Mamica incapabila sa-si educe copilul cauta ajutor

rrox3 spune:

Prost.
Ca daca s-ar fi descurcat asa bine, am fi avut toti un atasament securizant, am fi fost intr-un foarte bun contact cu noi insine, ceva mai calmi, mai empatici, mai deschisi, mai relaxati si nonviolenti.
Dar probabil sunt niste prioritati, niste reglaje din mers, ale dezvoltarii umanitatii. Acum traversam o perioada in care am devenit mai atenti si constienti de psihicul uman. Timpul ne-o permite.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

andreeaben spune:

Am citit cam tot ce s-a scris pe aici,draga Frunza Alba!Sa stii ca nu esti singura care se simte frustata si fara putere in fata unui copil de 3-4 ani.Zilele trecute am trait la maxim aceasta senzatie de neputinta.N-am reusit nicicum sa ma inteleg cu fiul meu care detine,ca sa zic asa,o personalitate atat de puternica,incat nu putem ajunge cu el la un consens cand il apuca nervii...La fel ca majoritatea celor care au raspuns pe aici,si eu stiu exact,teoretic,ce ar trebui facut,sa nu tip la el,sa ii vorbesc mereu bland si cu rabdare,sa nu il amenint cu nimic(gen:politist,tigan...),sa mearga toate cu vorba buna,sa fie doar pedepsit asa cu pedepse usoare,adica ignorat cateva minute,sa i se refuze tv cu desene,dulciuri,jucarii preferate.Va rog sa ma credeti ca toate le-am incercat pe rand,le-am epuizat,le-am reluat,pana cand mi-am pierdut orice rabdare si am recurs la tipat si amenintat cu el....pe moment toate tin mai mult sau mai putin,dar ,din pacate,toate se reiau la intensitate maxima dupa catva timp!Am ajuns sa cred ca n-am ce face.Orice metoda am epuizat-o.Si rabdarea mea de multe ori e la limita.Al meu copil mai are apucaturi ciudate si pe strada,cand ne plimbam,sau in parc,daca un copil se uita la el,cand e suparat e motiv suficient ca sa se enerveze,tipa sa nu se mai iute nimeni la el ca e urat si rau...si plange si plange si tipa...rezultatule:plecam din parc de rusine ca nu se mai joaca nimni cu noi....

Acum,dupa cele cateva exemple...revin la subiectul postarii.Eu cred ca nu poti sa fii mereu blanda si calma..mi se pare imposibil sa poti sa fii mereu asa,nici nu iti poti propune asa ceva,e inuman...asta presupune sa-ti reprimi toate trairile.Nu trebuie nici sa ajungi sa faci scandal mare,pe cat se poate,el trebuie sa vada,sa simta ca te-a suparat,ca din aceasta cauza tu esti trista si ca nu te mai joci cu el,cateva minute nu-i acorzi atentie,bineinteles inainte de asta ii explici ce simti,sa stie de ce nu mai poti efectiv sa te joci,sa razi,sa-i faci pe plac.Eu mai procedez si asa si cateodata tine.Recunosc ca il mai amentint si cu prostii e genul "tigan,politist",desi stiu ca nu-i bine,dar nu reusesc altfel sa-l potolesc.De cele mai multe ori merge cu negociatul...adica "daca imi faci pe plac,si facem asa,iti fac si eu si iesim unde iti place"sau "mergem in vizita la nasa ta,sa te jici cu catelul daca....."si asa mai merge.
Oricum,cu toata psihologia adultului,si chiar daca citesti multe carti in domeniu,exista situatii in care nu se apica mai nimic si atunci apare sentimenul de disperare ca nu stim ce sa facem,teama ca nu sunetm mame bune.Eu am vazut un lucru:daca ma linistesc si gandesc la rece,cand s-au calmat spiritele,altfel vad toate lucurile,vad rezolvarile mai uosr.In schimb,daca iau decizii drastice cand sunt suparat,nu iasa nimic bun,copilul ma smte ca sunt tensionata si ii transmit starea mea.Concluzia:orice situatie trebuie tratata cand esti calma si gandesti linitit problema!

