copil traumatizat-martor la violenta

inaioana spune:

Patternurile rezolvarii conflictelor se fixeaza in copilarie exact prin adoptarea inconstienta a modului in care vedem ca se rezolva conflitele. Faptul ca ai impresia ca esti total "neafectata" nu inseamna neaparat ca asa si este. Nu spun ca te marcheaza pe viata, spun ca poti lucra sa indepartezi efectele, nu ca dispar ele de la sine.
In orice caz, una cu alta nu au nici o legatura. Una este trauma puternica din exteriorul familiei asupra unui membru, la care esti martor neputincios si alta sunt mici conflicte in familie.

Edit: Inca ceva. Este destul de evident ca dai sfaturi in necunostinta de cauza. Psihologul nu o sa intrebe copilul odata intrat pe usa, despre evenimentul acela anume decat daca de meserie este grajdar si nu psiholog. Mai ales la varste atat de mici dezvaluirea unor traume se face prin alte metode si dupa alte tipuri de evaluari, mai ales ca cei mici nu pot verbaliza.



Ioana cu Katja (30 martie 2004),Serghei (2 mai 2006) si www.youtube.com/watch?v=jioYwuky3tk" target="_blank"> Gruia (DPN ian.2011).

emilia.m spune:

oarecum off-topic: Cand eram mica si auzeam ca se cearta parintii mei am intrebat-o pe mama de ce nu divorteaza. Nu mai stiu ce mi-a raspuns, dar n-a divortat. Timpul a trecut si lucrurile intre ai mei au mers spre bine si foarte bine. Acum ma bucur ca n-au divortat din cauza acelor neintelegeri de moment.
In ceea ce priveste neverbalizarea, fac meditatii la engleza cu un copil de 3 ani si 9 luni si crede-ma, verbalizeaza teribil de mult.
Ok, poate psihologul nu va accentua in mod voit trauma, dar la un moment dat copilul va mai creste si va constientiza ca inainte de evenimentul respectiv nu mergea la psiholog si dupa eveniment a mers si astfel va da mai multa importanta evenimentului pentru ca va stii ca a contat prin faptul ca a schimbat ceva. Cum am constientizat si eu ca inainte de 3 ani n-am mers la gradinita si dupa 3 ani am mers, si inainte sa ma doara burtica n-am mers la spital si dupa ce m-a durut am mers si m-a operat de apendicita s.a.m.d.
Cand aveam 4 ani vecinul meu a cazut de la etajul 5. Am vazut cum s-a intamplat ca eram in balconul alor mei, langa geam si am vazut cum copilasul vecinei de la un apartament din diagonala fata de geamul meu s-a aplecat in afara geamului si a cazut. Am auzit vecinii din fata blocului tipand si alergand spre copil, au strigat la vecina si m-am dus la bunica sa-i spun ca s-a intamplat ceva in fata blocului. Mai tarziu am auzit sirena salvarii si apoi imi mai amintesc ca spre seara mama a discutat calm cu mine despre cele intamplate si mi-a zis ca exact de-aia imi spusese ca nu e bine sa ma apropii de geam cand e deschis ca pot sa cad si eu si sa ma lovesc rau de tot. Dar nu m-a dus la psiholog. Si am supravietuit fara traume legate de caderea de la etaj si mai stiu eu ce. Mai ales ca stiu ca respectivul copil nu a murit, doar a avut niste fracturi. It's all well when it ends well. Si mi se pare exagerat sa crezi ca un copil care a asistat o data la o scena de violenta isi va rezolva pe viitor conflictele astfel. Daca ar fi crescut intr-un mediu in care violenta e la ea acasa atunci da, s-ar fi putut intampla asta, dar altfel ma indoiesc. Ce se va intampla cand va creste si va ajunge in scoala unde inevitabil va mai asista ocazional la conflicte la batai intre copii? Va merge la psiholog de fiecare data? Sunt de parere ca educatia unui copil o dau parintii, nu terapeutii. Pt mine intr-o situatie de felul acela mai mult ar fi cantarit cuvintele unui parinte (nu asa se procedeaza, omul acela a gresit, etc) decat cuvintele oricarui psiholog.
Am fost si eu la psiholog la un moment dat in viata mea. Un super om, e adevarat. Dar era doar atat: un om. Mi-a spus exact ce-mi spusesera si parintii, m-a tratat corect si normal dar nu mi-a vindecat ranile sufletesti din acea perioada. Practic nu a facut decat sa-mi intareasca convingerea ca ce zic ai mei e corect. Ca o a doua opinie. Pana la urma am ajuns la aceeasi concluzie, dar nu in urma discutiei cu respectivul ci in urma acumularii mai multor experiente.

