Un vis implinit

Stau cu mana pe tastaura si nu stiu cum sa incep sa scriu cea mai importanta poveste a vietii mele.Uneori nici cuvintele nu mai sunt suficiente pentru a exprima cele mai puternice si sincere sentimente care ma incearca atunci cand ma gandesc la el, la puisorul meu scump, omuletul acela dragalas caruia i-am dat viata.
Din totdeauna mi-am dorit o familie, un cuibusor al meu.Inca din copilarie ma imaginam la casa mea, cu copilasi pe langa mine si cu un sot iubitor si dragastos.Daca cineva ma intreba care este visul meu eu ii spuneam fara ezitare: “Sa am o familie si copii”.Raspunsul venea de cele mai multe ori ironic: “ Dar draga, astea sunt lucruri realizabile, un vis mai mare nu ai?”. Acum stau si ma gandesc ca intr-adevar a avea si iubi un copil, este cea mai mare realizare, cel mai maret vis. In fiecare clipa ii multumesc lui Dumnezeu pentru cel mai mare dar pe care mi l-a dat in viata asta: acela de a fi mama.
Te intalnesti cu tot felul de situatii, mai placute, mai neplacute.De multe ori viata te pune la incercare, dar cu incredere si speranta poti urni munti din loc.
Povestea vietii mele incepe acum 11 ani, cand l-am reintalnit pe el, un fost coleg de generala care se transformase acum intr-un tanar manierat si chipes. Eram tineri si plini de viata si ne-am intragostit unul de altul.Ne-am mutat impreuna, dar parintii lui nu ma doreau ca nora.Nu eram destul de buna pentru fiul lor.Eu vroiam sa ne casatorim, sa fecem copii sa traim o viata modesta intr-un cuibusor nostru.El nu vroia sa-i supere, vroia sa mai asteptam, sa se obisnuiasca ai lui cu ideea si sa nu-i faca sa sufere.Si am asteptat, an dupa an, aproape sapte. Intr-o zi tatal lui s-a imbolnavit si a fost la un pas de moarte.Vroia sa apuce sa-si vada nepotii si m-a acceptat.Am facut nunta, ne-am amenajat cuibusorul si ne-am pus pe treaba.Zilele treceau una dupa alta si eu sufeream enorm ca cele doua liniute mult asteptate intarziau sa apara.Am inceput sa-mi fac tot felul de investigatii, mai dureroase sau mai putin dureroase.Am inceput sa citesc materiale despre infertilitate.Cred ca mai aveam putin si-mi luam doctoratul.Pe masura ce timpul trecea si liniutele intarziau sa apara crestea stresul.In fiecare luna parca dateam un examen.Si acum imi amintesc clipele grele care se scurgeu pana cand vedem rezultatul testelor.Doi ani am vazut doar o singura liniuta.Intr-o vara am plecat in concediu la manastirile din Moldova.Le-am vizitat pe toate si m-am rugat la toate.Dar una a fost speciala.Manastirea de la Bisericani.Acolo m-am rugat si am simtit ca Dumnezeu o sa se indure si de mine.
Concediul a trecut, si pentru prima data am inceput sa fiu din nou optimista.Citeam forumul, dar niciodata nu scrisesem.Aveam un topic preferat pe care-l urmaream.Ma bucuram pentru reusitele lor sau plangem impreuna cu ele pentru nereusite, desi ele nu ma cunosteau.Am luat hotararea sa merg si eu la doctorul lor.Si asa am facut.Era in toamna anului 2008, o toamna colorata si mohorata ca multe altele.Prima intalnire cu doctorul a fost sub asteptari.Aglomeratie, stat in picioare, nervi consumati pentru nici macar 5 minute de consultatie.Am plecat suparata si mi-am zis sa nu renunt totusi, stiind de reusitele lor.Am fost aproape zi de zi, timp de o saptamana pe luna la monitorizari.Stateam ore intregi, dupa servici dar nu-am renuntat.Dupa o luna l-am intrebat “ si acum cand mai vin”.Iar el mi-a raspuns sec “ Nu mai vii ca o sa esti deja insarcinata”.Chiar l-am crezut si am plecat.Apoi a venit sfarsitul lunii, si iar a venit marea dezamagire.Parca cazusem dupa un pedestal mai inalt ca de obicei.A doua luna am luat-o de la capat.Asteptari interminabile, iar la ultima monitorizare l-am intrebat.Sunt sanse? La care el “Slabe sperante luna asta”.Dupa 9 zile de la ultima monitorizare mi-am facut programare la ecografie la o alta clinica.Aici mi s-a spus ca am un ovar bilobat si pare sa fie o extrauterina.Ingandurata, am plecat acasa iar in drum mi-am luat un test de sarcina.Dupa cinci minute a aparut acea unica linie pe care o uram cel mai mult in viata mea, dar pe care acum o asteptam.M-am bucurat si mi-am zis cine stie poate e un chist si am aruncat testul la gunoi.In nebunia mea, dupa o jumatate de ora l-am cautat din nou si am vazut si a doua liniuta foarte pala.Era acolo.Sotul meuaproape ca nici nu o vedea dar eu am vazut-o.Atunci a inceput sa nu-mi dea pace un cuvant : extrauterina.Stateam ca pe ace.In fiecare zi imi mai luam cate un test si de fiecare data vedeam si a doua liniuta.Nu puteam sa ma bucur.Am astept “uratii” si chiar a doua zi dupa prima zi de intarziere am hotarat sa merg la