Trenduri in parentingul de azi si de "ieri"

Tot frunzaresc sectiunea asta si forumul si dezbat "dileme existentiale" si la "clubul scutecelor" de care apartin, si tot parca nu-mi gasesc locul.

Mi s-a spus ca nu e in firea mea sa fiu AP si ca nu ar trebui sa fac eforturi in acest sens. Ca pisigri = AP ar fi o atitudine fortata, ceea ce nu-i bun.

Asa ca am inceput sa ma intreb: daca nu-s AP...ce sint? E de bine sau de rau? Exista parinti non-AP dar buni?

Cind s-a nascut Ilinca, am fost AP fara sa stiu. Adica stiam, dar erau chestii pe care le faceam pur si simplu, ca asa era mai bine pentru amindoua si era mai simplu si iata ce fericire! eram si AP pe deasupra.
Dupa ce a mai crescut (acum e "uriasa", face acusi 2 ani) am inceput sa am probleme cu AP-ul. Adica:
- are comportamente care nu imi convin. Ca e vorba de siguranta ei si/sau de chestii care costa. exemplu: izbeste usile din casa, sau da cu jucarii in ele, si au ochiuri de geam.
- ne "luptam" pina la o ora ca sa punem un pampers curat. Nu ca ar vrea sa stea in fundul gol, dar nu se poate hotari ce desene sa aiba pampersu visurilor ei.
Si tot de-astea.
Inteleg ca e "criza virstei", lupta pentru independenta etc. Dar trebuie sa o ajut. Sau trebuie sa inteleaga ca nu accept un anumit lucru. La faza cu usile de exemplu, nu pot nici sa le scot din balamale pe toate si sa le udc in balcon, nici sa le inlocuiesc. Deci cumva, trebuie sa o conving ca nu e ok sa trintesti tricicleta in usa.
Ca se supara mama?
Se pare ca nici asta nu e ok. Sa ii spui unui copil mic ca un gest de-al sau o supara pe mami este, se pare, o greseala. Nu inteleg daca ar fi ok sa ii spun "Mama se supara cind trintesti usa" (ca se pare ca "nu mai trinti usa, ca o superi pe mama" nu e bun deloc).
Si m-am trezit deodata intrebindu-ma cum ar trebui sa ii semnalez copilului meu ca are un comportament non-ok, raminind in acelasi timp un parinte bun.

Bine, framintarea asta are ca back-up si citirea a mai multe subiecte (dar unul anume imi sta pe creier) legate de abuz. Si de copii captivi.
Vad (cu mirare, recunosc) ca anumite clisee verbale (de genul " eu te-am facut eu te omor") rostite de parintii generatiei noastre, par sa aiba un efect important asupra unora dintre noi. Vad ca un anumit gen de autoritate parinteasca, "la moda" daca nu cumva subinteleasa in cazul generatiei parintilor nostri, a devenit puternic blamata azi. Vad din ce in ce mai multe mame care isi invinuiesc parintii pentru tot ceea ce sint sau nu sint in prezent, pentru toate relele din vietile lor; vad ca "trendul" educational de acum 20-30 de ani a devenit in prezent o ciuca a batailor.

Si totusi, crescuti in conditii intrucitva similare, unii sintem azi liberi, altii nu. Pe unii o palma ne-a afectat mai tare, pe altii deloc.
Si atunci...cum sa ne crestem azi copiii? Cu respect, dragoste si empatie - suna minunat, dar CUM? Liberi - daca ne vor reprosa peste ani ca nu i-am batut la cap, ca nu i-am modelat, ca nu le-am insuflat de mici niste reguli? La fel cum ne-au crescut parintii nostri, cu must-do-uri (si desigur fara pedepse corporale)?
Sanctiunea este desueta in educatie? trebuie noi, ca parinti, sa toleram orice in ideea ca oricum mai tirziu copilul mare va invata niste norme de convietuire, constrins de mediul din ce in ce mai larg in care traieste?
Am vazut condamnata inclusiv initiativa de a da copilul sa invete un instrument, sau altceva la fel de "inutil", pe motiv ca "poate nu ii place". Dar oare placutul asta e corect sa fie singura linie directoare a educatiei?
Sau nu mai este ok sa facem educatie?
Este, in familie, copilul cel mai important? Adica da, este, dar trebuie sa ne comportam mereu ca si cum doar dorintele lui conteaza si primeaza, chiar daca ele intra in conflict cu cele ale parintelui?

