Fiica vs. Mama

pisigri spune:

Ok, banuiesc ca este mult mai util sa ii spuneti unei femei care isi iubeste mama, ca mama ei este un monstru care o controleaza, care o umileste in fata sotului si a copilului, care si-a batut joc de sufletul ei samd.

In primul rind, nu confundati propriile experiente cu cele ale anei_radu. Nu mai luati totul atit de personal.
In al doilea rind, daca tot evidentiati atit virsta anei_radu, ginditi-va putin si cam care este virsta probabila a mamei ei, si stim ca, pe masura ce imbatrinesc, oamenii devin mai irascibili, mai obsedati de control si au mai mult timp sa acumuleze si frustrari, si clisee verbale.
In al treilea rind recunoasteti si voi ca pina la 35 de ani, ana_radu s-a simtit suficient de bine in postura de "copil mic" ghidat de mama incit sa nu incerce sa isi afirme independenta, libertatea, responsabilitatea. Acum, deodata, s-a umplut paharul, si-a "exprimat furia" cum spunea LadyJ si duria nu poate fi decit un monstru atunci cind i te supui.
Oare discursul anei_radu catre mama ei de cite clisee o fi fost plin? Ca mama ei stim, i l-a trintit pe ala cu "o sa ma bagi in mormint". Personal, din nou, "been there, done that", l-am auzit si eu, l-au auzit si altii si cred ca e un cliseu la fel de frecvent printre parintii nostri ca ala cu "eu te-am nascut eu te omor". Ceea ce nu-l face bun, dar, asa cum am spus in "pledoaria pentru parinti", chiar este un cliseu. Oare si mama ei l-a auzit pe ala cu "mi-ai nenorocit viata"?

Ana_radu,
intrebi daca mama ta chiar a crezut ce a spus, ca te-ai nascut ca sa o omori. Raspunsul este simplu: nu. A fost un raspuns la nervi.
Nu spun ca razvratirea ta nu a fost legitima; la 35 de ani ai voie sa te piepteni exact cum iti trece prin cap, si daca ai chef de cdite ca sa nu mai vezi peria un an de zile este dreptul tau sa o faci. Dar o mama cu o atitudine ferma, care s-a invatat de 35 de ani sa te "ghideze" mereu, sa iti dea sfaturi pretioase pe care tu sa le asculti, are si ea voie sa se enerveze cind dupa atita timp tu alegi sa ii critici aceste atitudini pentru un nimic cum e coafura. La tine s-au adunat nemultumiri si ai rabufnit pentru picatura care a umplut paharul; mama ta a fost uimita, socata si descumpanita de reactia ta vehementa pornind de la un detaliu.
Eu cred ca mama ta te iubeste si ca tu o iubesti pe ea. Si atunci eu optez pentru impacare. Pe care nu o vad ca o reintoarcere a ta la conditia de fiica supusa, care nu iese din cuvintul mamei. Ai dat o lovitura impulsurilor ei dictatoriale; profita de moment. Eu aveam reactii de-astea pe la 18 ani, la fel din maruntisuri de se crucea mama de unde si pina unde de la un nimic ajungem sa discutam cine stie ce alte probleme dintre noi; pentru ca si eu imi iubesc mama si stiu ca ma iubeste si ea, si pentru ca nu vreau sa o ranesc, atitudinea mea dupa cite un scandal de-asta era "mami, imi pare rau ca am spus toate rautatile alea (ca aveam o tolba intreaga, desigur) dar de-acum sint mare si cred ca pot sa hotarasca singura in cutare privinta". Bine,de multe ori, la impacare, eu inca mai primeam replica aia cu "inca stai in casa mea.." dar da, era iar un cliseu, pentru ca lupta era cistigata deja. Iar mama mea, desi mi-a scapat si 10 palme la viata ei, desi este si ea (sau incearca sa fie) autoritara si bine convinsa de niste "reguli de viata" din care nu o scoti, ma iubeste totusi. Asa ca acum fetita mea are macar o bunica alaturi, de care se bucura cu tot sufletul. Uite un motiv bun sa nu intrerupi legaturile cu o mama care a gresit, fara sa fi devenit neaparat un monstru sau un abuzator.




http://pisigri.blogspot.com/

Mami de Ilinca (5.03.2009)

nelia spune:

Nu este un trend, este o realitate. Si aceasta realitate este un efect intirziat al unei epoci in care 'unii parinti - nu putini, din pacate - au facut si ei cum s-au priceput mai bine'. Si s-au priceput atit de bine, incit da, eu usor sa le spui copiilor crescuti de ei 'desprinde-te', dar este tare greu pentru ei sa o faca.

