Copilul captiv (6)
Raspunsuri - Pagina 7
Deus spune:
asa-i
"Eu cred ca asa cum gheparzii isi invata puii sa vaneze si sa supravietuiasca in jungla, asa cum pasarile isi invata puii sa zboare, noi e bine sa le spunem copiilor incet-incet, progresiv,despre destinul omului pe Pamant."
si al meu ma intreaba de moarte si de unde ajungem cand murim, ma intreaba toata ziua cate ceva, nu-i tace melitza nici 5 secunde:-)
Si am avut un catel batran care a murit si dupa 2 ani de cate ori isi aduce aminte de el plange ... ma doare sufletul
Pe mine mama m-a dus la o inmormantare cand aveam cca 3 ani si am aflat ca mortul este bagat in pamant - sinceritate absoluta.
De atunci am avut o multime de cosmaruri, mi-am imaginat ca vrea sa iasa din groapa si nu poate...de atunci stiu ca vreau sa fiu incinerata si consider ingropatul sinistru...Nu aveam varsta sa inteleg moartea ca fiind ceva definitiv.
nelia- voit ii infrumusetez povestea despre Mos Craciun sau Paste, voit ii spun ca exista zane si spiridusi, zanele animalutelor, ingerasi protectori si ca el are niste super eroi in corp(sist imunitar)...cred ca-i frumos sa viseze si sa se bucure de ceva cu care nu o sa se mai intalneasca in veci. Este scurta si foarte pretioasa copilaria
devii ceea ce practici
www.de-azi.ro
http://oscarfriends.wordpress.com/
Tot ce poti cumpara cu bani e ieftin! Erich Maria Remarque.
tangerine spune:
delia, cunosc sentimentul ala de neputinta de a fi recnoscatoare
eu cred ca provine din faptul ca consider ca un fel de compensatie normala si cuvenita ce face ea acum fata de ce ar fi trebuit sa faca in copilarie; ca un fel de compensatie prin copiii mei; problema e ca e imposibil sa simt ca s-a compensat vreodata si de aici lipsa de recunostinta
ma gandesc ca doar dupa ce se comunica sentimentele reale despre trecut se pot pune in ordine cele din prezent
olympia spune:
Simali, dar daca nu vor sa creasca pentru ca simt cumva ca atunci cand erau mici erau iubiti, erau perfecti si ca odata cu varsta cresc si pretentiile parintilor si se inmultesc ocaziile de a gresi si automat de a primi mustrari sau pedepse sau reprosuri intr-un mod care-i face sa se simta neiubiti, sau iubiti mai putin decat ar avea ei nevoie?
Asta cu "viata e grea, pregateste-te, antreneaza-te s-o induri, s-o infrunti" eu am tot auzit-o in copilarie si numai asta nu fac acum...
In schimb ma surprind deseori ignorand semnale importante de la copiii mei pe ideea ca-s mofturi si sa invete ce e greul si apoi sa-mi dau cu pumnii in cap ca nu i-am ascultat (vezi inclusiv mutatul din banca al fetei).
. Cum sa-i cer s-o mute, ce daca e gras colegul si o impinge, ce daca nu mananca frumos si-i face scarba, sa se invete, ca nu totul e roz, sa lupte... Atentie mare, cand avem tendinta de a ne indoi de ce ne transmit copiii nostri, de fapt repetam comportamentul parintilor ce ne-au ignorarat nevoile ca nu cumva, doamne feri, sa ne rasfete!
Pene colorate... cate putin din toate!
album
gradina
simali spune:
Olympia, nu este acelasi lucru. Eu nu sustin aici sa le bagam noi pe gat copiilor informatii desre ce grea e viata cand ei nici nu vor sa auda. Si nici sa nu-i ascultam cand ne spun ceva. Dar ei vin la noi si vor sa stie unde se duce omul, daca noi murim, daca or sa moara si ei, etc. Si incet, incet, pe masura ce cresc, le putem strecura adevaruri, mai intai putin romantate, mai tarziu directe si pe fata.
Ei au dreptul sa stie ca un copil creste, se muta la casa lui, are la randul lui copii, ii creste in iubire asa cum i-am crescut noi pe ei, ca totul e ca o stafeta frumoasa care trece din generatie in generatie de mai bine de 10000 de ani pe Pamant. Trebue sa simta la un moment dat ca sunt parte a acestui plan maret care este viata pe Pamant...