Multa sanatate si putere va doresc si mai ales bucura-te ca ai alaturi un sot care va iubeste si se implica.E foarte greu sa le duci singura pe toate,la noi,asa zisul "tati"nici nu mai vine sa-si ia copilul la programul de vizita...l-a abandonat de tot!

Andreea si ingeras-demonut,Andrei!

Jasmin012 spune:

Nici eu nu cred ca modelul de educatie care exista pe vremea cand noi eram copii este corect. Multi oameni si-au crescut copiii cu cheia de gat. Cand eram eu mica (acum am 35 ani) copiii mergeau singuri la cumparaturi de la varste fragede. Eu la 6 ani mergeam singura la piata si la scoala (stateam vis-a-vis de scoala nr 22, pe la Macaralei, deci cine cunoaste zona poate stie cat de periculos era), iar ca sa mergem la scoala sau la Piata Minis sau la Alba trebuia sa traversam calea ferata (treceau pe acolo trenuri de marfa). Uneori, daca trenul marfar era oprit chiar langa scoala trebuia sa trecem pe sub tren. Acum nu stiu daca mai e la fel, au trecut 27 ani de cand ne-am mutat de acolo. Parintii mei nu m-au dus la scoala decat o data sau de 2 ori. Si asta era valabil si pentru aproape toti ceilalti copii pe care-i cunosteam. Acum nepoata mea are 12 ani si nu se duce aproape nicaieri singura, mai ales nu are voie sa traverseze singura. Vazand toate aceste diferente nu pot decat sa ma gandesc la cat de inconstienti erau acei parinti (inclusiv ai mei) sa ne lase atat de capul nostru. Am invatat sa ne descurcam, e adevarat, dar viata noastra a fost ca o loterie, traiam mereu periculos. La 5 ani eram trimisa afara cu sora mea de 3, la 8 ani spalam hainutele fratelui meu mijlociu, la 11 ani ieseam la "joaca" cu fratele meu mic, bebelus pe atunci. Copiii se jucau iar eu tineam bebelusul in brate. I-am salvat viata de 2 ori fratiorului meu (parintii nu erau acasa), care se urcase pe pervazul de la geam si era sa cada de la etajul 4. L-am salvat in ultimul moment si am si acum o frica imensa cand vad pe cineva apropiindu-se de un geam. Multi copii aveau grija de fratii cei mici. In ziua de azi asa ceva aproape ca nu mai exista. dar pe atunci, daca se intampla ceva, parintii nu erau acuzati de neglijenta. Desi erau neglijenti, in marea lor majoritate.
Apoi multi copii stiau de frica parintilor, pentru ca erau baututi. Burtocika zice ca a fost batuta de vreo 2 ori si ca nu a ramas traumatizata. Pai nu se poate spune ca a fost batuta. Eu de exemplu, si fratii mei si multi prieteni erau batuti, si cand spun asta ma refer batuti inclusiv cu batatorul de covoare, sau cu furtunul de la masina de spalat. Sau cu cureau. Bataia la fund aproape ca nici nu se punea ca bataie, era ca o mangaiere. Ati vazut ca multi au o reactie ciudata cand vad pe strada copii care fac crize de nervi, care urla, care se trantesc la pamant? Eu am copil mic si stiu ce vorbesc: cand mai are si Lucas momentele lui de urlete (ca tot vorbim de criza de la 2-3 ani) si se arunca la pamant, vad privirile acuzatoare ale lumii si stiu ca in momentul ala cei mai multi se gandesc, altii poate chiar si zic: "daca era al meu ii dadeam o mama de bataie...". Si socrul meu a zis chestia asta, ce pot sa astept de la cineva strain!
Mai exista si mentalitatea conform careia copilul trebuie mangaiat si pupat doar cand doarme. Si socrul meu e adeptul acestei idei.