Nici o fiinta umana nu este inzestrata cu capacitatea de a masura durerea/abuzul pe care l-a suportat alta fiinta umana. In nici un caz, un adult, nu poate masura durerea si abuzul trait de un copil si as merge mai departe si as spune nici macar durerea si abuzul trait de el insusi. Il poate doar presupune, adapta la capacitatea lui de simtire... pe baza experientei proprii.

O fiinta umana poate doar simti ceea ce poate ea insasi simti, nu poate iesi din matca ei si intra in alta. Eu daca ma tai la un deget si tu ma vezi, oricit de mult m-ai iubi si m-ai intelege, poti simti durerea mea doar atit cit stii tu ca doare taietura la un deget, dar nu vei sti niciodata cit si cum ma doare pe mine... si cu atit mai putin de implicatiile pe care le poate avea aceasta durere asupra fizicului si psihicului meu si chiar asupra vietii mele in acel moment. Asa-i si cu captivitatea aceasta...

O relatie in care parintele a gresit si copilul sufera dupa 20 de ani de la greseala, nu este o relatie normala, ci una cu probleme. Acolo unde au fost relatii normale si multa dragoste si respect pentru copil, chiar daca s-a mai intimplat, rar si la nervi, sa fie data o palma, ridicat tonul sau spus cuvinte grele... acestea nu lasa urme, nu tine copilul, devenit adult, in captivitate.

Si captivitatea nu vine doar din palme si tipete, abuzurile nu constau numai in lucruri vizibile. Cunosc copii captivi care vin din familii in care nu s-a dat niciodata nici o palma si nici nu s-a ridicat vreodata tonul... De aceea, multi dintre ei nici nu stiu ca sint captivi, doar stiu ca nu le e bine si parca nimic nu le iese... mai ales pe plan afectiv si al increderii si iubirii de sine.

Si palmele si curelele nu erau normale nici atunci, erau doar permise la nivel de standarde... asa ca, eu m-as intoarce un pic la nevoia aceasta de a apara pe cei care s-au conformat cu prea multa usurinta acelor standarde, impotriva copilului lor si as lasa standardele anului 2011 la o parte... aplecindu-ma mult spre teama aceasta de pedeapsa retroactiva... Si parintii pe care ii aperi au avut 'constiinta curata ca au facut totul corect', ce-i drept, conform standardelor anilor respectivi, nu a inimii lor si a ceea ce sint sigura ca exista acolo, acoperit de standarde, pentru copilul lor.

Asa ca, mare atentie la standardele anului 2011, pentru ca intr-un singur punct sint de acord cu tine: da, nu stim ce va fi peste 30 de ani si nici ce va deveni copilul nostru daca ne supunem prea mult acestor standarde!

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/agtuli#date/2010-09-19/14:00:33" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

simali spune:

Daca este sa luam cazul meu, relatia mea cu mama este astazi foarte buna, tocmai pentru ca am descarcat la un moment dat din sac dar si pentru ca mama mea a ales sa se schimbe. In prezent mama ma trateaza cu acelasi respect cu care o tratez eu ceea ce face ca relatia dintre noi sa fie functionala. A nu se intelege ca a gasit brusc pe undeva iubirea pe care nu mi-a aratat-o niciodata. Nu. Dar macar avem o relatie buna. Daca vorbesc din experienta vorbesc din experienta faptului ca se pot rezolva tensiunile dintr-o relatie cu conditia ca parintii sa renunte la dominare, dispret, infantilizare, etc.



Asta nu are nicio relevanta in rezolvarea tensiunilor dintr-o relatie. Dimpotriva. Cele mai mari cosmaruri existentiale se traiesc intre oameni care se iubesc foarte tare unii pe altii motiv pentru care considera ca e natural si sa-si verse unii altora la usa tot gunoiul existential. Tensiunile dintr-o relatie se rezolva discutand despre relatie, aducand in prim plan ceea ce te deranjeaza. Nu poti sa fii un om liber daca nu sti ca poti sa spui ceea ce e in sufletul tau (chiar daca alegi uneori sa nu spui orice-ti trece prin cap, e importnat pentru libertatea ta sa sti ca ai putea spune daca vrei).