Eu nu sunt religioasa dar am prieteti si rude preoti (ortodocsi si catolici). Si mi-a zis odata un prieten preot ortodox (el insusu tata a 3 copii mici, unul de varsta cu Vlad) ca nu e bine sa nu-i vorbesti copilului despre moarte pentru ca in practica lui religioasa a intalnit des copii carora nu li se vorbise despre moarte iar cand o ruda apropiata moare (bunica de pilda) ei pot sa fie atat de socati incat sa nu-si mai revina cu anii. Plus ca-si va pierde copilul increderea in tine, ca tu-i spui mereu cum e cu diferite chestii pe lumea asta. El (preotul acesta) toata ziua inmormanta pe cate cineva. Iti dai seama ca traiesc copiii lui bine merci cu ideea. Se duc la cimitir la tata la servici...
"Calea de mijloc este calea ZEN"
Alice
olympia spune:
Noi despre moartea oamenilor, n-am vorbit ca si subiect separat, decat tangential cand a murit cate un vecin in varsta. In schimb copiiilor le-a murit hamsterul, apoi pisica lovita de masina, deci cumva, informatiile astea cred ca au fost integrate.
Pene colorate... cate putin din toate!
album
gradina
nelia spune:
Olympia, si da si nu. La informatii integrate ma refer. Eu am crescut la tara pina la 11 ani si da, acolo informatia reala era integrata, ca doar eram toata ziua nas in nas cu realitatea: mureau animale din curte, mureau vecini, mergeam la inmormintare, la praznic... nu a trebuit sa-mi explice nimeni aceste lucruri, mi le-am luat si integrat singura cu mesajul foarte-foarte important: da, intii e nasterea, apoi e viata, vine si moartea mai devreme sau mai tirziu, cum ti-e norocu', dar oricum ar fi, de cind te nasti si pina mori trebuie sa traiesti si sa te bucuri de ce ai.
Pe cind, astazi, desi lucrurile stau tot asa, lucrurile se petrec mult mai anapoda, probabil ca exista multe explicatii, la unele m-am gindit si eu, la altele inca ma mai gindesc... ce de, dom'le, atit de greu de inteles si de explicat!?! Dar, eu am exemple in familia mea, de la copiii mei, ca desi lucrurile nu s-au schimbat, copiii trec pe linga aceasta informatie, chiar daca intra in contact cu ea, si de integrat o integreaza greu si, de cele mai multe ori, eronat.
Exemple: desi am dus-o in natura, i-am aratat de toate, la 4 ani Agata imi spune ca strugurii cresc in copaci, copaci mari, cu frunze foarte rotunde... si mi-l deseneaza. Cum Agata, nu ti-am aratat cind am fost pe nu stiu ce deal vita-de-vie, avea si struguri... ah, am uitat. Atunci de unde stii ca strugurii cresc in copaci? Asa mi-a zis un baiat la scoala... si s-a dus la joaca. Adica, eu am crezut ca daca am fost macar o data si am vazut struguri in vita-de-vie, nu mai trebuie sa insist, ca doar nici mie nu mi-a explicat cineva unde cresc fructele si legumele. Si 'socata' de acest raspuns si de desenul ei, am zis hai sa o mai intreb: dar puiii unde cresc? dar aia, dar cealalta? Am luat carti, desi si pina atuncia avuseseram, am cautat poze pe net... degeaba, stia acum, intelegea, dupa o saptamina am luat-o de la capat. La 5 ani am dus-o la tara, in Romania, dar putea fi oriunde, ca si aici sint locuri frumoase si traditionale la tara, sint ferme... si noi am fost de cind era ea mica. Am dus-o nu in vizita, ci a locuit asa vreo citeva saptamini si de atunci tot a fost (e locul ei preferat, da orice oras, orice desen... pe aceste 'tari' cum le spune ea). In vreo trei ani asa, a inteles tot... si intrebarile ei au devenit mult mai realiste. Nu mai spun cit de greu mi-a venit sa-i explic notiuni atit de simple pentru noi ca bunic, bunica, matusa, unchi, verisori... Si foarte important, stia ca exista moarte, mai dadusem peste ea, stia ca mor adultii, stia ca mai sint si copii care mor, daca sint bolnavi sau in accident... DAR... si e trist ce spun acum
, nu stia ca va muri si ea! Nu constientizase niciodata ca ceea ce aflase era valabil si penru ea si a fost cumplit cind a inteles... Nu a tinut mult, a integrat repede informatia, a stiut sa pozitivizeze repede ceea ce aflase... da, dar pina atunci vom avea o viata frumoasa, uite cite si mai cite facem... etc. Dar tristetea ei din acele saptamini nu o voi uita! Nu am vrut eu sa-i spun, ea a vrut sa stie, am indulcit cit am putut, dar intuitia ei a mers pina la capat. La intrebari directe puse de un copil de 4 ani: stiai ca voi muri si cu toate acestea m-ai nascut, ai dorit sa fiu copilul tau, stiti ca puteti muri oricind si cu toate acestea ati facut copiii, si daca muriti, noi ce facem... Cind ai de-a face cu astfel de copil, nu merge sa-l pacalesti, el vrea adevarul. Si atunci i-l spui, indulcit, cu asigurari ca da, dar... dar eu zic ca trebuie sa i-l spui, altfel va fi si mai cumplit cind il va afla si il va afla oricum. Chiar daca mai lungesti un pic perioada pina va afla, tot nu cred ca ii faci un bine, el atunci vrea sa afle... si asa a fost cu toate, de la sex si pina la moarte. Cu cei doi merg incet, dar stiu ce am de facut, nu ma mai las pe faptul ca inteleg ei... Dar Tudora vrea sa afle putine lucruri... adica la ea nevoia de a afla aceste adevaruri este mult mai mica, iar calea pe care merge, muuult mai lenta. Intr-o zi, suparata pe Agata care tot intreba si intreba (nu raspunsuri pe care Tudora nu trebuia sa le stie, ci referitor la alte chestii), Tudora ii raspunde nervoasa: Of, Why, why, why... that's why... and finish.
