Un nou inceput sau esec in meseria de "parinte"

Cand simti ca ai pierdut controlul, ca tot ceea ce ai incercat sa faci a dat gres, ca timpul trece, si in loc sa poti comunica mai bine cu copii acum ca's maricei, relatia se strica pe zi ce trece, ca ei si-au pierdut increderea, respectul fata de tine, iar tu rabdarea cu ei, ca in loc de argumente folosesti forta, amenintarile sau santajul, ca ai esuat in meseria de parinte, cum faci sa le recapeti increderea si sa o iei de la capat?

Astazi fata mea cea mare m-a facut "un monstru", si culmea e ca exact asa ma simt si eu. Am gresit mult in relatia mea cu ea, n-am stiu sau poate n-am putut sa fiu o mama buna, grijile cotidiene, serviciul, ceilati copii, pretexte sau motive reale, timpul prea scurt petrecut impreuna, comunicarea defectuoasa, lipsa unor reguli clare si a responsabilitatilor, inconsecventa, tonul adesea ridicat, un pic din fiecare, sau toate la un loc au facut-o sa-si piarda increderea in mine, increderea in noi, ca si parinti, sa aibe un comportament reticent la orice rugaminte, sa ii fie strain cuvantul "respect fata de parinti", sa ordone in loc sa ceara, sa isi doreasca sa-si faca singura rau ("imi iau cutitul si ma tai, ma omor", etc.), sau sa ne faca noua, sa refuze orice discutie, si lista ar continua al infinit. Multe din gesturi sau cuvinte sunt exagerate, spuse doar pentru ca stiu ca au impact asupra noastra, dupa ce ii trece criza ii pare rau pentru ce-a facut sau ce-a zis, dar chiar daca stiu ca sunt exagerari, la fel de bine stiu ca in spatele lor e de fapt o problema reala! Pe care eu ca mama nu reusesc s-o identific, si s-o rezolv. Si nu e vorba aici de micile ei rabufniri, la care de obicei intuiesc cauza, ci de MAREA problema din spatele lor, care o framanta si o face sa se manifeste asa. Am incercat sa petrec cat mai mult timp cu ea, am incercat sa vorbesc, sa aflu ce gandeste si ce-o supara, dar ma lovesc de un zid. Nu vrea sa-si "deschida sufletul" in fata mea, schimba mereu subiectul cand intrebarea nu-i convine, sau da raspunsuri vagi, fara prea mare legatura cu subiectul. Pe de o parte simt ca si-ar dori sa redevina copilul cuminte de alta data, insa e ceva care o retine, ceva care o face sa se comporte rautacios, necooperant, chiar daca e un copil foarte inteligent si intelege exact ce ii explic.

Azi dimineata am cedat nervos , dupa cateva saptamani in care am incercat tot ce-am putut, azi am strigat (urlat chiar la un momentdat ) la ea, i-am reprosat lucruri la nervi pentru care ea n-are prea mare vina, am incercat s-o imbrac cu forta si s-o iau pe sus la scoala, printre urletele si tipetele ei de impotrivire, iar intr-un final, am lasat-o acasa, a pierdut o zi de scoala, iar eu am plecat plangand la munca. Si-acum am ochii in lacrimi. Frustrare, neputinta, esec, "un monstru" dupa cum chiar ea mi-a spus....simt ca am ajuns la capatul puterilor, as vrea sa sterg totul cu buretele si sa o iau de la capat, dar stiu ca nu se poate.
Am stricat cel mai important lucru din viata, relatia cu copilul meu!! Si eu, sau noi (parinti) suntem de vina ca s-a ajuns aici!!
Nu vreau rosii in cap, desi stiu ca le merit, nu vreau nici un umar pe care sa plang, nu-mi ajuta la nimic, vreau doar sa-mi recastig copilul pe care l-am pierdut. Si nu stiu cum...

szivarvany spune:

Cati ani are fetita ta ?
Asta ca sa vezi ca sigur mai aveti multi, multi ani in fata sa refaceti, reconstruiti relatia voastra

Si eu am fost mama rea / m-a urat de cateva ori si mi-a si spus ... stiu ca nu te vei simti mai bine, dar se intampla si la altii.

