sa-l intrebe "ce-a fost bun si ce-a fost rau azi". Sau care prof iti place cel mai mult? DE CE? sau "ti-e dor de clasa I? Era mai bine cu invatoare decat cu profesori"? Sau diverse intrebari care sa ceara raspunsuri articulate. Doar nu incercati asta brusc, cu copiii mai mari...sa nu spuna ca innebunit mama 
Si cu cat cresc, aratati-le ca va ganditi pragmatic la viitorul lor. Scolile au consilieri, exista servicii de orientare profesionala. Copiilor le place sa vorbeasca despre ei, le place sa le sublinieze cineva aptitudinile si talentele...si daca acel cineva chiar o nimereste si se regasesc in rezultate, isi vor crea un scop, vor avea macar schema unui drum. Si tot asa, usor de zis...
Lali spune:
Lo_li_Ta, foarte interesante exemplele scrise de tine !