Un alt aspect ar fi ca multi tati aveau pe vremuri un rol decorativ. Ei doar se duceau la munca sa aduca bani acasa, asa ca educatia copilului era lasata pe seama sotiei.
Tot din experienta proprie, multi confunda cresterea copilului cu educatia. maica-mea zice mereu: "am crescut 5 copii". Ce nu intelege ea este ca nu e suficient sa-i dai unui copil sa manance, sa-l imbraci si sa-l trimit la scoala. Cresterea unui copil nu se rezuma la atat. trebuie sa-i dai o educatie, pornind de la un exemplu personal. Multi fac grave confuzii in privinta asta. Acei parinti nu se ocupau cu hrana spirituala (si aici nu ma refer la religie, ci la hrana sufletului: intelegere, iubire neconditionata) a copiilor.

Ar fi multe de spus, dar si asa cred ca voi starni polemici. O dovada in faptului ca modelul de educatie pe care l-au urmat bunicii si parintii nostri nu e si nu a fost cel potrivit este acela ca lumea e foarte rea, nesimtirea a capatat dimensiuni alarmante, etc.

Eu sunt o victima a acelui mod de a creste copii si uneori lupt din rasputeri cu mine, pentru ca Lucas sa nu aibe de suferit. Am hotarat demult ca nu voi fi o mama precum mama mea.

In tot ce am scris nu generalizez. Nu ma indoiesc ca exista multe exceptii (parintii Burtocikai au fost niste exceptii), dar acele exceptii nu fac decat sa confirme regula.




Jasmin si Lucas Daniel (28.11.2007)
www.flickr.com/photos/23373490@N02/" target="_blank">poze cu mogaldeatza
www.flickr.com/photos/30849078@N05/" target="_blank">Lucas
http://elblogdeluquitas.blogspot.es

Limbajul copiilor nu se adreseaza urechilor, ci ochilor si inimii...

rrox3 spune:

Andreea scrii ca tatal l-a abandonat de tot... cum interpreteaza copilul asta? Stie, clar si sigur, ca nu e din vina lui? Fiindca altfel chiar nu are de ce sa te mire crizele de frustrare ca-i rau si urat..
Copilul tau a trecut prin multe, prea multe pentru cat poate duce la varsta lui. Are nevoie de empatie, de siguranta. Daca-ti mai pierzi calmul si te enervezi, incearca dupa ce te calmezi sa mergi sa-ti ceri scuze ca ti-ai pierdut cumpatul si sa va impacati. Si neaparat asigura-te ca nu se crede vinovat de abandonul tatalui.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

rrox3 spune:

Jasmin

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

Jasmin012 spune:

Rox, multumesc pentru floare, dar pot spune ca eu trebuie sa pentru felul tau de a gandi. Ca pe unde am citit posturile tale mi-a placut ce am citit. Mai sunt cateva fete pe-aici care ma uimesc mereu in mod placut cu modul lor de a gandi si de a vedea viata.

Jasmin si Lucas Daniel (28.11.2007)
www.flickr.com/photos/23373490@N02/" target="_blank">poze cu mogaldeatza
www.flickr.com/photos/30849078@N05/" target="_blank">Lucas
http://elblogdeluquitas.blogspot.es

Limbajul copiilor nu se adreseaza urechilor, ci ochilor si inimii...

olympia spune:

Alice, cred ca terapeuta vrea sa desfiinteze niste etichete pe care le lipim ca parinti peste notiuni ca "fericire", "reusita", "bine", "rau", "lenes" si inconstient le transmitem copiilor nostri.
De-aia poate-ti spune ca nu exista, pentru ca ele au cu totul alt inteles pentru fiecare dintre noi, nu se potrivesc de la o persoana la alta si tintele se mai si schimba in timp. Pentru unii fericirea inseamna mai mult "a avea" , pentru altii "a fi" si pentru altii "a face". Faza cu sinuciderea o fi pe ideea ca "a avea totul pentru a fi fericit", e doar un cliseu.
Scopul e acela de a nu pune prea mare presiune pe copii, transferandu-le anxietate si deruta. Daca nu faci ordine sau teme, esti lenes, n-o sa realizezi nimic in viata, daca te opui si nu vrei sa asculti esti rau si tot asa. Ca sa obtii nu stiu ce trebuie sa te straduiesti, daca nu muncesti azi, vezi tu mai tarziu cand ajungi la vorba mea, dai cu capul de pragul de sus, bla, bla, bla. Nu zic ca tu faci asa, asta era ideea, veche, tocita, dar raspandita si azi