Daria & felina fioroasaGIULIA(2004 08 16) cu Sela
_"Meglio sole, che mall`accompagnate !"

roxanaz spune:

Micky, imi pare tare tare rau de situatia voastra. ai mai scris tu si acum ceva saptamani. eu cred ca trebuie sa iti reconstruiesti relatia cu ea. o iei de la capat - cu reguli simple - pentru amandoua. cu iubirea pe care o ai in suflet si cu putina consecventa va fi mai bine. ea te iubeste si nu stie cum sa ti-o arate, se simte tradata, se simte obosita. tu o iubesti si ai cazut in rutina altor lucruri care pareau mai importante la momentul respectiv.
(Daria, fetita cea mare e de-o varsta cu ai nostri, cu 3 luni mai mare)

Roxana

RHYANNA spune:

MICKYY cu siguranta nu e totul pierdut

si ea are nevoie de o mama
nu te mai invinovati ci luati-o d la capat

fa un fel de calendar cu zile bune si zile rele

si incercati ca la sfarsitul zilei sa o finalizati ca fiind buna

daca a acumulat zile bune cumpara-i ceva ce-si doreste de mult

inainte de toate faceti imprreuna acest program in care sa fie stipulat ce inseaman comportamente bune si ce inseamna comportament ce poate finaliza ziua ca fiind rea


si nu uita de regulile elementare de conduita parinte-copil si copil -parinte

inttreaba si pe ea,pune-o sa-ti dicteze ce ar vrea ea de la tine,voi,etc

mult succes batalia nu poate fi pierduta

totul este sa-si recapete respectul fata de tine,voi


multa bafta


tine-ne la curent!!!!!!!!!!!!!!!!

Luna1 spune:

Mickyyy iata ce scriam acum cateva minute la alt subiect:

Am gasit de curand multe filmulete de cand baiatul meu avea 4-5 ani. Le-am recuperat dupa un laptop virusat. Acum el are 9 ani. Cine a mai citit ce am scris eu stie ca am gresit, am gresit mult fata de fiul meu, nu violenta fizica (poate mai bine era fizica) ci nu l-am inteles la nivel psihologic. Am vazut filmuletele (caci il iubeam si il iubesc cu toata fiinta mea si era centrul universului meu) si in cateva aveam o atitudine: atitudinea de eu is seful si el e copilul (ca asa e legea firii, credeam eu). Le-am vazut si m-am umflat de plans. Am plans si mi-am dorit sa dau timpul inapoi. In fine, am discutat aseara, nu-si aduce aminte nimic, l-am pupat, l-am strans in brate pentru ca sunt altfel acum....insa timpul nu mai poate fi intors inapoi.

Nu stiu de fapt de ce am scris. Vroiam probabil doar sa ma descarc. Am un sentiment constant de vina de cand am gasit filmuletele (nu, nu sunt de groaza, ci doar asa, eu ordon pe un ton superior, el executa, stai acolo, fa asa, nu mai sari, sari etc).


Nu stiu ce sa-ti zic. Probabil doar ca primul copil primeste in general (mai bine zis in multe cazuri) un comportament parintesc gresit, inspirat de reguli, de atitudini "sefesti", de frica de a scapa copilul "de sub control".

Ce fel de mama esti cu ceilalti copii ai tai? Eu dupa aparitia celei mici in special am reusit sa-mi schimb modul de a privi lucrurile. M-am relaxat, am incercat sa vad ce se intampla daca "il scap din mana" pe cel mare. I-am acordat incredere. Am redus regulile doar la cateva care tin de sanatate si siguranta fizica.

Am invatat sa comunic. Am invatat sa-mi cer scuze. Am invatat sa spun "te iubesc". Am invatat sa-i dau dreptate. Am renuntat la lupta de a il "imblanzi". Acum suntem prieteni. Cand atmosfera e incinsa (ca mai este) incerc sa-l gadil, sa-l impac, sa nu mai duc o continua lupta pentru statutul superior. Si merge. Comunicam, uneori inca defectuos, insa suntem pe drumul cel bun.



