S-a nascut un sufletel

Scriu aceasta poveste pentru ca am intrat de multe ori la subiectul Nasterea unei Stele pe cand eram gravida si de fiecare data citeam cu infrigurare si cu mare drag despre alte mame si alti copii, despre nasteri si bucurii, zambete si dragoste multa.
Si mai scriu pentru mine. Cred ca povestea nasterii are importanta pentru mama si pentru tata. Copii nu inteleg – mai ales baietii – pentru ca nici eu nu am inteles povestea nasterii mele decat dupa ce am nascut la randul meu.
Scriu sa imi aduc aminte. Voi pastra aceste randuri. La fel cum pastrez multe alte randuri despre dragoste, viata si intamplari de mult trecute.
M-am indragostit de sotul meu (si el de mine :D) in primul an de facultate, dupa ce 4 ani am fost in aceeasi clasa la liceu, dar mutarea din provincie in Bucuresti, faptul ca eram singuri in oras strain si facultatea era un inceput pentru fiecare dintre noi, ne-a apropiat. Am fost impreuna 7 ani, apoi am hotarat ca vietile noastre trebuie sa continue separat.
Ne-am regasit dupa 5 ani, el dupa o relatie esuata, eu dupa o relatie complicata si urata. Povestea noastra are multe suisuri si coborasuri…dar nu despre asta e vorba acum. Ne-am casatorit civil in acelasi an, 2007, am inceput sa ne construim casa, mi-am schimbat serviciul, a urmat nunta in iunie 2008, mutatul in casa noua in iulie…parca toate erau pe repede inainte, parca vroiam sa recuperam timpul pierdut, cat fusesem despartiti. #61514;
In aprilie 2008 am demarat analizele premergatoare unei posibile viitoare sarcini. Eu nu ramasesem niciodata insarcinata, simteam ca ceva nu e in regula, am o istorie de dereglari hormonale, am fost internata la Parhon prin 1998 dupa o amenoree secundara de 6 luni, nu am avut niciodata menstra regulata, ba la 30, ba la 45 de zile, tot luam Duphaston….asa ca am inceput sa fac dozari hormonale pentru a vedea cum stau. Toate analizele erau bune si frumoase, diagnosticul era ca …nu se stie de ce nu raman insarcinata si sa mai incercam. Si cu acest diagnostic, de infertilitate neexplicata, am defilat inca 1 an, mergand pe la diversi doctori, ajungand pana la Prof. Marinescu si la Dr. Cocei Diana. Ea a fost cea care m-a indrumat pe calea corecta pentru a ajunge la un final (fericit), fie un diagnostic corect, fie un copil. Analize (pentru a cata oara?), histerosalpingografie (la Euroclinic), operatie de laparoscopie diagnostica (la Giulesti cu Prof-ul), stimulare, iar stimulare…in fiecare luna cu mers la ecografie in ziua 12-13, la 7.30 trebuia sa fiu la Giulesti…cate femei sunt acolo in fiecare dimineata…..numai Profesorul stie….. iar Pregnyl, iar nu s-a prins,mai incercam o data, iar stimulare….pana in martie 2009 cand am zis gata, vreau FIV. Am simtit si am stiut ca eu nu o sa raman ever insarcinata daca nu fac FIV. Nimeni nu stia de ce nu ramaneam, asa ca….decat sa astept inca 3 ani si sa fac FIV la 36 de ani, mai bine acum.
In aprilie 2009 am inceput procedurile de FIV. Nu mi-a fost teama nici o secunda, nu am avut probleme in a-mi face singura injectiile subcutanat in burta, nu am avut efecte adverse…totul a decurs minunat, era un tratament pe care trebuia sa il fac. Nu am simtit ca fac nimic extraordinar….asa eram de convinsa ca fac bine, incat orice procedura mi se parea normal si o urmam ca atare. Endometru perfect. 12 foliculi frumosi. Pe 19 mai a fost recoltarea de ovule. Si abia atunci am aflat de ce nu raman eu insarcinata.
Imi aduc aminte cand m-am trezit dupa anestezia de 5 minute de la recoltare, cum m-am imbracat, ametita inca, cu sotul langa mine, in rezerva aia de la parter de la Giulesti…..cum m-am dus in cabinet la Dr. Cocei si cum i-am vazut fatza trista si o grimasa de ….n-am ce face, nu e de bine….mi-a zis ca sunt 2 ovule recoltate, ca restul erau doar foliculi plini cu lichid, ca sa sper, ca o sa fie bine….dar…stiam din tot ce am citit ca uneori nici din 8 ovule nu prinzi un embrion viabil….la mine doar 2…..asta e, hai acasa, vorbim la telefon cand facem transferul, depinde de evolutia embrionilor.
S-au fecundat ambii embrioni, Dr. Cocei nu a vrut sa asteptam 5 zile pentru a ajunge la blastocyst…era riscul prea mare sa moara embrionii intre timp….asa ca pe 21 mai, la 10 dimineata eram prezenti la spital. Ne-a lasat doc sa bagam un ochi in laborator, am vazut pe un ecran cam cum vedem la NatGeo…..cateva celule pulsand…..erau celulele nostre, ambii embrioni, care traiau si asteptau sa fie transferati la mama lor. #61514;
Dupa ce am luat un diazepam, pentru ca nu mancasem nimic de dimineata, am ametit rapid….procedura de transfer este complet nedureroasa, nu simti nimic, diazepamul e mai mult pt relaxare, m-au dus la salon, trebuia sa mai stam (eram vreo 8 fete in aceeasi zi) vreo ora culcate in pat. Bausem juma de litru de apa si muream sa ma duc la baie….dar imi era frica sa nu cada embrionii!!!! #61514;#61514; Naivitatea si in acelasi timp primele zvacniri ale instinctului de mama.