Imi dau seama ca nu am fost foarte coerenta, dar pentru mine, in prezent, subiectul AP si cel legat de reprosurile pe care le facem parintilor nostri sint strins legate, de aceea am vrut sa le aduc in discutie in paralel. Si chiar ma ..zbat in aceste dileme, pentru ca as vrea ca la maturitate sa nu mi se reproseze nici ca nu am stiut sa o indrum ("mai mama, de ce nu m-ai pus sa fac aia sau ailalta"),nici ca ghidind-o cum m-am priceput mai bine i-am distrus personalitatea, i-am frint aripile, "am facut toata viata ce ai vrut tu si uite unde am ajuns" etc.



______________________________


http://pisigri.blogspot.com/

Mami de Ilinca (5.03.2009)

sanziana27 spune:

Nu cred ca ma incadrez intr-o tipologie pura "parinte....", pentru ca permanent invat , simt, incerc, ma lupt, gresesc, corectez....
Cum imi cresc copii? Unele lucruri le fac instinctiv, altele provin din modelul oferit de parintii mei, alte modele, unele le citesc.

In schimb daca ceva s-a aplicat in educatia mea si nu mi-a placut, cu siguranta nu aplic la ai mei.
Maica mea ne-a acordat cateva libertati care ne-au dat aripi si cateva reguli care ne-au fixat radacinile. Sub principiul acesta as vrea sa cresca si copii mei.

Cateva reguli care sa-i ancoreze in lumea asta, sa devida functionali si libertate pentru as putea lua zborul cand vor decide ei si vor parasi cuibul.

Mamica fericita de boboci de toamna:
Dragos Mihai (26 septembrie 2006) si David Gabriel (8 octombrie 2008)
Despre cei doi nazdravani

pisigri spune:

Ok, Sinziana, care sint regulile alea? Si cum le impui/fixezi/stabilesti?
Eu nu cred ca un copil fara nici o regula este un copil fericit, si sint sigura ca un copil care nu trebuie sa respecte nici o regula va deveni un adult care va intimpina probleme de integrare/relationare/acceptare a importantei/valorii omului de linga el.
Nu vreau sa cresc un copil care are impresia ca totul i se cuvine si ca e Buricul Pamintului. Vreau sa stie ca este cel mai important lucru din lume pentru noi, parintii, vreau sa aiba aceasta incredere de nezdruncinat ca mama si tata vor fi intotdeauna acolo pentru ea, dar nu vreau sa i se para "inclus" sa pretinda asta de la toata lumea.




http://pisigri.blogspot.com/

Mami de Ilinca (5.03.2009)

Tisina spune:

Este, in familie, copilul cel mai important? Adica da, este, dar trebuie sa ne comportam mereu ca si cum doar dorintele lui conteaza si primeaza, chiar daca ele intra in conflict cu cele ale parintelui?


Eu as zice ca e inteleasa gresit treaba cu "copilul este cel mai important". Adica a fi important nu inseamna a i se face toate poftele oricand si oriunde, ci a i se acorda atentie mai multa decat celorlalti membri ai familiei in ceea ce priveste modelarea lui. Mai bine zis, copilul are nevoie de ATENTIA parintelui, si nu de ATENTIILE lui.
La treaba cu trantitul usii, repetitia e mama invataturii. Am trecut si noi prin asta. Ai mei tranteau usa pentru ca le placea zgomotul. Le-am spus ca ma doare capul cand fac asta, si de cate ori deschideau usa, le aminteam asta rugandu-i sa o inchida cu grija, asa ca, incet-incet s-au dezvatat de trantitul usii (ba chiar, daca le mai scapa cateodata, se apostrofeaza reciproc - la varsta asta spun ca nu-i frumos).
Multa rabdare!

olympia spune:

Pisigri, ai mei n-au mers cu tricicleta in casa. Niciodata! Si nici cu rolele si nici fotbal n-au jucat in casa, nici n-au sarit in pat, nici n-au scris pe pereti, n-au stricat lucruri. Am stat cu ei afara cat s-a putut de mult. Si in casa ne-am jucat cu jocuri de casa, am desenat, am modelat, am citit, am construit, am facut scenete cu papusile implicand toate jucariile, animalute, masinute. Treaba am facut cand au dormit sau cand erau cu tati sau cu bunicii afara.
Vezi ca ti-am dat solutii concrete, dincolo de orice trend...

Lali spune:

Cel mai important lucru este, dupa parerea mea sa-ti cunosti copilul. Asa cum am ajuns candva sa stim de ce plange bebelusul, asa trebuie sa ajungem sa cunoastem reactiile copiilor nostri la diferite situatii.

Si apoi sa adaptam ceea ce cunostem in teorie despre parinteala la ceea ce ... avem acasa.

