"Copilul trebuie "dresat" pavlovian ..." (3)

adra_bell spune:

Ilinca, stai linistita, nu o sa se tavaleasca nici mai incolo. Si a mea este/a fost o ne-tavalitoare, probabil tot de temperament tine

Iar eu chiar vreau sa fiu iubita si acceptata de prunca. Ce-o fi rau in asta?!

blog

The hand that rocks the cradle is the hand that rules the world

Luna1 spune:

Binenteles ca sunt multe cai de comunicare cu un copil, tu ca adult trebuie sa le cauti si sa incerci sa le aplici. Aici de ex sunt cursuri de invatat limbajul semnelor in joaca cu copiii pana in doi ani. Astfel prin semne invata sa comunice ce doresc inainte de dobandirea limbajului.

Insa eu sunt de acord cu Roxana, depinde foarte mult de temperamentul copilului. Pot crede ca fiul lui Denizel nu a facut tantrumuri/crize, insa mai cred ca a facut parte din putinii copii care nu fac astfel de tantrumuri.

Am prietenele mele cu copii de-o varsta de care ziceam mai in urma. Una dintre fetite nu facea tantrumuri aproape de loc in timp ce a mea era zana tantrumurilor pe la doi ani. Ajunsasem sa gandesc totul in prealabil, pana si drumul printre rafturile magazinului, sa stiu pe unde merg pentru a evita crizele. A mea lovea (pe mine, nu pe alti copii) cand nu intelegeam ce vrea, urla, devenea din ce in ce mai frustrata deoarece nu intelegeam (intodeauna) care ii sunt doleantele. Cele cateva fraze stalcite ma elucidau tot timpul. Si cand mai si incepea sa planga repetand aceleasi cuvinte la infinit care pentru mine nu insemnau nimic chiar ca se ducea naiba comunicarea. O luam in brate, ma plimbam din loc in loc sa gasesc motivul frustrarii, uneori ii dadeam de cap alteori nu. Metoda cea mai "datatoare de rezultate" atunci era o metoda pe care am citit-o tot aici la conchita o data si anume sa-i vorbesc in soapta. Tinea, era curioasa ce-i zic si apoi o detrunam catre altceva.

Acum cand a crescut ne putem intelege mai ca oamenii, mai are si acum crizute, mai bine le-as numi nemultumiri, insa apar cand e surescitata, cand e obosita. De obicei acum rationam si relationam normal, discutam despre cauza "interzicerii" unui lucru, explicam la infinit cauza/efect.

Insa da, Narcisa, lipsa vocabularului e o cauza a tantrumurilor. Ai sa vezi ca, o data cu comunicarea verbala, vor mai disparea din tantrumuri.

anca_a spune:

Nici baietelul meu nu s-a tavalit vreodata. Cat despre fire si temperament, e cel mai energic copil pe care l-am vazut, mai energic de atat nu exista.

Dar daca s-ar fi tavalit acasa, va spun sincer ca nu l-as fi ignorat. Si tot sincer va spun ca nici din parc nu l-as fi luat pe sus.
Si nici jucariile culese din magazin nu i le-as fi sustras pe furis, ca unui incompetent. Si nici cu hotul nu l-as fi pacalit ca ii mananca cerealele. Sau ca ii fura olita.

AgnesLuca spune:

Luna, si eu sunt de acord ca tine si de temperamentul copilului. Nu vroiam nicidecum sa contest asta...dar pe de alta parte cred ca exista oameni care au un fir direct catre sufletul copilului pur si simplu pentru ca asa s-au nascut, fara cursuri, citit carti samd...si functioneaza indiferent de cum sau cine este copilul.

Luna1 spune:

Ilinca mai astepata putin cu tantrumurile. Si asta nu ti-o spun cu rautate. M-as bucura sa nu apara deloc, insa eu cred ca e rar acest fenomen.

O completare la ce spuneam mai sus, prietena cu fetita fara crize de care pomeneam mai sus, fetita ei a fost (si mai este) o finuta, ea nu urla, nu zbiera, nu lovea, nici nu spun ce priviri primeam cand fie-mea ma altoia in vazul tuturor de frustrare si eu mai ales nu reactionam (lumea se asteapta sa nu permiti asa ceva, sa pedepsesti copilul, eventual sa-i dai una dupa ceafa). Insa eu efectiv ii spuneam ca nu-i frumos sa lovim si atat.

Ei si acum, la 3 ani jumate, au apucat-o crizele si pe domnisoara prietenei mele. Si nu spun asta satisfacuta. Imi pare chiar rau pentru ea pentru ca au luat-o oarecum pe neasteptate. Majoritatea copiilor deja comunica in general ce doresc la varsta asta ori ea ca mama nu se mai astepta la crize atat de tarziu.

Probabil ca la ea (fetita prietenei) au aparut mai tarziu pentru ca acum a ales sa-si castige independenta. A mea la doi ani vroia sa se imbrace singura si daca nu ii reusea urla. Si daca incercam sa o ajut urla. Si vroia sa se incalte singura, acelasi scenariu. Si tot asa. Eu ce ar fi trebuit sa fac? Sa consider ca legatura dintre noi doua e compromisa? Sa ma dau cu capul de pereti ca am o problema? Nu, am considerat ca e doar o etapa de castigare a independentei si de cunoastere, iar frustrarea face parte din joc.

alex_andra spune:

ilinca, nu e obligatoriu sa faca aceste crize. Chiar tine de la copil la copil, iar crizele astea nu au legatura in mod obligatoriu cu atitudinea parintilor.
Daca ai un copil linistit, nu e neaparat meritul parintilor:)

La noi au aparut in jur de un an si jumatate si se pare ca se opresc,din fericire.
Cel putin asa se pare

Adriana mica spune:

In legatura cu tantrumurile si varsta "critica", copilul nostru a fost, din fericire, in categoria celor care nu s-a tavalit pe jos (desi este un copil care are energie cat 3). Pe de o parte, cred ca asta s-a datorat temperamentului; pe de alta parte, am avut noroc ca am putut comunica verbal de timpuriu. Evident, am incercat sa evitam momentele tensionate. Dar chiar au fost putine momente de acest gen.