Concluzia mea e simpla: intrebari vor fi intotdeauna, ei au nevoie de niste raspunsuri ca sa creasca mari, sa treaca de la etapa la etapa si sa mearga mai departe in viata. Aceste intrebari si raspunsurile pe care le primesc de la parinti, educatori, profesori, copii de virsta lor sau mai mari sau pe care si le inventeaza in lipsa celor date de cineva, nu sint doar niste intrebari si raspunsuri, ci le paveaza drumul catre viata. Si de aceea consider ca nu trebuie sa li se ascunda adevarul, absenta lui ii face sa inventeze sau sa integreze informatie eronata, iar cind o vor descoperi pe cea adevarata, va fi ca un soc pentru ei. DAR... pentru ca exista un dar, astea trebuie sa vina cumva pe nevoia copilului de a afla, nu pe cea a noastra de a-i spune. Si trebuie sa fie pe masura, natura, personalitatea copilului si pe virsta lui. Altfel, risti sa fie coplesit de ceea ce afla, tot ca un soc il vad. Traind zi de zi cu copilul, stii ca parinte cind 'a venit momentul', adica eu cred ca poti sa-l stii... mai ales daca il asculti. Asa cum spuneau si fetele mai sus, ii strecori adevarul un pic cite un pic, el il integreaza in mod natural, dar il are in capusor, stie ca e asa... chiar daca nu stie clar, atunci cind va da nas in nas cu el, in loc sa-l socheze, va sti ca i s-a spus cindva, ii este familiar chiar daca nu l-a constientizat pina atunci.
Ah, si nu cred ca gresim noi prea mult daca un copil nu vrea sa creasca, ma refer asa, pina pe la 8 ani sa zicem. Eu cred ca unii cresc mai repede si sint impacati cu aceasta idee, altii au nevoie de timp sa o faca si nu sint chiar impacati cu ideea ca uite, ma fac mare si... nu stiu ce mai fac, acum sint mica, si chiar daca nu stiu, e mami si tati linga mine, ma ajuta sa aflu, dar atunci nu vor mai fi pentru ca uite, nici ei nu sint linga parintii lor si... nu stiu intotdeauna ce sa faca, discuta, vorbesc, mai gresesc... Probabil, ca daca nu le-am arata ca si noi adultii avem dubii si nu stim totul, poate ca s-ar schimba lucrurile, dar ajungem iar la minciuna vs. sinceritate si eu tin foarte mult ca ai mei copii sa ma stie asa cum sint, de fapt sa ma vada. Dar si acesta este unul din acele adevaruri despre care spuneam mai sus ca nu trebuie ascunse, dar dezvaluite asa, incet, cind vor ei sa-l stie si asa, cu lingurita... in functie de copil si de virsta lui.
CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU
conchita spune:
mda, nu vad de ce ar trebui sa-i umbresc eu copilaria cu informatii voluntariate despre cat de urata poate sa fie lumea. daca ii spui adevarul despre rau, asta nu exclude sa-i spui despre magia lumii sau sa ii sustii in a-si construi o sursa eterna de pozitivism din imaginatia despre zane, mos craciun, etc. nu cred in faza citata cu depresia la copiii care au avut o copilarie "protejata" si frumoasa, apai inseamna ca nu e nici o cale spre fericire, nu? ca noi am avut parte de toata realitatea posibila si bine n-am ajuns, sufleteste, tot depresia ne paste si anxietatea. deci? nu vad nimic rau in a-i spune ca acum mami a mea a plecat departe, foarte departe, iar cand o avea varsta sa inteleaga si singura sau sa descopere prin intuitie, sa-i adaug ca acel departe-departe e moartea. si ca unii cred ca moartea e doar o trecere (eu cred), iar altii ca e finalul - ea alege ce sa creada, cautand raspunsul in sufletul ei.