My reason

szivarvany spune:

Si marele meu defect e urlatul. Adica repet, spun, ma rog, insist, la lucruri absolut simple - de genul te rog frumos sa te incalti daca vrei sa mergi in parc ... reactie zero ... si atunci urlu ca nebuna. Asta pt ca daca ii spun ca o ajut zice ca nu trebuie, deci cerc inchis. Incerc sa ma controlez ... incerc.
Daca fetita ta are 6 ani, atunci e de varsta fie`mi. Daca nu comunica si nu vorbeste prea multe, atunci iar ii seamana.
Mie mi-a palcut o lectie ce au avut-o la gradi saptamana trecuta. Fiecare a trebuit sa aleaga un smily zambitor si unul trist si sa explice care cand se simte vesel, care cand se simte trist.
Asa am aflat si eu cate ceva
La noi zilele trec foarte repede, cateodata ma intreb daca are timp sa mai si simta ceva, pe langa ce facem zi de zi, adica sa stea sa se gandeasca daca e ok, daca a fost o zi buna.

Daria & felina fioroasaGIULIA(2004 08 16) cu Sela
_"Meglio sole, che mall`accompagnate !"

Chuny spune:

Rhyanna, cred ca te-am mai rugat o data sa nu mai dai sfaturi altora. Mickyyy isi doreste sa gaseasca o cale de comunicare reala cu copilul ei - de la inima la inima-, incredere reciproca si respect reciproc. Deci sa lasam pe cei care se pricep sa o sfatuiasca si sa o ajute cu adevarat.

Lala_D spune:

Mickyyy copila are 6 ani si este clasa I ?

Initial din mesajul tau am crezut ca sunt probleme de adolescenta dar daca este atat de micuta nu este cazul.

Exista un stres scolar, ii place la scoala, invatatoarea, colegii?
Aveti dificultati de comunicare inca de mai demult sau au aparut odata cu inceperea scolii si a responsabilitatilor de scolarita?


Categoric nu este totul pierdut, se poate construi din nou o baza in comunicare, in intelegrea dintre voi si in increderea reciproca insa veti trece printr-un proces lung, nu se poate peste noapte, nu vei putea sa arzi etape.

Fetita are fratiori/surori mai mici, sub 3 ani ?
Daca da si acest lucru poate fi o cauza declansatoare, poate o gelozie, un sentiment de pierdere a parintilor in favoarea mezinului.

Ai nevoie de multa, multa rabdare si intelegere pentru ea in aceasta perioada. Inceputul scolii el insusi clatina un pic relatiile dintre copil si parinte iar daca vine peste niste probleme mai vechi cu atat mai mult se resimte.

Nu iti pierde speranta, poti indrepta lucrurile doar ai incredere in ea, ascult-o cu atentie, incearca sa intelegi care este adevarata ei problema, chiar daca nu o afli usor ci trebuie sa sondezi adanc.

Mickyyy spune:

mamagiuliei, am 3 copii, cea mare are sase ani jumatate, si e clasa I. Cea mica face 2 ani in noiembrie, iar mijlocia e grupa pregatitoare.

Ce fel de mama sunt? Incerc sa fiu corecta, sa nu fac diferentieri intre ei, sa petrec timp cu fiecare, si sa le arat cat de mult ii iubesc. Probabil mult prea ingaduitoare fata de comportamentul lor, le iert prea usor "neobrazarile" si le acord prea des a doua (a treia, a patra, a zecea) sansa. Iar ele imi simt slabiciunea, si intind coarda la maxim, foarte rar se-ntampla sa faca ceva de la prima rugaminte, oricat de frumos le-as cere-o. Toate's "agatate de fusta mea", de cand intru pe usa seara de la munca, si pana la culcare, cu greu imi gasesc 10-15 minute doar pentru mine, nici la baie nu pot intra fara sa nu bata una de 5 ori la usa dupa mine sa ies odata, toate's mami, mami, mami, indiferent cat incearca tati sa imi tina locul. N-am un serviciu stresat (cel putin deocamdata), si in general sunt o fire destul de calma.