Si sa sti ca ai intels gresit. La "copilul captiv" nu sunt crucificati parintii (chiar daca oamenii simt nevoia sa se dscarce de durerile lor undeva). La "copilul captiv" gasesti femei carora propria maternitate le-a trezit balaurul adormit al copilariei (copiii nostri ne iau uneori de mana si ne duc in camere intunecate de existenta carora noi nu am stiut sau pe care le-am crezut pentru totdeauna inchise); nu ai cum sa nu te doara, sa nu plangi, sa nu suferi.

Nu ai cum sa continui sa ai o relatie senina cu paintii tai daca nu te duci sa discuti unele lucruri - macar principial - daca ei nu accepta ca au gresit, daca impreuna nu reusiti sa depasiti momentul. Cum, de pilda, sa contiunui sa vi senina in vizita la parinti cu copilul daca ei continua sa sustina ca "o bataie buna la momentul potrivit rezolva problemele"? Alta este situatia daca, in ciuda faptului ca pe tine te bateau si nu ti-au cerut scuze sau altceva, astazi declara senin "eram nervosi, asta era o prostie, nu este nevoie sa bati un copil, etc.). O astefl de declaratie spune totul, chiar daca nu-ti dau tie satisfactia sa-si ceara scuze.

simali spune:

Ba stim, Nelia, ce vor deveni copiii nostri (macar din punctul de vedere al lucrurilor pe care au sa ni le reproseze) pentru ca nu toti copiii anilor 70-80 sunt copii captivi. Multi dintre noi avem prieteni/prietene care avea din copilarie relatii exceptionale cu parintii lor si aceste relatii continua pana in zilele noastre.

pisigri spune:

Nelia, am spus, imi este teama pentru felul in care va gindi copilul meu despre mine peste 20-30 de ani. Poate faptul ca incerc sa o protejez si sa nu ridic tonul si sa ii vorbesc "ca unui egal" este gresit; poate imi va reprosa peste ani ca nu am lasat-o sa dea cu capul de pragul de sus, sa infrunte singura greutatile; poate incercarile mele de a-i crea un mediu de familie perfect sint gresite pentru ca nu o lasa sa perceapa de la cea mai frageda virsta faptul ca lumea si viata nu-s la fel de nerabdatoare sa ii faca ei pe plac. Nu stiu. Eu mi-s adepta a AP-ului, cu tot sufletul (si fireste ca "mi-o iau" de la familie pentru asta), dar daca AP-ul asta e bun numai la nivelul nevoilor sugarului si apoi se transforma, cum mai scriau si pe aici unii useri, intr-un mediu artificial pentru un copil care va creste nepregatit pentru duritatea vietii?
Cunosc argumentele pro si contra acestei atitudini si am considerat ca cele pro sint mai multe si mai logice. Dar daca peste ani se va constata ca nu e asa? Pentru ca pina la urma, in Romania Ap-ul este un concept teoretizat de curind si nu cred ca i se cunosc toate "consecintele" pe termen lung...

De asta indemn la echilibru si moderatie. Nu minimizez nici o clipa suferinta acestor copii captivi. Si nici nu pretind ca ar exista reguli privind durerea sufleteasca: o palma la fund doare atit, o jignire doare atit, o lovitura data cu nuiaua ar trebui sa te faca sa suferi atit; este absurd. Insa cred ca aici trebuie tinut cont si de firea copilului si a adultului; de foarte mica, fiica-mea plingea daca auzea pe cineva ridicind tonul in prezenta ei; bebelusul unei vecine nu avea nici o problema cu asta. Eu stiu ca am un copil foarte sensibil, care probabil ar pune la suflet unele lucruri mai mult decit as face-o eu in locul ei. Crescute la fel, eu sint impacata cu parintii mei, sora-mea mai are niste "probleme" de lamurit cu mama.