e diferenta mare intre a-i expune premeditat partii tragice a lumii si a-i tine departe de asta pe cat posibil. pentru ca, asa cred eu, copilaria este esentiala, cea mai importanta varsta, ea este pivotul, ea da directia, in ea se gasesc toate fortele, neputintele, indraznelile, fricile adultului de mai tarziu. e ca si cum copilaria ar scrie povestea, iar maturitatea ar pune-o in practica. copilaria prescrie destinul adultului. asa ca, de ce sa nu incerc eu cu tot ce pot sa fie magica si frumoasa si serena, cu adevarurile de rigoare, dar corespunzatoare varstei, ca sa aiba unde se intoarce mereu cand da piept cu "realitatea" asa cum o vad adultii si sa-si traga seva sa mearga mai departe, sa creada ca Binele invinge intotdeauna si ei ii e in putere sa faptuiasca Binele asta chiar si cand restul lumii nu mai crede in el? sunt mai multe realitati, exista realitatea copilului. iar in realitatea asta, mami a mea a plecat departe-departe, nu a murit. cum sa-i spun ca a murit, cand nici eu nu cred ca a murit? oricum, geografic vorbind, e chiar departe inmormantata, dar omul nu are doar trup. asa ca va fi calatoria ei sa-si descopere adevarul, eu i l-am spus pe-al meu: mama mea traieste inca in inima mea, chiar daca fizic nu e langa mine. iar atata vreme cat traiesc, da, nu o voi parasi niciodata voluntar, asta e adevarul. nu vad de ce ar fi trebuit, la tristetea ei ca atunci cand va creste nu va avea o mami, sa adaug, in loc de o alinare pozitiva (da, cat imi sta in putere, va avea o mami si cand va creste), o dramatizare ateista ca da, puiule, nu vei avea o mama cand vei creste (cand cresti, exact, care e varsta corecta stiintific?), asa ca da-i inainte si tine nr.2 in scutec ca sa ai de ce sa te agati psihologic, in loc sa-l pui in toaleta ca sa ajunga in pamant, ca tot acolo ajungem cu totii.
nu stiu, eu nu ma simt stirile de la ora 5 pentru sonia. rezerv privilegiul asta lumii in sine. pana atunci, acasa e o oaza, mama e pentru dragoste si protectie si adevar conform varstei, dar si cu sinceritate fata de mine - diviziunea muncii, cum s-ar zice.
Delia21 spune:
Conchita,exact asta e si teoria mea,...si ai pus-o in cuvinte cum nu se putea mai bine,sincer.Hai sa crestem o generatie de optimisti....de copii fericiti....cu o mare desaja de amintiri pline de iubire si suport.Primiram noi ...rahat...si complexe de inferioritae in copilarie....destul,trebuie intrerupt cercul;facem alta "mostenire" puiutilor nostrii.
escu spune:
Sunt curioasa daca urmaresc subiectul si parinti cu copii mai mari. Tare curioasa's ei ce parere au. Eu, din perspevtiva mea de parinte de copii adulti, ma regasesc in perceptia Neliei si nu a Conchitei. Incercarile viitoare sunt atat de directe si brutale incat bazele de referinta trebuie sa fie foarte solide si adevarate. Acolo isi vor gasi mereu sustinerea si convingerea ca fac o alegere corecta. Pentru ca ezitarea ii face vulnerabili si odata porniti pe un drum gresit este infinit mai greu sa revina.
rrox3 spune:
Da, si eu zic tot ca nelia. Nu imi pot minti copiii. Cand au intreabat direct au aflat adevarul, inclusiv despre moarte. Asortat insa cu partea luminoasa si neaparat spus ca o poveste. O poveste despre lume, care se termina intotdeuna optimist. De genul si florile sunt minunate, dar toamna se ofilesc si mor... doar ca sa apara din nou primavara.
Mie mi-au placut intotdeauna povestile, nu m-au speriat niciodata desi se intampla tot soiul de nenorociri pe acolo, felul cum sunt narate conteaza. Daca pastrez magia, pot spune orice adevar.
Cu doua seri in urma a fost furtuna in Bucuresti. Tuna, fulgera, batea vantul foarte tare. Si Ioana s-a speriat, mi-a spus ca-i vine sa tremure. Nu a fost indeajuns s-o iau in brate si s-o asigur ca e in siguranta. Tunetul era prea puternic. Si i-am povestit cum tunetul defapt e muzica furtunii, ploaia canta la tobe si fulgerele ne aprind lumina sus in cer sa vedem mai bine norii. I-a trecut spaima ca prin minune. S-a si culcat linistita, desi furtuna continua afara. 
E perfect adevarat ca si eu personal am o mare problema cu falsul si minciuna. Nu le pot tolera sub nici o forma. Tot din copilarie. Dar de asta nu vreau sa ma vindec.
Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)