In ultima vreme insa, ma nelinisteste modul in care reactioneaza in diverse situatii cand nu primeste ceea ce doreste, in momentul in care doreste. Cam dupa varsta de 2-3 ani, noi l-am incurajat sa negocieze / explice motivele daca vrea sa obtina ceva. Si, in acelasi timp, am discutat cu el de fiecare despre consecinte si solutii alternative, atunci cand nu putea primi ceea ce isi dorea.

Cand era mai mic, treceam mai usor peste un moment de acest fel; acum insa nu vrea sa renunte in fata nici unui argument din partea noastra, contracarand cu chestii pe care le zice de dragul de a le zice (dar pe care nu le crede) si cu reactii oarecum agresive (ridica vocea, incepe sa ne impinga atunci cand incercam sa ne apropiem de el). Lasa impresia ca singurul lucru care conteaza in acele momente este sa obtina ceea ce isi doreste, chiar daca asta inseamna sa provoace disconfort celor din jurul lui (si asta intra oarecum in contradictie cu empatia de care da dovada in multe alte situatii).

Nu stiu cum sa gestionez situatia, poate mamicile cu copilasi mai mari ma pot ajuta. Imi cer scuze pt off-topic, dar am avut impresia ca oricum discutie s-a extins mai mult fata de subiectul initial.

Luna1 spune:

Ei uite ca sa fiu pana la capat o mama cu probleme de comunicare cu copiii ei

Adriana si Cosmin (9 ani acum) a trecut prin fazele astea, cu impinsul mai putin, insa cu ridicat vocea ohoooo. Al meu acum a inceput mai tare si acum procedez asa: inainte sa ii explic ca nu are voie sa faca ceva (la noi restrictiile s-au imputinat) ma gandesc daca chiar trebuie sa nu-l las sa faca acel lucru. De multe ori ne iese pe gura din instinct "nu ai voie sa faci aia!". Pana la urma totul ar trebui sa se reduca la siguranta lui personala si sanatatea lui. Explicatii multe ajuta. Empatia ajuta. De ex "si eu as vrea acum sa faci cutare lucru dar uite, trebuie intai sa facem asta!". "te inteleg ca vrei sa stai la calculator inca 2 ore, si eu as vrea, si mie imi place, dar nu e bine ca ti se strica ochii, te doare capul, etc".

Lali spune:

Of mie nu-mi plac etichetele astea : AP, ne - AP.
Eu zic ca acele relatii parinti-copii care se incadreaza exact in definitii sunt exceptii.

In rest fiecare ar trebui sa incearce sa-si creasca copilul cat de bine poate pe baza bagajului emotional propriu, a firii copilului si a informatiilor avute la dispozitie.

Cel mai important mi se pare nu sa te nasti programat ca parinte AP ci sa fii in stare sa evoluezi, sa evaluezi corect relatia dintre tine si copil in diferite momente sa te informezi, sa filtrezi si sa te adaptezi.
Apoi mi se pare la fel de important sa-ti stabilesti tu, ca parinte linii generale de care sa nu treci, de genul "eu nu doresc sa-mi bat copilul" si sa fii in stare sa-ti analizezi comportamentul obiectiv.

Copilul meu nu a facut crize, dar la varsta crizelor nu cred ca stiam ce e AP. Toate problemele de comunicare intre noi s-au produs pe fondul oboselii copilului sau oboselii/stresului meu fara legatura cu copilul. Dar absolut toate.

Orice problema am avut, (de genul nu dorea sa mai doarma la pranz dar era foarte obosit la sfarsitul dupa-amiezii si nu mai reuseam sa ne intelegem) a avut rezolvarea ei numai cand am fost dispusa sa reanalizez, sa schimb, sa incerc mai multe solutii. (Problema cu somnul s-a rezolvat dupa ce am spus la gradi de fata cu copilul ca poate sa doarma sau nu, cum decide el zilnic - de atunci doarme cam de trei ori pe saptamana. Inainte de asta incercasem sa dorm cu el, sa-i citesc povesti si altele care nu au dat rezultat.)

Asa ca cel mai important dupa mine este sa cautam cauza obiectiva a neintelegerilor si sa definim corect problema copilului.
Sa-l respectam si sa-l consideram egal. Sa-l educam fara a-i distruge personalitatea si, mai tarziu, sa fim in stare sa-i ghicim inclinatiile si sa-i stim pasiunile.

saskia spune:

Bun, am cautat pe net despre AP (recunosc habar n-aveam ce este asta, cand erau ai mei mici, nu era moda asta, cel putin nu in Olanda).

Dar eu tot nu am inteles de ce este asa repudiata metoda cu time-out, aici se foloseste inclusiv la scoala, daca un copil nu asculta la ore, deranjeaza ora, este trimis pe hol 5 minute, sau ma rog in alta clasa goala sau spatiu gol.

Vorbesc inclusiv de copii mari, deci ce face metoda asta, ii traumatizeaza pe viata? le scade self-esteemul?