Asadar, in afara cazurilor care pot fi clasificate ca abuz clar, eu zic ca mai sint si nuante de gri pe lumea asta... Desigur, e doar o parere personala. Eu nu pot sa cred ca majoritatea oamenilor sint rai, prefer sa cred ca unii sint rai dar cei mai multi au facut SI greseli.




http://pisigri.blogspot.com/

Mami de Ilinca (5.03.2009)

filofteia spune:

Pisigri, stai linistita ca va avea de unde sa invete ca viata este dura. Acum este mica, dar vor urma gradinita, scoala, relatiile cu ceilalti copii. depinde numai de tine daca vei stii sa o lasi sa se loveasca cu capul de pragul de sus atunci cand este cazul.

Ana ... este foarte greu sa-ti dea cineva un sfat.

Eu am fost un copil abuzat atat fizic cat si psihic. Relatia mea cu mama a fost una de respect. Relatia ei cu mine.... nu stiu cum s-o definesc.
Ea nu mai este de trei ani, dar nu pot spune ca imi lipseste, ca mi-e dor. Nu mi s-a sfasiat sufletul cand a murit. Nu vreau ca si copilul meu sa simta acelasi lucru. Imi doream sa sufar, dar nu am putut. Daca m-a iubit? Sunt convinsa ca m-a iubit, dar din pacate nu a stiut sa se faca iubita. Inca imi scormonesc in amintiri sa-mi aduc aminte de zilele frumoase, dar nu dau decat peste cele neplacute. Stiu ca atat a putut, ca la randul ei a fost un copil fara copilarie, dar asta nu ma face s-o iubesc... nu pot. O respect pentru ca s-a chinuit cu mine sa ma creasca, sa ma tina in scoala si cam atat. Este singurul sentiment pe care-l pot avea. Nu am intrerupt niciodata legatura cu ea, dar nici nu-mi amintesc sa fi vorbit vreodata la telefon mai mult de 5 minute. Am vorbit cu ea despre frustarile pe care le am, iar ea a fost socata ca eu o acuz ca m-a batut, ca-mi vorbea urat.... nu-si aducea aminte sa fi facut asta, in conditiile in care se intampla aproape in fiecare zi.

Ilinca_M. spune:

Ma indepartez putin de subiect fiindca vad ca si topicul a luat-o in directia aceasta.
Eu nu cred ca exista "standarde ale epocii" in ceea ce priveste cresterea copiilor si ca parintii "sunt luati de val" impotriva vointei lor si pur si simplu intra in acele standarde, fac "ceea ce face toata lumea", se conformeaza "curentului".
Nu cred ca poate fi cineva AP numai asa, ca a auzit ca e bine, fara sa porneasca din instinctul, sufletul si convingerile sale si iar nu cred ca un parinte isi poate bate copiii si pedepsi prin metode umilitoare doar fiindca asa e "epoca", fara ca el sa si simta ca asa e bine.
Pe mine nu m-au lovit parintii absolut niciodata, nici cu palma nici cu nuiaua (nici macar cu ziarul:))) si zau ca eram in plina era educationala de care zice pisigri, anii '80. Stiu ca unii nu suporta exemplele personale ("sigur, e o exceptie, un caz rar in acele vremuri etc.) dar nici eu nu suport generalizarile. Ce vreau sa spun e ca nu pot lua "de buna" asta cu "asa erau vremurile". Cred ca parintii au facut niste chestii "la moda" de genul dat sarmale la 8 luni sau dat piramidon la febra si altele, dar ca si-au batut copiii fiindca "asa era la moda", pe asta n-o mai cred. Parintii mei nu s-au conformat "modei" si zau ca nu erau cine stie ce pedagogi luminati prin formare, nu aveau nu stiu ce inalta educatie in sensul acesta (dimpotriva, la taica-meu erau 7 frati care si-o luau pe coaja pe rand, fara discriminare:))), nu erau ceva "oameni cultivati si rafinati" samd. Pur si simplu nu au simtit nevoia sa ma loveasca. Acum daca stau sa ma gandesc nu-mi amintesc nici macar de pedepse, tind sa cred ca n-am fost pedepsita niciodata (gen pus la colt, taiat desene- de parca ce multe erau pe atunci, de mi le si taiau cred ca ma dileam:)), interzis ceva care-mi place etc.)
Desigur ca nu despre mine e vorba, dar prin asta doar am vrut sa scot in evidenta ideea: nu putem pune toate faptele unui om sub "scuza" epocii. Nu putem justifica modul de a educa un copil prin prisma "trendului". "Trendul" poate fi in materie de hranire/ medicamentatie/ hainute...dar nu in materie de lovit/umilit copiii.
Iar ceea ce a zis nelia, parca, mi se pare genial: cel mai greu e sa "manageeresti" o relatie cu cineva pe care-l iubesti. Daca ana_radu nu si-ar iubi mama, i-ar fi extrem de usor:"hai, femeie, am o varsta, am o familie a mea de-acum, vezi-ti de treaba"...asa, iubind-o foarte mult si fiind in acelasi timp extrem de frustrata...e de inteles ca se auto-tortureaza asa.