doctorul la care am facut monitorizarile.Sa-mi spuna de extrauterina.Ajungand la cabinet, asteptarea pana mi-a venit randul a fost apasatoare.La ecograf a vazut un punctulet mic si negru.Era el, punctuletul mult dorit!”Sunteti cat se poate de insarcinata!” Mi-a zis.Tin minte ca l-am intrebat daca nu cumva este extrauterina, iar el mi-a raspuns” Ce ai draga?! “Uite iti fac o poza sa i-o arati si lu’ soacra-ta, ca sigur nu o sa inteleaga nimic!!”Pentru prima data imi era simpatic acest doctor.Incepusem sa iubesc replicele lui seci pe care nu le apreciasem niciodata.Mi-a dat tratament de sustinere si mi-a zis” De acum ne vom vedea din doua in doua saptamani.Eram cea mai fericita femeie!Visul cel mare era pe cale sa se implineasca.Am plecat acasa, parca pluteam, sotu era la curent cu extrauterina si cand i-am dat vestea ne-am bucurat amandoi ca doi copii.A fost minunat.
Perioada sarcinii care a urmat a fost cea mai fericita perioada din viata mea.Eram rasfatata familiei, imi faceam toate poftele, imi mangaiau toti burtica care era o supervedeta.Incepusem sa ma duc in paralel si la un alt doctor deoarece simteam ca nu o sa reusesc pana la sfarsit sa stau la cozile acelea imense de la primul doctor.La 13 saptamani am aflat ca “ pare a fi baiat”.La 16 saptamani era o certitudine.De pe la 20 de saptamani am inceput sa experimentez contractii.Aveam colul scurt si moale si burtica se intarea.Am trecut pe tratament cu gynipral, program de 6 ore, totul ca sa fie bine pentru minunea care crestea la mine in burtica.De pe la 28 de saptamani am renuntat cu totul la doctorul cu monitorizarile si am mers la un doctor de suflet care ma urmarea de mai multi ani si care imi mai rezolvase mai multe probleme de sanatate.Dar a venit saptamana 32 si deja incepusem sa am contractii neregulate mari.Doctorul m-a internat de urgenta in spital unde am stat cateva zile pe perfuzii cu gynipral.Mai aveam asa de putin timp si nu mai aveam rabdare.In salon erau fete care faceam si ele tratament de sustinere, am vazut pe cineva care pierduse sarcina la 22 de saptamani.M-a traumatizat cazul, suferinta psihica si fizica.Ma intrebam “De ce Doamne celor care isi doresc asa de mult copii nu le dai, iar altora...”Nu mai ca eu nu sunt in masura sa judec. Dupa ce am ajuns acasa, au venit caldurile, greu de suportat.Bebe care misca de zor in burtica, acum il simteam din ce in ce mai rar.La 39 si ceva de saptamani doctorul mi-a dat vestea ca lipseste doua zile dar ca nu crede ca voi naste.Mi-a lasat totusi numarul de telefon al sefului de sectie in caz ca vor fi contratii.Nu stiu ce s-a intamplat, dar dupa acest control, exact la 12 noaptea m-au apucat durerile regulate de spate.Le-am infruntat cu stoicism pentru ca la inceput ele au fost suportabile. Era intr-o joi 10 iulie.Ma gandeam ca mai rezist inca o zi pana cand se intorcea doctorul meu. Dar nu a fost asa. La ora 9 seara , durerile devenisera insuportabile.Atunci mi-am luat inima in dinti si i-am zis sotului sa-l sune pe seful de sectie.La telefon a raspuns o persoana care parea deranjata ( probabil adormise), era ora 22 dar care ne-a indrumat sa mergem la spital.Au inceput sa ma invadeze emotiile.Tin minte ca aveam bagajelul deja facut.Incepusem sa tremur toata ca varga.Nu mai nascusem niciodata si-mi imaginam tot felul de lucruri, despre cum va fi marea intalnire.In drum spre spital, in masina, parca imi trecusera si durerile.Nu mai stiam ce sa cred.Ajunsi la spital, mi-au facut controlul niste rezidente tinere care nu-mi gaseau colul.Dupa, m-au pus la ecograf si atunci au vazut ca am contractii.L-au sunat pe seful de sectie, care le-a raspuns ca va pleca spre spital.
In timpul asta, mi-au facut internarea.Era 22.30 noaptea.Holurile gri, vechi si pustii ale spitalului imi dateau un fior de neliniste.M-au cazat intr-un salon curat deoarece avusese sotul meu grija sa le dea o mica atentie.De frica sau nu, parca nici nu mai simteam contractiile.I-am spus sotului sa plece linistit acasa pentru ca eu nu cred ca o sa nasc acum.In salonul respectiv nu am stat mai mult de 30 de minute deoarece m-au mutat in sala de nasteri.Aici mai era o tigancusa care se vaita rau, iar alaturi se auzeau tipetele unei viitoare mamici care m-au ingrozit.Venisem cu lectia facuta, aveam epidurala cu mine, trusa pentru celulele stem si nu-mi lipsea nimic din bagajel.Asteptam sa se intample ceva.Am inceput sa ma plimb pe hol si cum toate usile erau deschise, am vazut privelistea unei doamne care nastea insotita de tipetele de durere.