Sotul meu deja sunase toata familia ca eu am 2 embrioni in burtica – pana la momentul acesta nimeni nu a stiut ce faceam noi, ca faceam FIV.
Au urmat 4 zile in care am stat in pat. Ieseam nitel in curte, ma miscam in reluare :D, mi-era teama sa urc si sa cobor scarile, imi venea sa stau nemiscata, doar sa stiu ca se prind. Sotul imi tot spunea ca sigur se prinde, asa ca nu are sens sa imi fac griji!
Pe 1 iunie am fost la BIOS sa imi fac BHCG si, ca o mama moderna ce sunt , urma sa primesc rezultatul pe email. Ca un facut au gresit adresa de email, desi mai facusem analize la ei si mai primisem pe email rezultate. Asa ca, in loc sa stiu de la ora 1-2, abia la ora 5 am primit rezultatul. Da, aveam BHCG pozitiv. Si abia atunci am inceput sa plang. De emotie, de fericire. Am sunat-o pe Dr. Cocei si i-am zis printer sughituri si lacrimi ca sunt insarcinata. Si mi-a zis ca imi interzice sa mai plang, pentru ca de acum totul se transmite copilului si ca sa fac bine sa fiu vesela!! Ii multumesc pentru toate cuvintele bune si pentru profesionalismul de care a dat dovada. Doar un embrion s-a prins, celalalt probabil s-a resorbit.
A urmat o sarcina ca in povesti, nu am avut nici o stare rea, nu am vomitat nici o data, am ametit de vreo cateva ori, atat.
Aveam programata cezariana pe 2 februarie. Pe 31 ianuarie, seara, nu stiu de ce, am lasat usile deschise intre camera unde dormeam eu si cea in care dormea sotul. Nu am mai facut asta niciodata, nu am simtit nevoia.In seara aia am glumit si am zis ca daca mi se intampla ceva…la cat de adanc doarme sotul…eu pot sa tip o gramada, ca nu ma aude. Si ca eu vreau usile deschise intre noi. La 5 dimineata m-am trezit cu contractii. La fix 15 minute aveam o contractie. L-am trezit pe sot, i-am zis ca sigur sunt contractii de nastere, nu false, i-am scris sms doctorului, mi-era mila sa il trezesc….Doamne, eu nasteam si ma gandeam ca mi-e mila sa il trezesc pe doc :D, mi-a scris ca ne vedem la spital….mi-am facut baie, m-am coafat….nu ma durea prea tare, si abia la 9.30 am ajuns la spital. Deja contractile devenisera dureroase, tot la 15 minute, dar dureroase. Bebe vroia sa vina ma devreme, pe 01.02.2010.
In anticamera de la spital, cu branula in mana si cu acte de semnat in cealalta…am sunat-o pe mama si am intrebat-o daca e pregatita sa aibe un nepot. Ca urmeaza sa se nasca nepotul ei. #61514;
Din sala de operatii se auzea muzica clasica la un volum destul de tare ca sa ma determine sa le intreb pe asistente ce se intampla. Mi-au zis ca asa opereaza doctorul respectiv (altcineva decat doc. meu). Mie mi-a placut foarte mult atmosfera.
Imi era teama de anestezia in spate, desi am stat de vorba cu doctorul anestezist si mi-a explicat ca e super safe. Si de ce mi-a fost frica, de aia n-am scapat. Nu s-a putut sa imi faca rahi-anestezie, retinusem prea mult lichid in organism si pe masa acolo am optat pt anestezia generala. Sotul meu era la usa si filma. El l-a vazut primul pe bebe, la 10.30, el l-a auzit primul. Pe mine m-au dus la copil abia dupa 12 ore, cand a decis anestezista ca e ok sa ma ridic din pat. Stiu ca multe / toate mame(le) zic despre momentul intalnirii cu copilul la nastere ca e unic si mirific. Eu nu stiam ce sa ii zic copilului, ma simteam prea natanga pentru momentul asta. Dar m-a ajutat el. Cand l-au scos din Acvariu in antecamera unde ma adusesera din Terapie Intensiva, Dani plangea. Cand mi-a auzit glasul a tacut. Si a indreptat catre mine niste ochi negri si o fatzuca mica si frumoasa. Si nu a mai plans. Asta nu voi uita niciodata. Ca mi-a recunoscut glasul. Oare cat de singur trebuia sa se simta acolo? Si cat de bine i-a facut ca mi-a auzit glasul?
Toate celelalte prin care am trecut,ca am facut puseuri de tensiune in spital, ca au sarit cu oxigen, EKG, ecografie cardiaca pentru ca nu stiau de ce imi variaza tensiunea atat de mult, ca i-am tinut piciorusele in ghips pt ca s-a nascut cu tal valg bilateral, ca am facut furia laptelui, ca aveam canalele infundate si sunam o prietena care trecuse si ea prin aceeasi problema de 10 ori pe zi, toate sunt acum amintiri si as trece cu drag inca o data prin toate astea daca ar mai da Dumnezeu sa mai am un copil.
Am auzit si de minuni de genul ca organismul se relaxeaza dupa prima sarcina, mai ales ca a fost FIV …si ca multe femei care au facut FIV, a doua sarcina a fost naturala. Sa dea Dumnezeu!
Multumim in fiecare zi lui Dumnezeu ca ne-a dat in grija un sufletel minunat, avem responsabilitate in a-l creste, vrem sa invatam cum sa devenim parinti.
p.s. Nu prea am eu talent la scris…n-am avut niciodata note mari la compuneri…mai bine fac un excel :D.