Pene colorate... cate putin din toate!

album
gradina

IRA_LIZA spune:

Ei, uite, abia aici simt o problema cu adevarat serioasa. Andreea, baietelul tau pare serios incercat, cel mai probabil de lipsa tatalui. Cum sa spuna un copil despre el insusi k e urat si rau?? DEe ce am senzatia k se invinovateste de plecarea tatalui lui (asta fiind o reactie frecventa in cazul copiilor apartinand cuplurilor destramate)? chiar daca nu ti-a spus-o niciodata poate k nici nu are notiunea de vinovatie. Insa le are pe cele de uratenie si rautate!

Uff, m-am mohorat...nu stiu ce sa spun...te imbratisez cu simpatie, tine-ne la curent cu evolutia baietelului (daca vrei...). Cine se mai afla in anturajul vostru apropiat? cu cine va vedeti constant? exista si vreun barbat in acest anturaj? ma refer inclusiv la bunici/unchi.

Ira, mamica Elizei

Jasmin012 spune:

Andreea, , imi amintesc de tine de cand ai scris la subiectul acela, referitor la tatal copilului tau. A trecut mai mult de un an de atunci, poate 2, nu? Sper sa nu ma insele memoria. Dar tu ai trecut prin multe si copilasul a fost afectat de tot ce v-a facut tatal lui. S nu mi-o iei in nume de rau, ti-o spun cu toata simpatia si buna-vointa: cred ca micutul tau are nevoie de ajutor specializat. Pentru tine e greu, ca nu ai pregatirea psihologica necesara sa-l faci pe copil sa inteleaga faptul ca el nu are nici o vina ca tatal lui l-a parasit si ca ti-a facut tie tot ce ti-a facut. Ca asta e, copilasul se simte vivovat de tot, de asta se simte urat si rau. Mititelul de el...

Jasmin si Lucas Daniel (28.11.2007)
www.flickr.com/photos/23373490@N02/" target="_blank">poze cu mogaldeatza
www.flickr.com/photos/30849078@N05/" target="_blank">Lucas
http://elblogdeluquitas.blogspot.es

Limbajul copiilor nu se adreseaza urechilor, ci ochilor si inimii...

Luna1 spune:

Jasmin la fel si pentru rrox

Total de acord cu ce spui tu Jasmin, si as mai adauga ca, greselile facute de noi in general se oglindesc perfect in trecutul nostru, in copilaria noastra.

De ex uite amenintarea cu nenea politistul, doctorul, tiganul etc. Pot sa pariez ca si parintii care folosesc astfel de amenintari au fost la randul lor amenintati de parintii lor in acest fel.

Eu una nu amenint si nu trebuie sa ma controlez pentru a nu o face. Tocmai pentru ca pe mine mama nu m-a amenintat in viata ei cu bau-bau (ba chiar imi amintesc cum se certa cand cineva pomenea pe bau bau in fata mea, iar eu radeam satisfacuta ca bau bau chiar nu exista, ca asa zice mama), nu m-a amenintat cu politia, tiganul etc. Ba dimpotriva, mama era chiar una dintre mamele care ma indemna sa ma joc cu copiii de tigani "ca si ei sunt tot copii". Astfel ca am avut prieteni tigani care ma aparau chiar de rautatile confratilor lor prin clasa a 8-a.

La fel la noi in familie nu s-a auzit conceptul de copil rau. Mi-aduc aminte ca o prietena m-a intrebat dupa ce am nascut-o pe cea mica "si cum e, e rea?" Am ramas socata ca a putut spune asa ceva, i-am explicat ca eu nu cred ca exista copii rai, nici macar ca si expresie nu folosesc un astfel de cuvant.

In schimb la noi in casa s-a ridicat tonul, iar eu acum recunosc ca imi pierd firea des si ridic tonul la fiul meu in special (ca are 9 ani si e nazdravan). Ei, aici ma chinui sa ma controlez si sper sa reusesc mereu.