PSIHOLOG SA MA INVETE SA MA PORT CU COPILUL MEU
Raspunsuri - Pagina 2
roli25 spune:
Pai faptul ca are o surioara mai mica explica multe lucruri. In primul rand e vorba de gelozie, perfect normala. Nu cumva simte ca nu mai e centrul atentiei tale de cand a aparut surioara?
Trebuie sa ai multa rabdare, timp si blandete pentru el. Cele 10 luni, de cand e frate mai mare au fost foarte grele pentru el.
Roli mami de Andrei 
(16 ianuarie 2008) si Marc 
(9 iunie 2006)
Se zice ca doua lucruri sunt infinite pe lumea asta: universul si prostia umana. În privinta universului, eu înca mai am unele îndoieli. (A.Einstein)
anca_a spune:
Si eu cred ca schimbarile de comportament ale baietelului au mare legatura cu aparitia surioarei. De unde inainte beneficia de toata atentia voastra, acum se vede nevoit sa o imparta. In plus, e posibil ca voi, parintii, sa va raportati oarecum diferit la cei doi copii, de ex. sa aveti asteptari mai mari de la el, sa vorbiti mai bland cu fetita fiind mai mica si mai "inocenta" samd. Ceea ce-l face sa se simta si mai neindreptatit.
Parerea mea e ca baietelul se poarta asa din mai multe motive:
- incearca sa atraga atentia asupra lui, pe principiul ca orice atentie, chiar si negativa e mai buna decat lipsa ei (si facand boacane reuseste cu succes);
- vrea sa se asigure ca il iubiti neconditionat, indiferent de cum se comporta;
- e gelos pe surioara lui.
Iar lovitul are legatura atat cu faptul ca tu il lovesti cand ramai fara argumente, cat si cu schimbarile petrecute in viata lui. In plus, cateva din manifestari le regasesc si la baietelul meu (tot 3 ani si 3 luni), ca fiind specifice varstei.
N-am scris toate astea ca sa te acuz dar ma gandesc ca in momentul in care iti poti explica anumite comportamente, e mai usor sa gasesti solutiile potrivite.
Solutia cea mai la indemana ce-mi trece acum prin minte ar fi sa il asiguri ca il iubesti la fel de mult ca pe surioara lui, sa fii mai blanda si mai intelegatoare cu el, sa ai multa rabdare si sa te gandesti ca si pentru el e tare greu sa se poarte asa.
Jasmin012 spune:
Si baietelul meu are exact aceeasi varsta si recunosc unele dintre descrierile tale. Chiar ma gandeam zilele trecute la fiu-meu, ca parca de la o vreme e mai "obraznicut", adica a inceput sa raspunda, sa tot intrebe, ma termina cu "de ce-ul". Pe mine chiar m-a anuntat educatoarea lui din timp, ca o sa urmeze o astfel de perioada, pe la 3 ani, 3 ani jumate'. Asa ca mi se pare perfect normal sa se poarte asa, asa cum pe la 1,5 - 2 ani a fost perioada crizelor.
Din cate spui, cu venirea pe lume a surioarei lui, situatia s-a mai complicat putin pentru baietelul tau. Nu e usor pentru nici un copil sa piarda o parte din atentia parintilor odata cu venirea pe lume a unui "rival". Nu uita ca e foarte greu pentru el sa gestioneze o astfel de situatie.
Ca o concluzie, copilul tau e perfect normal, nu vad nimic iesit din comun in comportamentul lui, date fiind circumstantele.
Iti trebuie foarte multa rabdare si ingaduinta, trebuie sa te gandesti ca e o perioada care va trece pana la urma, dar trebuie sa inveti putin sa-ti intelegi copilul.
Nu-ti fie teama sa-l rasfeti si pe el putin, sa se simta iubit si acceptat.
Dorsilia spune:
Copiii pot reaciona diferit la aparitia unui fratior mai mic in familie. Implicit el, baiatul tau de 3 ani devine gelos, dupa cum si tu implicit devii mai atenta si mai dedicata fetitei, pt ca e cea mica, are nevoie sa-i dai lapte, s-o tii in brate, s-o plimbi, s-o schimbi de scutece, deci esti cu mana pe ea mai tot timpul. In timp ce el e trimis la gradinita; ceea ce e normal dar prin ochii lui el se vede pus pe plan secund si riposteaza cum se pricepe si dupa cum ii e si firea, temperamentul. te sfideaza, iti sfideaza autoritatea, iti pune nervii la grea incercare. De fapt el isi doreste inapoi doar locul ce-l avea inainte de nasterea surioarei lui.
Baietelul meu de ex avea tot 3 ani si 3 luni cand surioara lui avea vreo 10 luni (cand am nascut-o pe ea, el avea aproape 2 ani jumate) si nu mi-a fost deloc "moale" cu ei, in conditiile in care pe el NU l-am dus la gradinita pt ca nu avea cine sa mi-l duca si aduca de la gradi. Asa ca stateam cu amandoi acasa, si faceam de toate cu amandoi. Singurul avantaj al meu este faptul ca baietelul meu din fire e bland, nu e agresiv, se poate discuta si negocia cu el, TOTUSI, luni de zile dupa ce am nascut a fost cumva depresiv, nu mai avea voiosia caracteristica, devenise interiorizat, plangea usor, ii pierise si apetitul, nu mai dormea bine, deci s-a vazut clar ca e afectat. Si eu din momentul cand am venit cu ea din maternitate NU am avut nici macar o mana de ajutor, sotul a trebuit sa plece imediat la servici, iar eu am ramas singura cu amandoi acasa, nu iti mai povestesc cum ma descurcam, cum le dadeam sa manance in ture, pe rand, cum ea plangea asteptand sau el smiorcaia ca vrea sa ma joc cu el. In fine, plangeam si eu cu ei nu de putine ori. Cand ieseam la plimbare cu ea in landou si cu el de manuta, se intampla ca la un mom dat el sa inceapa sa se planga de oboseala, se cerea in brate, asa ca am venit de foarte multe ori cu el in brate si impingeam caruciorul cu o mana si cu burta, il mai lasam jos cateva secunde, il luam iar in brate, uneori o luam pe ea in brate din carucior, pt ca era mai usor de carat siu-l urcam pe el, sau cand am putut-o aseza in fundulet il urcam si pe el langa ea in carut, si asa veneam spre casa, unde faceam n-spe manevre cu carutul pe scari 3 etaje, si cu ei unul in brate, altul de manuta....uf, nu e simplu, deci te inteleg. Oboseala ajunge sa isi spuna cuvantul.
