Copilul captiv (8)

rrox3 spune:

Raspunsurile sunt tot la tine Bic. Chiar daca parintele e viu si nevatamat, in marea majoritate a cazurilor, nu te alegi decat cu si mai multa frustrare vrand sa obtii o incheiere, o reparatie, in relatia cu el.
E un proces reparatoriu prin care treci tu si atat. Dar dureaza.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

flower-power spune:

Readuc subiectul in atentie pt ca am vesti bune sa va dau. Foarte bune!
Operatia si recuperarea lui TB au decurs cum nici nu puteam sa-mi imaginez. Acum suntem acasa si nu peste mult ne vom relua activitatile cotidiene.

Am simtit nevoia sa scriu aici pt ca pe mine subiectul asta si ceea ce s-a impartasit aici m-a ajutat enorm [multumesc Conchita, Rox, Olympia, Deus, Anda, Lady, Adela,... & co ]. Si a venit intr-un moment in care aveam mare nevoie. Cu siguranta Providenta exista si poate ca m-am aflat intr-un moment in care am fost si eu pregatita sa primesc si sa aud ceea ce mi s-a oferit si ceea ce s-a scris aici din suflet.

olympia spune:

Flower-power, bine ati revenit acasa sanatosi si puternici!

Pene colorate... cate putin din toate!

album
gradina

flower-power spune:

olympia.
Mi-am propus ca deindata ce timpul imi va permite sa recitesc intreg subiectul, acum dintr-o alta perspectiva[cu zi ce trece devenim altii, experientele, viata, ne fac sa vedem lucrurile dintr-un nou unghi, cu alti ochi]

ladyJ spune:

Flower, , astea da vesti bune!

--------------------------------------------
´´Cel care nu stie si stie ca nu stie, stie mai mult decat cel care nu stie dar nu stie ca nu stie´´

nelia spune:

Flower-power, ma bucur mult pentru voi. Recuperare rapida si sanatate multa va doresc.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/agtuli#date/2010-09-19/14:00:33" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

rrox3 spune:

Bine ati revenit Flower!
Ma bucur mult pentru voi
Ai dreptate, evoluam cu fiecare noua experienta, mai ales cu experiente d-astea in doze foarte condensate...
Multa sanatate lui Tibi si o viata frumoasa!

flower-power spune:

Asa e Rox, evoluam cu fiecare situatie pe care viata ne-o scoate in cale, asta daca suntem dispusi sa ne asumam rezolvarea ei cu tot cu durerea aferenta. Altfel ne facem ca problema nu exista, ne indesam mai tare scheletii in dulap si mai punem o caramida depresiei care in timp ...

simali spune:

Am trecut prin asta. Este cu atat mai dificil cu cat exista presiune sociala, oamenii iti cer sa suferi, sa regreti, etc. Dar in tine e o furtuna de cu totul altceva. Tatal meu avea in lume o imagine incredibila. Inalt, solid, cu o voce de bariton, el era tipul care dadea oricui un sfat, care a ajutat foarte multa lume, un om de actiune cum rar intalnesti astazi. Era ca un fel de artifice splendida cu cutia de detonare plasata in casa noastra. Vecinii, rudele, cunostintele si prietenii aveau parte de superbe jocuri de lumina si culoare iar noi, familia, trebuia sa suportam fumul inecacios si mizeria de dupa. El insusi fost copil abuzat, tata nu-si controla nervii, era violent, egocentrist si ne batea aiurea-n tranvai, fara niciun fel de judecata. Se plangea ca numai in famile nu-l apreciaza nimeni. Mama (o femeie foarte frumoasa, un soi de regina a frumusetii in satul ei) il dispretuia feroce si facea orice (inclusiv ne intorcea spatele cand aveam nevoie de ea) numai sa nu-i fie tulburata linstea.

Dupa ce tata a murit subit, am trecut printr-un calvar imens. Mai intai m-am lasat antrenata in regretul colectiv. Mama, din nepastoarea de alta data a devenit vaduva nefericia si deprimata care a pierdut un om de mare valoare si talent. Toate mizeriile trecutului AU TREBUIT URGENT INGROPATE SI UITATE. Despre morti? Numai de bine. Dar in suflet furtuna abia incepe. Mai intai mi-am dat seama dupa o vreme ca nu am simtit nimic la moartea tatalui meu. Ca nu simt in continuare nimic, niciun regret vis-à-vis de pierderea suferita. Ma intalneam cu oameni pe strada care-mi spuneau cu lacrimi in ochi ce a insemnat pentru ei, cat i-a ajutat… O vecina mi-a povestit plangand cum i-a salvat viata in adolescenta, isi facuse singura un avort, sangera ca naiba si tatal ei s-a dus la tata ca s-o convinga pe fata sa meraga la spital, iar tata a luat-o pur si simplu pe sus, fara niciun fel de dicutii, a dus-o la spital, a facut acolo ca trenul ca sa i se dea ingrijirile portrivite iar apoi au aflat ca daca mai intarzia 10 minue murea sigur. Iar eu… spuneam da, sigur… iar sufletul meu plangea din cu totul alte motive. Nu mai spun cat l-a admirat propriul meu sot si cat de greu mi-a fost sa daram statuia din sufrageria personala

