Copilul captiv (6)

nelia spune:

Flower-power, limite de siguranta da, dar directii nu cred ca e bine, directia si-o alege copilul singur, eu ii pun doar limitele pe care le cere natura si virsta lui. E ca si cum ai purta o discutie, ea merge in directia dorita de copil, ca sa afle ce anume nu stie, dar eu pun limite cind ii raspund la intrebari, limite pe care le extind atunci cind stiu ca poate merge mai departe.

Conchita, grea problema... Si Agata si Tudora au avut momente de genul acesta, mai ales Tudora, care nu vrea sa creasca, vrea sa fie mereu mica si bebelusul lui mami. Pe la virsta Soniei, ne uitam la poze de cind era micuta, si ii aratam poze cu ea, dragalasa cum e, de pe la 6-10 luni si ii explicam ce facea... s-a pus pe plins, dar un plins din ala care nu se mai oprea si pe care eu nu l-am inteles din prima, am crezut ca plinge ca nu vedea bine de capul Agatei. Am luat-o in brate si printre sughituri mi-a spus ca ea vrea sa fie din nou bebelus, ea nu vrea sa creasca! Si de atunci nu mai suporta nimic legat de crestre, eu nu pot sa-i spun esti mare, poti... ca stiu ca o deranjeaza. I-am mai spus din cind in cind ca la 5 ani va creste un pic si va merge la scoala, sa cunoasca copii, sa invete sa scrie si sa citeasca (asta ii place, abia asteapta sa stie, mi-a spus ca ea va citi toate cartile din lume si dupa ce le termina, va scrie si ea citeva)... si acum, parca de cind a facut 5 anisori, s-a schimbat, a crescut asa dintr-o data. Toate progresele (olita, mincat, imbracat) le-a facut greu, am imbracat-o eu pina cind a facut 5 ani, incepind de-a doua zi mi-a spus ca ea are nevoie de ajutorul meu la strampi si pieptanat, restul le poate face singura - m-am conformat). Si toate acestea nu pentru ca e alintata, nu pentru ca nu stia cea mai mare parte a lucrurilor sa le faca singura, ci pentru ca daca le face, inseamna ca a crescut si ea nu vrea. Si imi spunea asta direct, deci stia foarte bine ceea ce simte si face. Acum, le face singura si ma trimite sau ii cere ea voie sa-l ajute pe Lisandru... pentru ca el e mic, mai are pina creste. Si a capatat asa, tot brusc, o grija mare fata de Lisandru, ca si cum ar vrea sa-l impiedice pe el sa creasca. Agata a vrut tot timpul sa creasca, dupa ce a facut 8 ani, nu a mai vrut. Pentru ca si-a dat seama ca creste prea repede, exact asa mi-a spus si daca va creste asta inseamna ca va deveni adult si va trebui sa plece de linga mami si tati... si ea nu vrea. Iti dai seama ca o incurajez, ca si pe Tudora, si le spun ca da, bebelusii sint frumosi, dar uite, ca nu pot face aia si aialalta, nu cred ca e chiar bine sa nu poti face nimic si sa ai mereu nevoie de ajutorul altuia, ca uite ce frumos este cind te descurci singur... si insist pe avantajele cresterii si a faptului de a fi mare... dar eu simt la fel ca ele, stiu ce simt ele, stiu ca au dreptate, ca asa cum le este acum, nu le va mai fi niciodata, dar si eu am dreptate: e frumos sa fii si mare!

M-am gindit si eu ce sa le spun in privinta asta, a fi sau a nu fi linga ele. Si pina la urma, am ales sa fiu sincera: nu, nu voi fi linga ei toata viata si nu pentru ca nu vreau, ci pentru ca nu stiu daca va fi asa si nu vreau sa-i mint. Da, atit timp cit voi trai, voi fi linga ele, voi fi mama lor si ii voi iubi cu tot sufletul si fiinta mea. Niciodata nu le-am spus ca voi fi tot timpul linga ele, adica nu niciodata... ci de cind avea Agata doi ani si un pic. A cazut la gradinita, eu am ajuns relativ repede dupa ce am fost sunata, dar nu atunci cind ea suferea, cind am ajuns eu, era totul terminat, doar urmele se mai vedeau si ea se juca. M-am dus linga ea sa o iau in brate si m-a respins: nu veau sa ma ubeti... de ce? ai zis ca vei fi tot timpul linga mine si eu am cazut si tu nu ai fost. Of, daca ati sti cit de tare m-au lovit cuvintele ei, dar mi-am dat seama ca avea dreptate: nu, nu voi putea fi niciodata linga ea tot timpul! Mai tirziu, in alte discutii, mi-a zis ca a inteles ca eu nu pot sa-i promit ca voi fi tot timpul linga ea, dar ca voi fi atit timp cit se poate, de asta era sigura. Si tati? Da si tati la fel. Pai, daca voi amindoi muriti, eu ce fac? Am vrut sa o iau asa, pai, stai asa, ca doar nu murim miine, mai avem o viata lungaaaa si frumoasa impreuna... dar nu m-a lasat: da, dar daca muriti miine, intr-una accident? Avea patru ani! Am inceput sa pling... si i-am zis ca se pot intimpla accidente, dar noi speram totusi ca vom avea o viata lunga si frumoasa impreuna.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