Eleysa spune:

Hmmm....nu stiu daca excel-ul ar fi suportat atatea emotii.......sa va traiasca minunea si sa va bucurati de ea ...si ea de voi ...si sa vina si o a doua minune asa cum va doriti voi ...

Mamica mandra de odorul ei

danasor spune:

Sa fiti sanatosi sa se bucure Daniel de toata dragostea voastra

nyny spune:

O super poveste cu final fericit
Sa va traiasca multi multi ani, sa fie sanatos si sa va umple casa si sufletul de bucurii. Si... Doamne ajuta sa vina si bb2 mai usor

Mamica fericita de Mara (8.03.2008) si de David (1.01.2010)

simplicity spune:

Mi-a placut povestea nasterii unui mic sufletel,in fiecare poveste,indiferent de cine e scrisa,se vad emotiile mamei,trairile mamei si eu ca si cititor traiesc acele momente(normal ca nu l-a intensitatea pe care le-ai trait tu).Ma bucur ca ai vrut sa ne impartasesti aceasta poveste,eu v-am cunoscut tarziu,nu am avut ocazia sa vad cum ati nascut,ce trairi ati avut atunci si faptul ca scrieti povestea nasterii ma ajuta sa va cunosc mai bine un pic.
Va doresc sa fiti fericiti impreuna,sa aveti o viata linistita,implinita,sa mai aveti copii daca asta va doriti.

O viata minunata sa aveti

---

Mami de Ariana(albinuta mea-La multi anisori!)
Motto-ul de azi:
"Cu cat judeci mai mult, cu atat iubesti mai putin. ."

sorina_bz spune:

Frumoasa poveste, plina de emotii, cu final fericit...
Lasa, mami, Excell-ul..esti modesta..
Sa va traiasca minunea, sa va aduca numai bucurii, si sa vina usor si .."nr.2", daca asta va doriti!
Multe pentru o mamica puternica si curajoasa!

Mami de adolescenta Diana-Teodora (30.05.1995) si pufuleatza Iris-Alexia (22.02.2010)

mamidepuiuti spune:

multa fericire sa aveti impreuna cu micul sufletel ce v-a ales sa-i fiti parinti! cine stie,poate va mai alege si un alt sufletel?...

mami de Alex si Radu

xela_07 spune:

Am citit cu placere povestea vostra, Doamne ajuta sa fie si Dani in viata un invingator asa ca voi!
Mama lui de excel .

lorex spune:

"Dani plangea. Cand mi-a auzit glasul a tacut. Si a indreptat catre mine niste ochi negri si o fatzuca mica si frumoasa. Si nu a mai plans. Asta nu voi uita niciodata. Ca mi-a recunoscut glasul. Oare cat de singur trebuia sa se simta acolo? Si cat de bine i-a facut ca mi-a auzit glasul?"

M-ai facut sa plang...mi s-a intamplat si mie faza asta...

Felicitari! Esti o luptatoare! F frumos ai scris povestea si sigur Dani iti va fi recunoscator mai tarziu...cand o va citi!

Si sa dea Domnul sa mai vina si o surioara..natural!

blue_flower spune:

Multumesc mult, fetelor!
Sa va dea Dumnezeu sanatate voua si puilor vostri.