Intre timp vine si doctorul, cu o figura posaca,care aproape ca nu ma intreaba nimic si ma invita intr-un cabinet unde imi spune sa ma urc pe masa. Fara nici o atentionare, imi rupe membranele.Manevra a fost oarecum dureroasa deoarece nu ma asteptam.Odata cu aceasta manevra mi s-a scurs din mine intreg lichidul amniotic.Apoi invita o rezidenta sa ma consulte, baga un intrument, nu stiu cum se numeste, eu aveam impresia ca mi-a ajuns in coaste, asa naspa a fost senzatia.Rezidenta intreaba: Si acela ce e? La care doctorul ii spune” Draga se vede parul copilului”.Atunci am simtit ca puisorul meu e acolo si asteapta sa iasa.Mai ramasese asa de putin timp!Nu-mi venea sa cred!Inima incepuse sa-mi bata poate mai tare.Ma da jos dupa masa si-mi pune o perfuzie cu oxitocina, iar pe burtica un aparat de monitorizare a batailor inimii bebelusului.Dupa aceea pleaca.Din acest moment au inceput contractiile adevarate.Nu puteam sa ma misc de durere.Vroiam sa-mi sun sotul sa-i spun sa se intoarca dar nu puteam ajunge la telefon.Noroc cu o moasa draguta s-a indurat sa mi-l aduca.Peste o ora, se intoarce doctorul si ma pune sa ma ridic pe masa ca sa ma controleze din nou.Aveam dureri ingrozitoare si mi se parea ca nu reusesc sa urc.”Hai draga mai repede” ca nu am timp de pierdut.Abia m-am urnit iar intr-un final am reusit .Doctorul nu vroia parca sa vorbeasca cu mine. Ma trata ca pe “obiectul muncii”.Pe masa a incercat sa ma dilate cu ustensilele.Apoi a iesit si iar m-am trezit singura. Intre timp vine moasa care ma ajuta iar sa ma pun in pat.La o noua monitorizare a batailor inimii bebelusului constata ca ritmul acestora scazuse.Durerile devenisera parca insuportabile si eu nu puteam sa stau decat intr-o parte.Dupa alta jumatate de ora vine iar doctorul si iar ma pune sa ma sui pe masa.Ii spun ca nu mai pot de durere si sa-mi faca epidurala.Raspunsul a fost sec: “Crezi ca epidurala asta e buna?”Ma controleaza si-mi spune.”Acum deja nu mai pot sa ti-o pun ca ai dilatatie 7.Ai parcurs mai mult de jumatate din drum.Pleaca fara nici o alta explicatie si ma lasa in agonie.Dupa un sfert de ora revine si-mi spune: “Draga am hotarat sa ti-l scot pe deasupra pentru ca vad ca ti se rupe colul”.Doar atat.Dupa ii da indicatii moasei sa ma pregateasca de operatie.Nu stiu cum au trecut atatea ore, cand colul meu a inceput sa se rupa, dar cert este cum il aud zicand moasei: “pregateste-o pentru cezariana”.Cu ajutorul acesteia, care parea ca are cat de cat compasiune pentru fiinte in suferinta, m-am deplasat nu stiu cum pana la sala de operatii.Aici, o anestezista mi-a facut rahia in coloana si din momentul acela am simtit o caldura in picioare, care imi luase cu mana orice durere.Eram suita pe masa de operatie, aveam un paravan in fata, aveam aparatul de tensiune la maini si asteptam marea intalnire cu bebe.Vine si doctorul impreuna cu un rezident.Pe timpul operatiei nu mi-a adresat nici un cuvant, ii auzeam vorbind, dand indicatii.In bataia ochilor mei erau acele lumini albe, care parca erau si ele martore la ce avea sa se intample.La un moment dat, aud un planset si dupa cateva minute vine o asistenta la capul meu si-mi prezinta un ingeras care plangea de mama focului, cu o fetisoara roza si cu ochii stransi.”De ce m-ati deranjat?” parca vroia sa spuna.”De ce m-ati luat din casuta mea?”. Era bebica din burtica care a venit pe lume la 3.25, 3.400kg, 52cm.A fost un moment magic.Tot timpul parca a stat in loc, m-au napadit lacrimile si am inceput sa plang de fericire.Eram mama!Dupa aceea, bebele a plecat la neonatologie, iar eu am ramas pe masa unde am fost cusuta.
Clipele de dupa operatie au fost urate, nu am primit calmante decat dupa ce doctorul si-a primit spaga.Am infruntat dureri din cauza asta, dar ce mai conta, puiul meu sa fie bine.
Prima zi dupa operatie am stat la reanimare, a doua zi am fost mutata intr-o rezerva cu plata unde m-am intalnit cu bebe.Era asa micut, frumos, si roz.Era cel mai frumos copil!La vizita de dimineata, dna neonatolog mi-a zis ca bebe are pareza faciala.Ca nu stie ce s-a intamplat la nastere dar asta e situatia.Si ca are si o infectie si ca trebuie facut tratament.A picat cerul pe mine.Ma intreb de ce nu pot si oamenii astia sa aibe cat de cat compasiune?Macar sa te pregateasca inainte cu cateva cuvinte.Am facut depresie, am stat internata cu bebe dupa nastere o saptamana dar a trecut...Ma uit in urma si nu-mi vine sa cred ca am crezut neonatoloaga, ca am suferit atat de mult.Dar daca in doctori nu ai incredere, atunci in ce?
A trecut de atunci aproape un an, un an cu bune si rele, bebe creste, e vesel si cel mai important este sanatos.Atat m-am rugat sa fie sanatos, si asa a fost. Ma bucur de el in fiecare zi, si ii multumesc lui Dumnezeu pentru darul pe care mi l-a dat.