Deus spune:

nelia - eu nu am putut sa-i spun baiatului meu ca nu voi ajunge piesa de muzeu si ca nu am sa fiu alaturi de el vesnic...poate am gresit, poate gresesc dar este atata de pur si are o naivitate pe care doar in copilarie o intalnim (si la animale) si nu am vrut sa o stric - nu inca. Atata timp cat un copil crede in Mos Craciun este copil, dupa este o persoana angajata in tumultul vietii. Al meu crede in Mos Craciun, Superman, Batman si ca mama este o leoaica :-)

devii ceea ce practici
www.de-azi.ro
http://oscarfriends.wordpress.com/

Tot ce poti cumpara cu bani e ieftin! Erich Maria Remarque.

flower-power spune:

Nelia, tu ai avut norocul sa mergi in mediul nepotrivit cand deja aveai 11-12 ani. La varsta asta copiii nu-si mai vad parintii eroi. Pt ca cei mici isi vad parintii super-eroi, ii pun pe piedestal, cred ca tot ce fac ei in neregula[beau, stau prea mult la munca,se enerveaza, tipa, ii cearta, bat,...]e din VINA lor. Parintii idealizati in super-eroi in mintea copilului nu au voie sa greseasca, deci daca parintii nu gresesc trebuie sa fi facut ei, copiii, ceva in neregula din moment ce parintii se comporta asa. In felul asta apare sentimentul de vinovatie si rusine.

Citatul era din Scott Peck.

Directia se refera la ghidaj, despre care ai scris si tu si la disciplina.

nelia spune:

Flower-power, da, asa este, stiu ca asa este, dar ceea nu stiu este daca e noroc sau nu... Si piedestal am avut si eu, dar mi-am pus bunicii, mai ales bunicul, tatal tatalui... nici macar nu stiu daca a fost bine sau nu. Stiu doar ca as fi preferat sa fie altfel... Si de aici... legat de minciuna si sinceritate, cum e mai bine... nu stiu!

Stiu ca e off-topic, dar daca tot se discuta... as vrea sa stiu cum reactionati in astfel de situatii, cum raspundeti la intrebarile puiutilor, avem multe de invata unele de altele.Pentru ca, la captivitate nu se ajunge numai prin abuzuri de tot felul, dar si felul in care se primesc raspunsuri la unele intrebari, esentiale pentru micuti pentru intelegerea vietii si dezvoltarea lor, pot duce la un soi de captivitate... Eu am ales sinceritatea, nu chiar bruta, in sensul ca mai indulcesc pe unde pot, pentru ca nu am putut sa gasesc altceva... in mine. In prima parte a vietii mele am avut parte de minciuna si am suferit mult din cauza ei: bunicii imi spuneau ca sint parintii mei si ca parintii si surorile care ma vizitau o data pe an sint matusa, unchi si verisoare, ai mei nu-mi spuneau, dar nici un infirmau, surorile chiar credeau ca sint verisoara lor... Of, Doamne, ca nu i-am inteles niciodata... cu toata iubirea pe care mi-au purtat-o si cica tocmai din iubire au mintit. Ce magie, ce ferit copilul de neajunsuri (adica sa nu sufar eu ca sint acolo, mai bine nu stiu ca puteam sa fiu si dincolo), atit au gindit, atit au facut, dar totusi... Cind te trezesti in fata adevarului gol-golut, total nepregatit, cind tot ce credeai realitate si adevar pina atunci se rastoarna cu fundul in jos... simti cum te prabusesti intr-un gol si ca nimic nu te va mai scoate de acolo. De aceea nu pot sa mint copiii, ii protejez cit pot, indulcesc cit pot pe unde pot, dar nu sint in stare sa le prezint adevaruri lucruri pe care nu sint sigura pentru ca nu am cum sa fiu sigura, nu depind de mine. Dar ii asigur cit pot de mult, ca sufleteste cel putin sint si voi fi linga ei, oriunde m-as afla, oriunde ne-am afla si oricare ar fi situatia! Ca din momentul in care am devenit parinti, sufletele noastre au iesit pe jumatate din noi si umbla dupa copii, oriunde ar fi acestia! Era un citat pe undeva, cred ca la o semnatura l-am vazut, in acest sens... si mi-a placut, l-am citit si fetelor.