Apoi m-am uitat la fratele meu mai mic si am simtit inca odata ce aiurea e totul. El si tata au avut o relatie de cosmar. Daca eu am ales in copilarie sa devin perfecta cu metoda (am scris asta in jurnal, mi-am facut liste interminabile cu defectele mele si am urmarit pe parcursul unor ani intregi “corectarea”, am avut ani de zile ca deviza “daca vrei sa schimbi lumea incepe cu tine insuti”, etc.”), fratele meu, mai mic cu 4 ani a ales revolta. Pana in preziua mortii tatei scandalurile dintre ei s-au tinut lant. M era prea mare ca sa mai fie batut dar oricum nu-i mai pasa si-i arunca asta in fata cu ura. Dupa moartea tatei fratele meu a intrat intr-un soi de amnezie. In toate discutiile cu mine voia sa ne amputam trecutul, sa ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic. N-am putut sa-l las sa-si faca una ca asta. Eu am fost martor la tot ceea ce a trait fratele meu – mai mic cu 4 ani - si nu puteam sa-l las sa reprime totul, mai ales ca m-am considerat dintotdeauna mama lui (am avut toata viata convingerea ca ai mei nu stiu sa creasca un copil si ca eu as face o treaba de 1000 de ori mai buna; probabil de aceea am inceput sa citesc de la varste foarte fragede – 10, 11 ani – cu o pasiune greu de descris , carti despre cresterea copiilor.

Asa am inceput eu sa urasc cu furie si turbare pentru prima data in viata. Ani de zile am urat si am plans. Feiecare amintire din copilarie accesata era durere si lacrimi. Cand am devenit eu insami mama suferinta s-a dublat pentru ca am inceput s-o includ in ecuatie si pe mama, a carei lipsa totala de implicare mi s-a parut de 1000 de ori mai revoltatoare decat inainte. Dar si mai de nesuportat a fost – si este – lipsa de iubire (care vine din incapacitatea ei de a iubi pe cineva).

Cu tata insa am impartit si milioane de lucruri bune: opera, muzica sinfonica, dragostea pentru carti, calatoriile, etc. La TourEffel, la Piaza Navona, la Poarta Brandemburg, la 3000 de m in Alpi, in toate locurile despre care am vorbit cu entuziasm in copilarie ca vrem sa le vedem am varsat o picatura de vin (si ceva mai mult decat o lacrima) si mi-am amintit de el. Pentru ca tatal meu – cu bune si rele – este si va ramane pentru totdeauna in sufletul meu. Aria lui preferata il reprezinta intrutotul:

“Ole Torero
Tot orasul a venit ca sa te vada
Ole Torero
Sub balcon eu azi iti cant o serenade
Vezi arena ca prin ceata
Inspre taur te vei avanta
Singr esti cu el in fata
Oare mana nu-ti va tremura?
Ole Torero
Mai arata-ti inc-odata a ta forta
Fata draga te astepata
Dragostea te va urma,
Gloriooooooooos!”

Credeti ca exista pe lumea asta toreador cu procese de constiinta legate de lupta inegala dintre el si taur? De faptul ca taurul n-are de ales, ca este obligat sa fie acolo si sa-l suporte?
Doamne, de ce nu este totul in alb si negru?

nelia spune:

Simali, foarte trist, dar realist in acelasi timp, mesajul tau! Ceea ce mie imi spune ca pina la urma corectarea defectelor tale nu s-a facut pina la capat, a ramas ceva necorectat, de la care ai putut sa te refaci!¸Si chiar sa ierti, dar nu in necunostinta de cauza, ci tocmai pentru ca ai inteles prea bine lucrurile intimplate, omul linga care ai trait si care ti-a fost tata si pe sotia lui, femeia care ti-a fost mama. Si sint sigura ca din aceasta intelegere la rece iti incarci bateriile pentru a fi mama de care copiii tai au nevoie!

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/agtuli#date/2010-09-19/14:00:33" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU