copil ramas numai cu bunicii...va rog, sfaturi!

bird70 spune:

Eu nu vreau sa dau sfaturi dar va povestesc experienta noastra.

Noi am plecat din tara imediat dupa ce am nascut al 2-lea copil. Am plecat toti 4 cu 2 valize, nu aveam nimic 'aranjat' iar aici somaj si alte ajutoare nu primesti decat dupa 2 ani de rezidenta. A fost greu la inceput mai ales ca eu am stat acasa cu pitica, cea mare avea 7 ani si a mers la scoala la 2 saptamani dupa ce am ajuns iar sotul meu a inceput sa lucreze si sa invete pentru examene de recunoasterea diplomei. Au fost momente cand ne-am uitat la fiecare cent, momente cand am fost epuizati amandoi dar AM FOST IMPREUNA. In momentele alea daca as fi avut copiii in alta parte, daca nu as fi putut sa-i strang in brate cred ca nu as fi rezistat. Copiii ne-au dat putere sa trecem peste greutati, ne-au dat ambitie sa incercam si sa razbim acolo unde parea greu. Nu stiu cum se compara perceptia copilului asupra greutatilor de inceput fata de perceptia abandonului dar eu cred ca am facut alegerea cea mai buna. Am crezut intotdeauna ca atat timp cat suntem impreuna suntem puternici si putem trece mai usor peste greutati.

Health is a state of physical, mental and social wellbeing and not merely the absence of disease or infirmity . World Health Organisation

adelamaria spune:

Bird, multumesc frumos pentru acest mesaj! Pare ca l-ai scris pentru sufletul meu! Deci se poate si asa, nu?

rrox3 spune:

Bird

Llaura, gmmmm sigur, puteti sa ignorati tot ce s-a descoperit si demonstrat mai recent, va alegeti un an limita si de atunci incoace ignorati totul. Sau puteti sa va mai informati.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

gmmm spune:

De informata sint informata, tocmai asta este, si stiu pe propria piele cit rau poate face ideea ca cea mai mica decizie gresita a parintelui poate sa-l afecteze definif pe copil. Tensiunea e insuportabila.
Acelasi fapt poate fi interpretat in mai multe feluri. De pilda, in exemplul dat de Winnicott, eu as avea o alta explicatie, si anume ca era un copil mai dificil din nastere, care la 16 ani a devenit o adolescenta mai dificila.

rrox3 spune:

gmmm sa dai vina pe copil, pe faptul ca asa e el, mai dificil, e deja o etapa pe care psihologia a depasit-o de ceva vreme. Si cu ajutorul lui Winnicott.
Iar aici nu vorbim de mici decizii, ci de decizii foarte importante care pot induce in copil sentimentul de abandon - cam cel mai mare rau pe care-l poti face unui copil.
Inteleg ce spui despre stresul parintelui care isi doreste cu disperare sa nu greseasca, dar ascunderea capului in nisip si ignorarea psihologiei copilului e la fel de greu de suportat - de catre copil de data asta.
Exista cale de mijloc, exista parinti mai degraba relaxati care nu gresesc nepermis de mult si reusesc sa creasca copii echilibrati emotional.
Sigur ca daca nu provii dintr-o familie care a functionat cu respect fata de nevoile emotionale ale copilului, si te apuci sa studiezi, sa inveti o parentare corecta, initial te sperii. Te invinovatesti. Iti este greu sa stii ca ai gresit, fara sa-ti dai seama. Ca n-ai fost un parinte chiar atat de bun pe cat credeai. esti tentat sa arunci cartile la cos protejandu-te, fiindca oricum sunt noi si merge si fara ele. Important e te accepti asa cum ai fost, cu bune si rele, si incet, incet sa integrezi noul stil de parentare. O sa dispara si stresul si sentimentul de culpabilitate.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

Llaura spune:

Cand o teorie baga in terapie toata omenirea, teoria este in mod evident total eronata.
De fapt. Oamenii sunt diferiti au reactii diverse si asimileaza diferit evenimente similare. Asta o intelegi doar privind oamenii de aproape, multi multi oameni
Asta cu vina parintilor pentru absolut orice e buna dar are si limitari nu merge chiar la orice ( nu merge deloc de ex pt lipsa dobandita de disciplina dupa patruzeci de ani aka lene)
Sunt bune minunate teoriile dar sa nu trivializam.

ruxij spune:

E una sa emigrezi cu drepturi depline de rezidenta si alta sa n-ai toate aceste drepturi si sa ti le cauti. Practic dc. ai drept de munca deplin, chiar dc. n-ai drept la ajutoare, se poate duce barbatul la carat cu carca si supravietuiesti.

gmmm spune:

De fapt traiectoria mea e inversa: am inceput prin a fi informata, dupa care am inceput sa relativizez ce spun autorii respectivi.
Cind s-a nascut primul meu copil eram departe de familie. Asa ca am inceput inca din timpul sarcinii sa citesc tot ce gaseam despre psichologia copilului. Ori toate cartile de genul acesta te avertizeaza sa nu-l lasi pe copil sub nici o forma sa plinga, tocmai ca sa nu-i induci acest faimos sentiment de abandon. Si primul meu copil plingea, plingea... Eram terminata de oboseala, tot timpul cu ea in brate. Imi amintesc ca intr-o noapte (avea vreo trei saptamini, sotul plecat de citeva zile la cursuri, eu sigura-singurica cu bebele) aveam febra, eram lesinata de oboseala, si n-am avut de ales, a trebuit s-o las sa plinga in cosul ei. Acum, retrospectiv, mi-e mila de cea care la trei noptea plingea nu numai de epuizare, dar si de sentimentul cumplit de vinovatie ca bebeul s-ar fi simtit abandonat.
Cuvintele pot face mult rau.
Winnicott et comp au vreo dovada pentru ceea ce afirma?
Parerea mea e ca un sentiment de abandon est durabil atunci cind are o baza reala.
E adevarat, nici eu nu am vreo dovada.

olympia spune:

Gmmm, ca ai lasat copilasul sa planga o data, ca n-ai avut incotro, erai singura si bolnava, e una. Sa-l lasi constant ore in sir ca asa se invata cu program, cum se credea in anii trecuti sau ca oricum va plange si in brate, deci sa-i ignori repetat si sa-i refuzi voluntar si consecvent implinirea unei nevoi e alta.
Linia de demarcatie poate parea subtire, dar invatam de nevoie sa aplicam reglaje fine, pe masura puterilor noastre.

Pene colorate... cate putin din toate!

album
gradina

rrox3 spune:

Llaura fireste ca nu trebuie sa exageram. Fiecare adult e responsabil 100% pentru actiunile lui, indiferent de ce il impinge spre acele actiuni. Mi se pare hilar sa dai vina pe parinti fiindca esti lenes, adult fiind. Poti sa cauti o explicatie si da, pot fi si motive venite din copilarie, dar esti in masura sa decizi sa te apuci de treaba totusi.
Daca nu ma insel ai scris mai devreme ca nu exista nici o trauma a fratelui mai mare si la afirmatia asta am protestat eu. Fiindca de multe ori exista si uneori e chiar grava si cu urmari pe termen lung.

gmmm Ti-a scris Olympia foarte bine. Problema cu copiii lasati sa planga in mod repetat si obisnuit, este ca atunci cand renunta la plans si chipurile "se obisnuiesc fara rasfat" ei renunta defapt la a mai astepta sa le fie implinite nevoile de catre mama. Se resemneaza. Se simt abandonati. Si abandonul asta le va afecta toate relatiile ulterioare pana si daca isi vor da seama si vor schimba ceva.




Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)