Deus, depinde ce copil, Agata nu se lasa cu una cu doua... si nu pot sa o mint, incerc sa fiu cit pot de sincera cu ea, pentru ca ea prefera adevarul in locul oricarei minciuni. La 3 ani, cind toti copilasii erau fericiti ca a venit mosul si le aduce cadouri, a mea statea linga usa... dupa ce a plecat mosu'... nu intelegeam ce face. Stii ce facea? Se uita la incaltamintea celui care intra: daca era uda, plina de zapada, nu era mosul, ca venea de afara... si cind 'mosu' a intrat cu pantofii curati, peste care avusese cizmele negre din musama ale mosului, l-a aratat cu degetul si i-a spus in gura mare: aha, tu ai fost mosu'! Degeaba am scaldat-o, ea era sigura si nu am putut sa o conving. Cu toate acestea, am fost evaziva, adica exista? Pai tu ce crezi? Eu zic ca nu exista. Atunci daca nu zici ca nu exista, degeaba iti spun eu ca exista... Dar pentru tine exista? Da, in sufletul meu da! E ca o poveste... daca vrei sa crezi bine, daca nu, asta este. Si a ales ca vrea sa creada! Ca sa ii mai prelungesc un pic magia, cind avea sapte ani, le-am facut cu un programel pe net niste scrisori si filmulete, in care mosul li se adresa direct si le-au primit prin posta. Ah, sa vezi ce sceptica era, sa vezi cite intrebari a pus... si asa a ramas, intr-un mister total, dar vad ca nu mai intreaba, ii place! Si cu filmele la fel, la 4 ani deja stia si numele actorilor... de aceea nici nu-i este frica, ea stie ca e un film si o auzi la sfirsit: woau, ce bine a jucat fetita asta, vreau si eu sa fiu ca ea. Sau ce bine a lucrat regizorul, a filmat scena de zici ca era reala, chiar mi-a fost frica. Maninca filmele pe piine... e put si simplu fascinata de ele, nu si de carti din pacate, decit daca ii citim noi, citeste si ea... dar putin. Asta nu inseamna ca nu-si imagineaza, dar ea stie ca asta face si se lasa libera... adevarate scenarii face si joaca teatru in casa, actrita s-a nascut. De fapt, va incepe cursuri de teatru din toamna, este cea mai mare dorinta a ei de vreo doi ani, i-am cautat si casting-uri pentru roluri in filme, dar nu a fost selectionata pina acum, adica nu a fost chemata la interviu.

Tudora e la polul opus, nu ma intind la discutii cu ea, nici nu pune asa multe intrebari, mi-e frica si de alea putine pe care le pune, trebuie sa fiu ff atenta ce raspund, nu stiu niciodata cum reactioneaza si ceea ce-i spun, o ia de buna, nu pune la indoiala. Deci nici pe ea nu pot sa o mint, nu suporta sa fie pacalita, o vad si cind se joaca... Dar va trebui sa indulcesc adevarul, mult mai mult decit la Agata, mult, mult mai mult. Lisandru e undeva la mijloc, dar e si mic acum.

Of! Ca iar m-am lungit...

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

flower-power spune:

Sigur ,nelia, ca ti-ai fi dorit sa fii acasa cu mama cu tata cu surorile si sa fie bine. Toti copiii isi doresc asta. Asa gandeau cei din generatia aia, stiu cazuri in care chiar au dat spre adoptie copii cu gandul ca le va fi mai bine intr-o familie instarita. E normal sa te fi marcat minciuna venita din ambele parti, sa te fi simtit tradata.
Ma gandesc ca nu faci rau spunand adevarul[atat cat pot ei duce]copiilor. Ei, chiar de noi credem ca nu-i asa, oricum stiu ca tata s-a certat peste noapte cu mama[simt], ca bunicii incearca sa-i manipuleze pe parinti,...E mai bine sa le spunem, fara a intra in amanunte si sa-i asiguram ca nu e din vina lor.