Nu stiu daca e cea mai buna idee sa gasesti un psiholog care sa te indrume. Mai degraba trebuie sa iti gasesti un ajutor, o femeie daca nu ai o bunica/matusa care sa te ajute cu copiii. Sa mai stea cu cea mica si tu sa iti dedici si baiatului o parte din timp. O sa vezi ca nu va trece mult si cand va mai creste si cea mica vor fi cei mai buni prieteni, insa pana atunci incearca sa ii dai baietelului din timpul tau cu calm si afectiune. Eu de ex seara dupa ce venea sotul acasa ii plasam fetita, el ii dadea papa pregatita de mine, se ocupa de ea, si eu ma ocupam NUMAI de baietel, ma jucam, il scoteam la plimbare, la joaca, ii desenam, citeam, il tineam in brate etc. Asa a inceput si el din nou sa se simta bine, i-a reaparut zambetul si increderea, nu mai plangea din senin, si din te miri ce, si-a redobandit echilibrul. Si incet-incet s-a obisnuit si astepta momentul serii sa vina taicasu ca sa isi ceara si el dreptul la atentie deplina. Adeseori o mai lasam si pe cea mica ziua in patut singura sa se joace sau sa adoarma ca sa ii fac si lui una -alta, sa ii dau mancare, sa il ajut cu plastilina; sau o puneam in rotobil pe la 12 luni, ca sa nu trebuiasca sa stau numai cu mana pe ea. Trebuie facut cumva ca sa fie bine pt amandoi. Un pic de autoritate/fermitate in atitudinea ta, fata de el, dar dublata si de afectiune nu strica, mai ales daca e un copil mai temperamental.
Repet, nu e simplu dar o sa vezi ca dupa ce trece si ea de 1 an si ceva, cand va merge si nu va mai trebui sa stai nonstop cu ochii si mana pe ea, treaba ta va fi mai usoara.
bafta si rabdare
lia
denisamov spune:
Va multumesc pt raspunsuri...ce pot sa spun...cand vad ca sunt altii mai " rau" de cat mine...parca imi vine curajul
Am o femeie care vine zilnic si ma ajuta in casa cu toate cele...curatenie mancare, sta si cu fetita....
Dar tb sa recunosc ca sunt topita dupa asta mica....nu mi vine sa cred ce poate trezi in mine fetita asta!
Si cu baietelul eram la fel...ba chiar mai rau din ce imi aduc aminte cei din jurul meu...imi spun ca eram "manelista" numai cu "viata mea, fericirea mea,sufletul meu etc"...stiti voi!
Baietelului meu nu i place sa se joace cu nimic....nu plastelina,nu desen, nu jucarii...nimic! Lui ii place sa ma alerg cu el si alte sporturi de genul asta iar eu recunosc...sunt o fire mai lenesa...si este destul de dificil. Sotul vine ffff tarziu si e rupt iar de multe ori ii gaseste dormind...si tot asa!
Jasmin012 spune:
Denisa, fiu-meu s-a jucat singur multa vreme, dar de vreo luna incoace nu prea mai vrea. Acum tot timpul cauta un tovaras de joaca, vrea sa joace carti cu cineva, ia doua masinute (una pentru el si una pentru mine), mi-o da pe a "mea" si vrea sa dialogam, ca la teatrul de papusi. Adica vrea sa transpuna in joc situatii reale si dialoguri. Nu se mai multumeste sa "vorbeasca singur". Bineteles ca tovarasul de joaca preferat sunt eu, desi nu mereu am chef de joaca, trebuie sa-i fac pe plac, macar pentru scurt timp. Nu pot si nu am voie sa-l refuz. Asta tine tot de varsta. La trei ani copilul are multa energie si mult chef de joaca, sa stii. Trebuie sa-si consume aceasta energie si sa-si potoleasca si setea de afectiune in acelasi timp.
greiere spune:
Buna.
Pentru ca nu ai pm activat voi raspunde aici, nu stiu ce se considera reclama, daca eu o voi face acum, imi cer scuze dinainte. Nu vreau decat sa promovez ceea ce pe mine m-a ajutat pe langa despre copii: ca psiholog Mihaela Zaharia si sfaturi interesante pe sunt parinte.
Cineva specializat te poate indruma la un moment dat in anumite situatii de viata pe care cei din jur poate nu le-au trait sau au reusit sa le gestioneze in felul lor, care nu e musai potrivit si pentru noi.
Ce cred eu ca e foarte bine e ca aici pe forum afli ca nu esti singur, ca atatia altii se confrunta cu probleme la fel ca ale tale, important e ca sa descoperi problema si strategiile posibile pentru a o depasi. Bineinteles peste toate este nevoie oricum de ce au spus mai toate mamicile inantea mea: multa rabdare si atentie.