Nu exista adevaruri universale. Nu cred ca exista un tip de educatie AP, Supernanny sau Dolto (ce oroare!) care sa fie manusa pe orice copil. Adaptarea metodelor la copil si la parinte este cheia fericirii dupa parerea mea.

Exista un scop pe care ti-l propui ca parinte, exista apoi niste trasaturi de caracter ale parintilor si copiilor si din impletirea acestora cu ceea ce citim vine solutia corecta.

Poti sa-ti stabilesti niste principii generale dar apoi trebuie trecut alaturi de copil prin toate etapele copilariei cu caldura si dragoste. Nervii parintilor trebuie tinuti in frau si reactiile copiilor trebuie gandite la rece si cautata cauza.

Fiecare problema - de exemplu problema ta cu trantitul usilor- are mai multe solutii. Poti repeta de o mie de ori ca nu e voie, poti sa-i explici copilului de multe ori pericolul care il paste prin spargerea sticlei, poti sa pui opritoare de cauciuc care sa diminueze pericolul, poti sa-ti pedepsesti copilul cand tranteste, poti sa astepti sa-i treaca si sa gaseasca altceva mai interesant de facut, poti sta in spatele ei ca sa-i distragi atentia cand tranteste sau sa fii sigura ca prinzi usa de cate ori are potential de lovire, poti sa scoti usile din balamale si probabil ca mai sunt solutii. Tu impreuna cu copilul tau trebuie sa stabilesti care solutie vi se potriveste in functie de principiile tale si in functie de reactiile copilului.

Revin cu cateva idei de ale mele privind paralela dintre cum am fost noi crescuti si cum ne crestem noi copii.

sanziana27 spune:

Noi toti 4 suntem egali, acum imi vine in minte ideea: ziua sotului este pe 2 martie si Dragos stie ca-i vom face tort si imi tot da idei:in forma de masina (dar mama, sa nu fie murdara, cum e acum ) in forma de calculator......pt ca lor le-am facut in toamna un tort in forma de masina Cars. Tortul l-am facut eu, asistata de Dragos.
Am vazut familii care-si serbeaza copii in cluburi, cu multi invitati, cu cadouri, iar cand e ziua unuia dintre parinti:pas!

Reguli:
- nu stricam lucruri din casa, gradinita
- nu ne batem joc de mancare (acasa, in vizita sau gradinita)
- nu lovim, vorbim urat
Deocamdata aceste reguli le fixam (Dragos are 4 ani si David are 2)

Noi avem foarte multe carti, Dragos de mic nu a rupt, dar David rupe.
In general cartile lui Dragos le-am tot ferit de David (adica atunci cand doarmea cel mic se juca, dar era destul de frustrant, practic il programai cand se poate juca, "citi") Lui David ii explicam "uite ce frumoase sunt ale lui Dragos....bla, bla..."
Intr-un conflict, cand David s-a repezit si i-a rupt o pagina, i-am rupt si eu o pagina din cartea lui....atunci parca a realizat ca "pagina lipseste"......I-am lipit-o, dar de cate ori o vede zice "nu mai rup cartile")Practic a fost o regula pe care el a a invatat-o pe pielea lui, oricat am incercat noi sa-i explicam ca face un lucru urat, ca-i strica cartile lui Dragos, ca...ca....
revin

Mamica fericita de boboci de toamna:
Dragos Mihai (26 septembrie 2006) si David Gabriel (8 octombrie 2008)
Despre cei doi nazdravani

pisigri spune:

Olympia, am vazut si iti multumesc. Treaba cu usile era un exemplu, atit; daca nu era tricicleta, era calutul de lemn...sau altceva. Si noi obisnuiam sa stam cit mai mult afara; acum din pacate asta nu se poate, din cauza frigului si a unei probleme de sanatate. Trebuie sa ne descurcam in casa si sa consumam energia cum ne pricepem mai bine




http://pisigri.blogspot.com/

Mami de Ilinca (5.03.2009)

olympia spune:

Pai si calutul de lemn, il muti si gata. Daca se repeta faza e clar ca s-a plictisit de calut si ca de fapt vrea altceva interesant de facut cu mami.

pisigri spune:

Lali, chiar astept cu nerabdare parerea ta legata de educatia noastra/a copiilor nostri.