Copiii sunt mainile cu care ne prindem de rai.

raisa5 spune:

Sunt sigur a ei vor uita dar trebuie sa faci parte din aceasta si tu. Trebuie sa nu amintesti acest subiect si daca ei vor aminti ceva despre acest incident, schimba subiectul in unul frumos.
***
Fara reclama - link-uri te rog

rrox3 spune:

Emilia in exemplul tau e vorba despre un accident, care nu te-a afectat pe tine in mod direct sau pe alt membru al familiei tale. In plus s-a intamplat ceva oarecum asteptat, adica copilul s-a aplecat, deci a cazut. Mama ti-a intarit cauzalitatea asta si totul a fost clar, atat timp cat nu te apleci, nu patesti nimic.

Pe de alta parte in cazul postat, este vorba de o agresiune asupra tatalui. Practic cel pe care copilul se sprijina pentru protectie se dovedeste a fi adus in stare de neputinta, invins, fara a se putea proteja nici pe sine. Copiii nu au deloc siguranta ca asta nu se va mai repeta si ei vor fi in siguranta. Din contra au vazut clar ca poate aparea o amenintare din exterior careia nici macar tatal cel puternic nu-i poate face fata. Si asta e foarte grav pentru un copil. Potentialul traumatic este foarte mare.

Te rog sa nu mai insisti pe ideea de a nu merge la un specialist. Ce te face pe tine sa crezi ca te pricepi mai bine decat un om pregatit special pentru asta?!

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

ladyJ spune:

Nu cunosti nimic despre o interventie terapeutica, pare-se.

Este prima oara cand aud\vad o asa opinie, cum ca psihologul defapt inrautateste starea pacientului prin simplul fapt ca..exista.
Ma bucur pe de alta parte ca ccc copiii nu au aceiasi definitie a psihologului pe care o ai tu. pentru ei, psihologul este tanti, nenea, care le-a vorbit frumos si pe care(ca sa vezi minune) chiar ajung sa-l indrageasca.

pitzinuca spune:

off topic: eu nu mi-as duce copilul la meditatii la 3 ani si 9 luni, respectiv nu as accepta elevi asa mici, si vb in cunostinta de cauza.

on topic: barna, voi vorbiti in casa despre aceste evenimente? cum ziceau si fetele, depinde cata importanta le dai, asa vor percepe si copiii. desigur ca nu trebuie musamalizat si desigur ca mititeii saracii au fost mai mult decat marcati, ei percep/simt situatiile nefiresti. Parerea mea este ca pana ajungeti la psiholog - ceea ce este recomandat - sa stati odata de vorba cu ei, sa le explicati ca exista unii oameni rai pe lumea asta, pe care parintii lor nu i-au iubit si au devenit rai, si de aceea se comporta asa, etc. chiar daca credeti ca sunt prea mici, vor aprecia confortul psihgic pe care veti incerca sa li-l dati. Dar dupa aceasta explicatie, faptele, comentariile evenimentele legate de incident, trebuie mutate din fata lor.
Si neaparat mers la cateva sedinta cu totii.

eu , cu (DPN 27.08.2010), andi si tati
_

traduceri si asistenta

"Fericirea nu are valoare daca nu e impartasita."

olympia spune:

Cand cineva are un accident, sa zicem ca se da peste cap cu masina si scapa miraculos aparent nevatamat, sigur se duce apoi si face ceva radiografii, investigatii sa verifice daca intr-adevar asa e.
Dar cand sufletul si mintea sunt afectate, de ce oare unii se grabesc sa zica : "n-a fost nimic, veti uita, nu mai vorbiti despre asta"?!? Nu-i firesc sa mergi la un specialist sa faci o evaluare?

Pene colorate... cate putin din toate!

album
gradina