Legat de minciuna si copii, scriam anterior ca si eu mi-am reprosat mult timp ca nu am avut puterea sa-i spun lui TB ca va trece printr-o operatie. Era o jumatate de adevar, un adevar trunchiat. Si am recurs la asta dintr-o frica. Fricile noastre nu le fac bine copiilor. Stiu citatul, si mie imi place

mihuta spune:

Vroiam sa recomand niste carti:

- la capitolul beletristica (pentru cele din SUA sau Canada ca la noi n-au fost traduse) cartile lui Pat Conroy : Price of Tides (dupa care a fost facut si filmul "Printul mareelor"), Beach Music, Lords of Discipline, Lost season. Pat Conroy este un fost copil abuzat si un povestitor exceptional, m-am indragostit de cartile lui acum ani de zile, si citind subiectul de fata am inteles de ce.

- la capitolul psihologie pentru toti : "Plecarea de acasa" de David P. Celani, aparuta la editura 3. Tocmai am terminat-o si pot spune ca este exact la subiect, mie una mi-a explicat foarte clar anumite lucruri pe care nu le intelegeam.

Vorbeste, printre altele, despre apararile copilului a carui nevoi nu sunt satisfacute, fie prin apararea morala (sigur e vina mea) fie prin clivaj (crearea unui sine ranit care inmagazineaza toata durerea si furia si a unui sine optimist unde depoziteaza speranta si iluziile ca nevoile vor fi satisfacute, clivajul reprezentand alternanta celor 2 sine). Este o lectura foarte foarte interesanta.

Eu vad aceasta lupta in viata de zi cu zi, cand ma cuprinde furia sau durerea pentru ceva nu chiar atat de important si am stiut ca vine de undeva din adancuri, dar nu stiam cum si de ce, si vad si sinele optimist care ma impiedica sa accept realitatea asa cum e, sperand iluzoriu ca se va schimba.

nelia spune:

Mihuta, multumim!

flower-power (ti-am spus pina cum cit de mult imi place nick-ul tau?, continui off-topic, pe mine chiar ma macina aceasta minciuna vs. sinceritate din copilarie... mai ales de cind am devenit mama. In general, am incredere in oameni, sint optimista din fire si nu pornesc de la premiza ca voi fi mintita. Dar... Atit de tare ma urmareste minciuna din copilarie, incit in lucrurile grave, de viata si de moarte, mi-e frica de minciuna, ca voi fi mintita sau ca mi se va ascunde adevarul ca sa fiu protejata. Am cerut tuturor prietenilor apropiati cind nu eram casatorita si sotului de cind sint sa-mi promita ca daca afla inaintea mea ca sint bolnava de ceva grav si incurabil, imi vor spune adevarul. Imi veti spune ca sint , dar mi se face rau de-a dreptul cind ma gindesc ca toata lumea apropiata mie vor sti ca sint bolnava, vor suferi, iar eu voi muri in minciuna sau voi afla cu o zi inainte.

De fapt, stii ce cred ca mi-ar fi placut sa stiu? Adevarul! Da, nu esti a noastra, noi sintem bunicii, parintii tatalui tau. Esti aici pentru ca toti te iubim, ei te-au lasat aici un timp ca sa-ti fie bine, ca le e si lor greu, s-a intimplat sa fii tu pentru ca erai cea mai mica cind noi ne-am oferit ajutorul, putea fi oricare dintre voi patru... Iar noi o facem pentru ca vrem sa ne ajutam copiii, de asta sint parinti pe lume, sa-si ajute copiii si dupa ce cresc, si vei ramine la noi cit vei dori pentru ca te iubim mult de tot... de asta sint bunici pe lume, sa iubeasca nepotii. Nu stiu ce as fi facut cu acest adevar, poate ca as fi ales sa ramin la bunici (am fugit de la ei, ajutindu-ma tot de o minciuna... poveste lunga), poate ca as fi ales sa merg la parinti si as fi luat mai usor viata de acolo... nu conteaza. Dar as fi scapat de vina, vina aia mare si responsabilitatea pe care am simtit-o, inclusiv pentru cele doua morti, ale bunicului si ale tatalui, de la minciuna mi se trage, aia spusa in frageda copilarie si de la golul din mine cind am aflat singura adevarul! Nu pot sa-i iert, desi am inteles partial de ce au facut-o, dar tot nedrept mi se pare.