Sanziana, eu am citit (tardiv de tirziu, e adevarat) ca nu e ok ca parintele sa ii raspunda copilului cu aceeasi moneda. Ca e cu totul altceva daca un copil ii face altuia ceea ce primul i-a facut lui... Explicatia mi-e greu sa o gasesc. Eu am rezolvat extrem de usor si de rapid (adicatelea cu o singura exemplificare) doua "metehne" de-ale Ilincai: aruncatul cu jucarii in oameni (i-am aruncat inapoi un cub de-ala mic, cel mai mic, de la lego; nu a lovit-o, dar gestul a uimit-o si i-a displacut atit de mult incit nu mai arunca in oameni) si muscatul (da, am muscat-o si nu, nu i-am lasat semn nici macar atunci, pe moment. asta nu mi-a placut sa fac, dar nu mai stiam cum sa reactionez; ma faceam ca pling pt ca ma doare, si se punea saracuta pe un pliiiins disperat de mi se rupea inima. Asa, am facut o singura data gestul si la fel, reactia a fost de uimire si apoi nu a mai muscat niciodata).
Ulterior am citit date ca big NO NO exact aceste doua exemple...bine, nu spun cit a durat sa ma impac cu mine insami si sa accept ca de-acu asta este, am comis-o. Bine macar ca a priceput din prima...

Ma vad tentata sa gasesc ...consecinte artificiale pentru unele din gesturile ei. Si imi dau seama ca nu e bine. Pe de alta parte ma gindesc ca si parintii mei au facut la fel, si nu sintem traumatizate nici eu nici sora-mea. Pur si simplu unele gesturi de-ale ei au consecinte care vin mult prea tirziu ca sa faca legatura fapta-"rasplata"...

Dar...desi dau exemple din lucrurile cu care ma confrunt eu in prezent, discutia nu se vrea musai despre noi. Sincer, eu o vedeam mai mult teoretica.


PS Fiind topic deschis pentru ca poluam alt topic, mi se pare tare greu sa aduc cumva discutia in punctul si la teoretizarile de acolo....




http://pisigri.blogspot.com/

Mami de Ilinca (5.03.2009)

alex_andra spune:

Daca faptul ca i-ai raspuns cu aceeasi moneda, face copilul sa nu mai procedeze la acele obiceiuri proaste, nu vad de ce este un mare "NU".
Sunt chiar curioasa cum este vazut acest lucru si de alte persoane :)

Si eu i-am raspuns fie-mii cu aceasi moneda si a incetat.
ma tragea de par, i-am zis ca ma doare, am plans, nimic.
Am tras-o si eu, ca sa inteleaga ce simt cand spun ca ma doare.
Consider ca am inlaturat problema,ea a inteles ca daca ma trage de par, ma doare,iar acum nu ma mai trage de par.

Si eu ma confrunt cu problemele pe care le-ai expus tu aici.
Pana la 2 ani a fost parca asa usor, acum mi se pare ca apare adevarata provocare si nu stiu cum sa fac sa fie bine si sa nu aiba repercusiuni nasoale pe viitor.

Si eva tranteste jucarii.
Cand vad ca le bate, sau le arunca i le iau si nu i le mai dau.
Ii explic de ce i le iau.

Si eva ne bate, desi noi nu ne certam, nu tipam , nu o batem.
Cand ne bate, cateodata, vine imediat si ne pupa, cateodata se incapataneaza, desi vede ca ne-am suparat.

II explic de un milion de ori ca nu e frumops sa ne loveasca, ca noi o iubim si ne purtam frumos cu ea, ca ne doare, off...cate nu ii mai spunem...

Ia o mutra de copil incapatanat si se face ca nu intelege.

E simpla teoria: noi avem niste reguli.
Bine, bine, dar regulile acelea cum sunt puse in aplicare?

Cum sa procedez eu cand fii-mea il cafteste pe ta-su in fiecare seara?
Iar el e genul de tata implicat la fel de mult ca si mine.
Deci iese din discutie ideea ca ar fi suparata pe el ca nu sta prea mult cu ea, sau chestii de gen.

Ne implicam amandoi foarte mult in viata ei, ne jucam cu ea f mult, iesim afara, avem fel si fel de activitati impreuna, iar eu traba fac, in majoritatea cazurilor, atunci cadn ea doarme.

Cat timp stam impreuna, ne ocupam de ea.
Desenam, construim, ne maimutarim, ne alergam, topaim, ne jucam cu apa,etc.

Si cu toate astea, fir-ar sa fie, dar regulile alea simple tot nu vrem sa le invatam, cu toata vorba buna si explicatiile de rigoare.

Si desi nu vreau, ma voi simti nevoita in curand sa ajung la pedepse.
Pentru ca nu mai stiu cum sa fac.



Andra, mami de leoaica Eva (03.02.2009)