monet spune:

sa fiti sanatosi si iubiti. ce frumos ingeras cu ochii ca cerul

mona, lia (24.04.2004) si maya (28.10.2005)

"Montessori-Blue"

www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=60893" target="_blank">ASA S-A NASCUT MAYA www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=31961" target="_blank">ASA S-A NASCUT LIA

LiaMaria spune:

Sa va traiasca printisorul... e frumos ca un soare iar ochisorii lui albastri mai stralucitori ca cerul de vara!

Sa fiti fericiti!

Lia

cixinica spune:

PONY ai o minune de baiat. Sa va traiasca, sa fie sanatos si sa va bucurati de el! Te cred, ca atunci cand te uiti in ochisorii lui albastri, uiti de orice necaz.

Motana spune:

Vai, Pony, am plans cand am citit, cum e oare posibil asa ceva, cata lipsa de omenie si de bun simt. Lasa ca data viitoare o sa fie magic.
Raducu se face din ce in ce maaaai frumos, ca doar e "zmeurel"
Pupam!

lucialu spune:

Pony, . Important e ca sunteti acasa si il ai pe Raducu... bine ca a trecut(si eu mi-am dorit o familie de mica.)
Si draga Pony mi-ar fi placut sa scrii acolo
Iar Raducului ii doresc sa fie sanatos si iubit!Si voi sa fiti sanatosi sa-l cresteti si sa va insenineze viata.

Giova spune:

Pony imi pare rau ca ai trecut prin astea...dar uite ce frumusete de baiat ai, si cel mai important e ca e sanatos!
sa va traiasca si sa vina si un fratior/surioara cat mai repede.


Gio de Edi (02.07.2009) si Marco(06.01.2006)
www.dropshots.com/ioana_purdea#date/2010-01-07/14:30:34" target="_blank">2 prichindei, www.dropshots.com/purdeaioana" target="_blank">Paris
mamica de 2 smecherasi

gabriela42 spune:

felicitari pt dragostea voastra mare si statornica incununata cu minunea raducuani multi cu sanatate

pony spune:

Va multumesc mult pentru urari, multa sanatate si voua si sa auzim numai de bine

paulush spune:

Felicitari pentru prunc!

Cata impertinenta la ginecolog! Probabilitatea ca tie sa ti se rupa colul era egala cu probabilitatea ca lui sa i se rupa scrotul pentru modul in care te-a tratat!

asa a fost

poze

mes p’tits riens

CriPOD spune:

pony, imi pare rau, e posibil inca si in zilele noastre??

Pupici lui Raducu cel scump.

---

pepit