Un deceniu de reusite… si o noua evolutie.

ralcat spune:

Eleni, esti o doamna. jos palaria in fata elegantei tale innascute.


www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=88028d9eaeae0f93a00846" target="_blank"> In sufletul meu

Eu

Eleni spune:

Cuvintele frumoase fac bine oricui. Chiar daca stii ca ai facut bine. Bine pentru tine. Poate pentru Maria nu e neaparat ce si-ar fi dorit... aici e intotdeauna un sambure de indoiala cu care inca ma confrunt. Dar in egala masura stiu sa tensiunile si certurile nu ar fi fost o solutie.
Ma bazez mult pe liberul ei arbitru. Si asa cum spunea si cleo, da, sunt inca framantari in ea. Incerc cat pot sa fiu acolo, fara sa pun presiune pe ea. Nu intotdeauna imi reuseste. In spatele cuvintelor e atata lupta, atata zbucium. Dar rational nu regret nici o clipa decizia luata. Uneori e groaznic de greu, groaznic. Dar imi repet mereu: e decizia mea.
Am obiceiul de a gandi pentru ceilalti, in numele lor, obicei prost pentru ca descopar ca oamenii sunt de fapt mult mai simpli si mai transanti decat cred eu. Si am inceput sa ii iau ca atare si sa transez lucrurile clar, ferm, nu sa mai fac supozitii in numele celor din jur.
Eu sunt un spirit liber si prin urmare mi-e greu sa impun reguli.
Asta e principala mea problema, cu toti cei din jurul meu... nu setez reguli. Nimic nu se face pentru mine doar pentru ca trebuie... vreau sa aiba un sens, o logica, o finalitate (adica un scop :-).
Si de aceea la randul meu nu pun reguli Mariei sau celor cu care lucrez. Si uneori poate ca oamenii ar functiona mai bine dupa norme, dar nu sunt eu asta. Nu simt asta.
Nu sunt vreo revoltata, nicidecum, ma supun mereu majoritatii, dar imi spun intotdeauna parerea, chiar daca e diferita de a celorlalti.
Dar pentru ca orice conventie se bazeaza pe acceptarea majoritatii de decizie, nu ma revolt aiurea. Sunt un spirit liber, nu nihilist.
Si bag de seama ca in seara asta am chef de vorba :-). Azi am avut o zi buna, si poate de aceea simt nevoia sa dau inapoi forumului caldura pe care o primesc. Nu-mi place sa raman datoare.

Ca sa raspund la intrebari... Cleo, teatrul cu copiii il fac cu colegii de clasa ai Mariei. ma implic activ in viata lor "extra-scolara" pentru ca sunt pasionata de ei, de copii... lucrez cu ei cu mare drag, si Maria se mandreste cu asta. daca tot lucrez weekendurile, macar sa beneficieze de pe urma expertizei mele.
Atelierele unde e sefa (din cand in cand) sunt atelierele de imaginatie unde lucrez cu copiii, sambata de sambata. Nu vreau sa imi fac promovare gratis, subterfugiile de genul asta ma enerveaza groaznic.

Lipsa timpului este un factor cheie pentru mine. A reprezentat un motiv de cearta pe vremuri, acum e doar un factor de stres pe care mi-l induc. Recunosc ca imi si place munca mea, dar nu concurez personalul cu profesionalul. Insa imi reprosez ca nu fac mai mult. Nu stiu cat din aceste reprosuri sunt vechi vestigii, si cat sunt starile mele de vinovatie (desigur am si eu sechelele mele din copilarie cu care merg taras).

Va multumesc... pentru tot.

anda2009 spune:

Eleni, felicitari!

Pentru tot ce faci, pentru ca esti libera sa fii libera, pentru cum scrii, pentru cum gandesti, jos palaria!

Mi-ar placea si mie sa vin cu baietelul la atelierele tale, crezi ca poti face cumva sa-mi spui unde si cand?

Poate un link, ceva...

Eleni spune:

La multi ani! Sa va bucurati de fiecare clipa, sa valorizati constant ceea ce aveti, fara sa uitati sa vreti mai mult.
Eu sunt omul bucuriile concrete, prezente... acum. Si am constatat ca asta e reteta fericirii, sa te bucuri acum, fara sa jinduiesti nemultumit la mai mult... sau poate sunt eu suficienta, nu detin adevarul suprem.
Conteaza insa ca mi-am gasit sprijinul in bucuriile constante si marunte, iar cele mari, atunci cand apar, ma iau prin surprindere si bucuria e cu atat mai mare.
Iata primele sarbatori petrecute cu copilul impartit. Am avut-o eu de Craciun, el de Revelion. La anul schibam. Mi-a fost usor, neasteptat de usor, aproape bizar dar pe de alta parte de ce sa ma plang? Mosul a fost bun si darnic, lumea vesela, prietenii aproape.
Dupa Craciun am dus-o pe Maria la un hotel cu piscina in Bucuresti, si 3 zile ne-am comportat ca turistii de Bucuresti: ea s-a scaladat, eu am citit, a fost un vis dupa care alergam de ceva timp, sa citesc 1 carte cap=coada fara pauze mai mari de-o zi. Am mancat carti pe paine, am zacut placut, Maria si-a invitat prietenii la scalda.
Dupa revelion am fost cu Maria la sky, am prins zapada, am avut prieteni dragi alaturi.
Ma intrebam cum va depasi ea momentul absentei tatalui ei din vacanta in idee in care am fost o gasca de 3 familii, dintre care celelalte 2 erau complete. Dar s-a rezolvat inainte sa inceapa: prietenii mei au avut grija constant ca Maria sa nu simta lipsa barbatului din familie, iar Maria ii striga amuzata: tatilor! astfel incat situatia a fost depasita cu umor.
Apreciez atat de mult sprijinul prietenilor mei. Si ma bucur ca nu am renuntat la ei, ca m-am luptat pentru dreptul asta de a-i avea alaturi. Aproape toti mi-au dovedit prezenta lor alaturi de mine printr-un cuvant, un gest, o mana de ajutor... sau simpla lor prezenta alaturi de mine. Nu pot trai fara prieteni, ma inconjor de ei, am poate prea multi, dar iata cum mi-au intors energia pozitiva atunci cand nici nu gandeam.
Eu imi fac cu mare usurinta prieteni pentru ca nu cer prea mult. Ofer energie si zambet si pozitivism si ajutor cand e nevoie, dar nu cer sa imi intorci serviciul... imi incarc karma si imi e de ajuns.
Sunt linistita, fericita, am inceput anul cu un set nou de reguli de convietuire intre mine si Maria, eu voi incerca sa imi maximizez timpul petrecut cu ea si sa o bebelusesc mai putin, sa nu mai fiu atat de implicata in viata ei, sa o las sa respire... mi-am vazut perioada asta niste greseli pe care le faceam din lipsa de timp si sindromul culpei parintesti. Si ea va face sa marite aceasta investitie de incredere. Reguli, ma rog, niste directii de convietuire, ca asta cu regulile nu e punctul meu forte, si nu prea stiu sa le gestionez.
Nu am simtit nici o nevoie neimplinita, nici o lipsa, sper sa nu ma obisnuiesc asa, caci desigur asta e un risc atunci cand te descurci singura cu toate, sa te obisnuiesti asa... dar in egala masura mi-a fost dor de timpul asta al meu cu mine, si inca ma bucur de el si il fructific.

Revin in ianuarie cu mai multe vesti, o sa fiu mai relaxata la birou.
Sa ne mearga minunat tuturor!

Eleni spune:

E o chestiune de optiune personala... gandesc adesea asta si o aud spusa des. Dar de multe ori optiunea personala este de fapt aceea pe care tu au ales-o si incerci sa o impui/sugerezi/induci celuilalt ca si cum ar fi a lui.
Faceam inainte asta. Ce-mi mai placea sa ma dau desteapta si sa dau sfaturi (mai ales ca mi se cereau), dar uitam sa le las la nivel de sfaturi sau sugestii si urmaream cu indarjirea aplicarea lor de celalalt.
Acum m-am autoeducat... sunt centrul universului si buricul pamantului, dar sunt centrul universului meu si buricul pamantului meu, asa ca trasandu-mi aceste limitari teritoriale incep sa ii las si pe ceilalti sa vorbeasca, si chiar sa faca de capul lor. Incepand cu cei mici din jurul meu si terminand cu cei mari. Pentru ca am urat si urasc controlul, ajunsesem sa o fac... pana mi-a deschis ochii un specialist, ajungem sa facem ceea ce detestam si ni se pare ca din partea noastra e ok.
Asa ca trag aer in piept si nu mai verific, nu mai cer socoteala... e chestiune de exercitiu, la un moment dat uiti si iti gasesti altceva de facut.
Nu se reduce totul la experienta mea de viata si chiar daca ar fi asa, ii las dreptul celuilalt sa dea cu capul de toate pragurile, ca asa se invata. Uuuu, ce greu e sa taci din gura cand iti vine sa iei creionul in mana si sa ii zici: uite asa se face... da, da, acum vorbesc de teme. Sau cand imi vad un coleg care se invarte in jurul cozii in loc sa faca ce i-am zis... si prima reactie e sa sar la cap si sa cer socoteala ca freaca duda, dar apoi respir si doar ii reamintesc ca termenul de predare este peste 2 ore. Atat... si treaba se face fara strigaturi, pentru ca oamenii isi fac proiectele in ritmul lor, nu al meu...
Aleg sa nu ii mai controlez pe ceilalti si descopar cu lucrurile se fac si fara sa ma dau eu "supervizor". Si aleg sa nu ma mai enervez si consum din toate rahaturile. Si descopar cu functioneaza.
Aleg sa zambesc si ca ninge si ca nu ninge, si ca vine si ca nu vine autobuzul... e sigur ceva bun in orice, si aleg vad doar bunul, indiferent cat de mic e.
Am inceput sa ma trezesc dimineata si sa ma bucur ca am job unde sa ma duc, am pat in care sa ma trezesc, am un copil care respira sanatos langa mine, am un par care in zilele lui bune sta fabulos... atatea motive de bucurie.
Cand nu vine autobuzul la timp, aleg sa merg pe jos pentru ca pot... am 2 picioare sanatoase, si nu le iau de-a gata, stiu cat e de pretios sa le ai functionale...

Am simtit nevoia sa scriu asta azi, pentru ca e o zi atat de aglomerata, cu zapada pe strazi si cu locuri de parcare putine, cu cizme ude si cu fete inghetate, dar dimineata la 6 cand am iesit cu catelul afara si am facut prima carare in zapada m-am simtit "primul om din lume"... si mi-a placut. E drept ca si la birou cand am ajuns am fost tot primul om din lume si am facut cararea pana la intrare, pentru ca toti colegii erau blocati in trafic, dar ales sa ma bucur si de asta...

Ma intorc la lucru... mai scriu.

luisa1983 spune:

Asa sa faci, sa zambesti , sa razi , nu te opri!Rasul este benefic, nu numai pentru noi insine, ca un semn de fericire, ci si pentru ca aceasta stare este transmisa la cei din jurul nostru. Acest "gest" atat de mic, ascunde o putere incredibila.

Am imbracat un costum de clown (un voluntariat la un spital din afara tarii),n-o facusem niciodata, si, pentru ca s-a ivit ocazia, am zis :,,de ce nu?!" ...reactia celor de-acolo...m-a multumit enorm!

Eleni spune:

Ma gandeam sa numesc mesajul meu "Cum am petrecut sfarsitul lumii in weekendul asta"... dar cum Apocalipsa ne-a ratat, o sa va descriu un weekend in care Maria e la mine.
Si sa va povestesc si despre solutionarea problemei timpului petrecut cu ea.
Maria ramane la after school dupa scoala (de fapt la semi-internat in cadrul scolii). Si pentru ca programul meu standard e de la 9 la 6 ajungeam abia la 7 si un pic acasa. Semi-internatul se termina la 5 si am facut cateva luni acrobatii cu parintii altor colege sa o ia si pe Maria sa mi-o aduca acasa la 5, acasa avand cu cine sa stea. Problema era ca eu ajungand la 7, ori apucam sa iesim o ora in parc ori recapitulam ceva teme, timpul petrecut impreuna era insuficient, eu ma simteam vinovata, ea nu parea neaparat frustrata, dar sigur se adunau undeva niste regrete... Lucrand si sambetele, incercam sa imi iau liber cate o zi in timpul saptamanii, dar nu o prea foloseam pentru ca tot pe laptop lucram, asa ca era doar o iluzie... asa ca am agreat cu colega mea un super program in schimbul sambetei, si acum plec la 4 de la birou. Ajung sa o iau pe Maria la 5 de la scoala si reusesc sa si fac cu ea o serie de activitati si distractii la care nu mai visam din lipsa de timp. Si iata cum nu se termina lumea daca plec la 4 (desigur sunt si exceptii dar mult mai rare), si am o gramada de timp sa fac lucruri si in casa. Nici nu-mi imaginam cat de mult inseamna aceste 2 ore plecate mai devreme. Fac lucruri cat pentru jumatate de zi. Si nici nu simt lipsa acelei sambete, in care oricum m-as infasura prin casa in incercarea de a face curat/cumparaturi/mancare, chestii absolut domestice care nu insemnau deloc mai mult timp petrecut cu Maria, dar imi dadeau mie iluzia ca tin lucrurile sub control macar administrativ.
Am renuntat sa mai fac lucrurile care nu-mi plac in casa. Nu le fac. Si nu se face gaura in cer. Si mi-am recastigat in felul acesta bucuria de a citi sau de a privi un documentar sau o comedie pe care o stiu pe dinafara dar care imi place la fel de mult. Sau sa joc Scrabble cu Maria.
Mi-am prioritizat activitatile si cele administrative au ajuns pe ultimul loc... si se poate foarte bine si asa.

Acum sa revin la weekendul nostru. pentru ca sta cu mine 2 weekenduri din 4, si pentru ca eu smabata am atelierele, am mereu aceasta dilema. Ce fac in perioada aceea? Iata ca am gasit o solutie si aici... am gasit niste cursuri de stiinta care se suprapun cu perioada mea de munca :-) si bingo! am dat lovitura. Suntem sub acelasi acoperis, dar totusi ea invata lucruri pe care nu le stie si care ii si plac teribil... si la final plecam impreuna prin oras... gasim noi ceva de facut.
Asa si azi, am mancat impreuna, apoi ne-am plimbat, am cascat ochii prin vitrine si apoi am venit acasa. Mai tarziu ne uitam la o comedie, cu popcorn si multe perne in jur, in cazul in care subsemnata cedeaza in timpul filmului.
Maine avem toata ziua doar pentru noi... Dar avem si niste teme, ufff, scapam de ele si apoi lumea e a noastra.
Morala postarii de azi: solutii exista intotdeauna, trebuie insa sa renunti sa le mai cauti cu indarjire, pentru ca atunci nu le vezi. Respira, trage aer si deschide mintea!

Eleni spune:

Buna.
Scriu la subiect cerandu-va ajutor intr-o chestiune.
Voi dupa despartire cum ati mentinut legatura cu fostul vostru partener in privinta copilului?
Sa ma explic: eu nu vorbesc cu tatal Mariei decat in momentul in care se apropie weekendul lui si atunci il intreb ce haine ii trebuie Mariei (de parc, de vizita, etc). Altminteri nu il intreb de programul stabilit.
Dar atunci cand e la mine, nu-i comunic tot ceea ce face maria, daca a mers cu mine pe undeva, sau daca pleaca cu scoala undeva. Atunci cand vin de la sedintele cu parintii ii comunic situatia ei scolara si cam atat.
Maria e genul de copil care la intrebarea "Ce ai facut la scoala?" raspunde "Bine". Si atat. daca insist nu obtin nimic. Detaliile le obtin in alt mod, cand incep o povestire si ea o termin sau prin alte subterfugii... si ii respect cumva tacerea, nu insist aiurea ca nu vreau sa para ca o chestionez.
Dar am fost acuzata cumva ca vreau sa o indepartez pe ea de tatal ei necomunicand programul. Eu nu am considerat necesar, mai ales ca acesta poate fi aflat oricand telefonic, ii raspund la telefon.
Gresesc? nu cer aprobari neconditionate, realmente vreau sa stiu cum procedati voi, sa ma conformez. Poate realmente gresesc necomunicand si atunci clar o sa invat de aici...
Deci, voi cum faceti?
Nu vreau sa dau prea multe detalii pentru ca cineva ii spune ce scriu, dar acum as vrea sa inteleaga ca nu imi spal rufele in public ci doar cer pareri.
Multumesc.

CorinaDani spune:

eleni, nu cred ca trebuie sa dai nimanui "raportul" cu programul fetitei in timpul saptamanii.

cel mult ii poti spune ex-ului "vezi ca saptamana asta am dus-o pe Maria la X, Y, Z, sa nu o duci si tu in week-end in acelasi loc/la acelasi film sau activitate". asta in contextul convorbirii telefonice pe care o ai cu el, cand il intrebi ce hainute sa-i pregatesti Mariei.

Eleni spune:

Corina, multumesc. Da, e drept ca fix asa gandesc si eu. Dar el crede ca o indepartez de el cu atitudinea asta. Nici eu, nici Maria nu suntem genul care sa furnizam detalii la intrebari, in general. Raspundem punctual la intrebare si apoi daca ni se cer detalii, le furnizam.
Dar in discutiile cu el, exemplele lui sunt menite totdeauna sa ii sustina afirmatiile. Sigur ca intotdeauna fiecare dintre noi isi prezinta varianta care il avantajeaza, nu doar in relatie ci si in viata, dar nu despre asta e vorba, ci vreau sa vad cum e corect, cum se face in general, care e cutuma in aceasta directie.
Pentru ca eu incerc sa imi pastrez parerile personale departe de Maria si sa nu ma manifest in privinta lui sau a altor persoane, pentru a nu-i influenta parerea ei. Si acum efectiv am vrut sa vada daca cumva gresesc si nu vad eu barna din ochiul meu.
M-ar mai ajuta niste pareri... va rog.