Acum, dupa ce am citit ce a scris Conchita despre 'dreptate', cred ca aceeasi problema si acelasi risc exista si la mine cu nevoia de 'sinceritate'.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

mihuta spune:

Nelia, eram datoare cu o rectificare. Copiii nu percep abuzul ca abuz, inteleg nedreptatea, simt sentimentele dar nu au alta solutie decat de a gasi metode de a continua sa iubeasca parinetele abuzator/neglijent.

Eu cred in sinceritate, dar masurata cu varsta copilului, cu intrebarea lui si felul lui de a fi. Cred ca ai raspuns intelept copiilor tai. N-am ce pareri sa impart, pentru ca Sophia mea este mica la 2 ani jumate si masura ei este concretul. Eu tind sa explic mai exhaustiv, dar intrebarile ei sunt de fapt legate de lumea concretului si a prezentului.

Delia21 spune:

Conchita...eu am inceput scoala din nou.Luai 5 cursuri pe vara...in ideea ca vara ...fiind sesiune scurta...reduc semnificativ profii din cerinte/pretentii...deci nu de harnica ce sunt...doar ca...sunt prinsa rau de tot....deci...no ...daca...absentez...am motivat...ce sa fac daca nu am julit coatele prin scoli....o fac acum.Plus...ca uite asa ...stau mai mult la scoala...si mai putine sanse de a isca discutii dureroase pe acasa cu mama.Toate bune si frumoase...doar ca ...ma doare inima...ca nu am fost in stare sa-i spun....sau macar sa-i scriu mamei...ca apreciez faptul ca si-a lasat balta tot ce are in tara....ca sa ma ajute pe mine....,sa-mi suporte toanele..si sa-mi creasca copilul.Nu pot...si ma doare ca nu pot.O sa ma straduiesc....mai tare.
Mai vreau sa spun ceva...nu stiu cum suneti voi....dar mi-am dat seama ca....prea des...mentionez in viata de zi cu zi...."trecutul"...cel sumbru.Vorba ta Conchita ...si doamne ...daca nu ma straduiesc...sa scap de trecut.Si la mine e dragut...ca ma urmareste si fantoma primului sot....care m-a lovit pe strada cu salbaticie...si apoi m-a amenintat in fel si chip....daca am tupeul sa nu-mi retrag acuzatiile...si ordinul de protectie.Candva....o sa cresc mare,....caci eu vreau...atat de mare...incat fantomele....nu ma vor mai speria...

Conchita,sunt sigura ca esti o mama buna.simplul fapt ca iti pui intrebari....spune multe.Soniei spune-i...si despre avantajele....cresterii....eu una nu vad nimic rau in a spune de bine,asta in ideea de a o programa sa vada partea buna a lumii,a vietii.Mie tot timpul...din pacate...imi zicea mama,la nervi...dar cam des...ca o sa ajung o ratata...si ....o c......asa ca lui Rudy i spun mereu...ca el e bun,minunat si va fi un om bun...Trebuie sa fug.Pup tot poporul

simali spune:

Stiti, legat de teama copiilor nostri de a creste (pentru ca are si Vladu obsesia asta) ma gandesc ca exageram noi undeva de ajungem aici. Si stiti de ce? Pentru ca eu toata copilaria si adolescenta nu am avut decat un vis: sa scap urgent din casa aia de nebuni. Sa ma fac mare, sa fiu independenta si sa am viata mea.

Daca copiii nostri nu vor sa se faca mari inseamna ca noi i-am supra-protejat. Ca am fost atat de closti incat le-am lasat impresia ca noi suntem cel mai bun lucru ce li se poate intampla lor pe lume. Sa fie monopolizare inconstienta? Daca nevoia noastra nesatisfacuta de a ne simti iubite ne face sa monopolizam inconstient pe singurele fiinte ce ne pot iubi neconditionat, copiii nostri?

Am citit foarte demult o carte scrisa de un psihiatru specialist in depresii(scuze, am uitat cum se numea) si omul incepea cartea cu ideea ca daca parintii le-ar spune copiilor inca de mici ce grea e viata si cate probleme vor avea mult mai putini oameni ar suferi de depresii crunte la maturitate. El spunea ca mare parte din pacientii lui sunt fosti copii crescuti in balonul roz care odata ce afla ce naspa e viata reala simt o dezamagire atat de mare incat nu-si mai pot reveni.

Eu cred ca asa cum gheparzii isi invata puii sa vaneze si sa supravietuiasca in jungla, asa cum pasarile isi invata puii sa zboare, noi e bine sa le spunem copiilor incet-incet, progresiv,despre destinul omului pe Pamant.

"Calea de mijloc este calea ZEN"

Alice