Cea mica - e cea mai atasata, am si stat cu ea acasa pana la 1 an jumatate zi de zi. Pana de curand, era un ingeras (am lasat-o cateva saptamani asta-vara la soacra-mea si nu inceta sa se minuneze cat e de cuminte si ascultatoare, de zici ca nu-i sora cu celelalte 2), de ceva vreme a inceput sa le copieze si ea comportamentul, si sa aibe mici crize atunci cand nu primeste ce vrea. Dar in mare, n-am probleme cu ea aproape deloc, e cel mai cuminte dintre copii.

Daria - mijlocia, e cea care are nevoie permanent de atentie si iubareala, e tot timpul lingusitoare, se alinta (mai nou poceste cuvintele intentionat ), se pisiceste, pana obtine ce vrea. E comunicativa, indrazeata, isi face usor prieteni, si nu are probleme de adaptare. Are insa si momente de gelozie mai dese, si trebuie sa am mare grija sa nu-i ranesc sentimentele. Are o personalitate puternica, si cu greu o convingi sa renunte la ideile ei (e nevoie de multe compromisuri de ambele parti ca sa ajungem la un numitor comun). E sora preferata a celei mici, se joaca mult impreuna dar o invata si-o gramada de prostii

Cea mare....e in general timida, mai nou suparata pe toti si pe toate, ii place sa se izoleze, sa se joace singura, ar sta la desene cu orele daca am lasa-o (e singura, daria de exemplu nici nu simte lipsa televizorului, poate sta inchis o saptamana si nu remarca), ii place sa conduca, in orice joc ea trebuie sa fie sefa, sa dicteze regulile, sa castige, e foarte suparata cand nu reuseste sa se impuna. Vrea sa iasa in evidenta, sa fie laudata, sa fie recompensata pentru orice efort oricat de mic, nu face lucruri din proprie initiativa. E neatenta si neglijenta. E un copil extraordinar de istet. Insa nu vrea sa priceapa ca oricat ai fi de inteligent, fara munca si efort nu poti obtine aproape nimic in viata!

Luna1 spune:

Myckyyy numai citind cum e cu trei copii apropiati de varsta m-am simtit depasita.

Pana aici totul mi se pare ok. Ai incercat insa, cand le ceri ceva si ele nu fac sa le intrebi de ce? Si apoi, cand motiveaza sa te intrebi in mod real "oare au dreptate?" Si daca au dreptate sa renunti la cerinta ta, motivand ca si-au argumetat "cazul" si le dai dreptate, sau daca n-au dreptate sa porti o discutie explicativa de ce trebuie sa faca acel lucru.




Ce inseamna un ingeras in viziunea ta? Ce inseamna cuminte? Supusa? Cum te-ai purtat cu ea? Petrecand mai mult timp cu ea nu crezi ca sunteti probabil in asentimentul celeilalte pentru ca aveti o legatura puternica? Pentru ca tu intelegi ce vrea ea de la tine cu iubire si ea o face la fel? Pentru ca se simte iubita are tendinta de a "asculta" fata de celelalte doua care au trecut printr-o mica trauma cand a mai aparut o surioara mai mica care le-a stirbit din timpul petrecut cu tine.



Ce fel de idei are si de ce trebuie sa renunte la ele? Se pisiceste probabil si stalceste cuvintele din dorinta de a fi la fel ca surioara ei mai mica asupra careia mama si-a canalizat atentia in ultimii doi ani.



Am insistat si data trecuta asupra unui aspect: petrecerea unui timp de o ora, doua individual cu fiecare dintre ele, insa clar cea mare e cea care are cel mai mult nevoie de acest timp. Du-l pe tati cu fetele mai mici undeva unde si ele se distreaza si tu mergi doar cu cea mare in alta parte. Vorbiti. Banalitati. Orice.

Am subliniat in negru ultima fraza. Cat de des i-o spui? E o presiune prea mare pe umerii unui copil de 6 ani. Incearca alta abordare. Arata-i ca esti mereu acolo sa o sustii in eforturile ei.

My reason

roxanaz spune:

Micky, de la ce a pornit intamplarea de dimineata? poti sa ne spui?