ana_radu spune:

Exact de asta cred ca imi este tema....cum zice filofteia...nu o sa recunosca in veci ca nu este corect cum a procedat cu mine. Nu meritam sa mi se spuna asa ceva, atata timp cat sunt un om pasnic si in ciuda celor spuse de dansa nu am jignit-o deloc doar ca am avut un ton mai ridicat.
Deci problema este, ar trebui sa iertam aceste fiinte doar ca se numesc mame?.... cand ele nu isi recunosc niciodata greseala, cand nu stiu sa spuna <imi pare rau> , cand nu au niciodata timp sa te asculte iar daca le spui despre frustrarile tale...considera ca o acuzi pe nedrept, ca ea a facut tot ce a putut si ce as mai dorii de dansa.
Pentru mine esential in viata sunt 3 lucruri de care nu pot sa traiesc: IUBIRE, INCREDERE SI RESPECT.......din pacate nu am simtit decat umilinta, neincredere si supunere.

simali spune:

Cat de bine cunosc aceste amnezii!!

Nu stiu insa daca uneori nu apar pentru ca de fapt exista o mare diferenta intre relatia pe care crede parintele ca o reuseste cu copilul si cea pe care o are in realitate (perceputa de copil sau de un martor implicat - nu un vecin sau ruda care vede numai latura "pentru public" a familiei).

De exemplu eu nu cred ca se poate ca un copil captiv sa fie AP autentic. El poate sa creada ca este AP, sa aiba la nivel emotional impresia ca are o relatie AP cu copilul, dar in practica sa fie nervos, lipsit de rabdare, neatent la nevoile reale ale copilului SI ASTA IN MOD INCONSTIENT. Sigur ca un astfel de copil, crescut "AP" o sa aiba o lista mare de reprosuri la maturitate iar mama o sa se holbeze la el uimita si o sa-i spuna ca ceea ce balmajeste el acolo este o mare aiureala, ca nimic nu s-a intamplat, doar ea a fost AP tot timpul (in mintea ei). In calitate de fost/actual (nu stiu...) copil captiv eu am facut multe greseli si inca mai fac. Nu sunt AP pentru ca nu mi se potriveste. Pot sa ma lupt ca un leu sa ma indrept in viitor dar nu voi reusi niciodata sa repar trecutul.

saskia spune:

Foarte interesant subiect.

Abia acum vad intr-o lumina clara relatia mea cu mama. Mama fiind genul "supusa" toata viata ei. Eu fiind genul "independenta" toata viata mea. Si acum la 40 de ani, mama ma trateaza ca pe un copil. Dar nu ca pe un copil pe care vrei sa-l dragalesti, nu, ca pe un copil care nu face ceea ce-i spui si vrei sa-l corijezi tot timpul.

Exemple: indreapta-ti fusta, mai slabeste si tu :), fii draguta cu al tau si fa-i o mancare calda (in cazul in care eu sunt mereu pe drumuri si consider ca el este capabil sa gaseasca si singur frigiderul), nu mai pupa atat copiii si altele asemanatoare.

Chiar si faptul ca am in subordine oameni cu care ma inteleg minunat de altfel nu ma ajuta deloc sa fiu aservita cu ea. Cu ei da, cu ea nu. Ma blochez (ma si enervez in gand, fiind calma de felul meu). Mama ma intimideaza ma mult decat directorul unei multinationale.

Oare e prea tarziu sa schimb relatia cu ea, dupa atata timp :)?