Copilul captiv (6)

tangerine spune:

nelia, si eu am stiut de acum 30 de ani ca ceea ce se intampla nu e in regula; dar asta nu m-a salvat de la a deveni un copil captiv, pentru ca in scop de supravietuire mi-am construit exact mecanismele de aparare specifice captivitatii; n-am fost suficient de curajoasa sa ma opun-sau am ales o pasivitate feroce ca sa zic asa, desi pot spune ca mi-am educat parintii cat am putut si cea care a resimtit rezultatele a fost sora mea:)

da, unde dragoste nu e nimic nu e:)

pitzinuca spune:

da. niciodata nu m-am simtit cu adevarat fericita cat am fost copil. acum daca stau sa ma gandesc la vreun moment fericit al copilariei, nu gasesc. probabil ca au fost, dar sunt umbrite de vesnicul sentiment al abandonului, al lasarii de izbesiste, al mizeriei din casa, al non-unitatii familiale. Si bineinteles ca am cautat sa duc asta mai departe in familia mea, aveam doar mici incercari de a schimba lucrurile. Noroc cu sotul meu care imi arata si imi explica ca nu e ok - si desi ma revolta si mi se parea ca are tot felul de figuri in cap, stiam in subconstient ca are dreptate, in plus il iubeam si vroiam sa fiu cu el, desi mi-am facut bagajele de cateva ori, am revenit (nu a venit niciodata dupa mine. cred ca daca venea se creea un obicei nesanatos. asa m-a lasat sa imi fac mendrele si sa ma hotarasc)

fetelor, vreau sa va pup muuuult de tot, am posibilitatea sa ma gandesc la ce a fost si sa externalizez si inteleg diverse lucruri. simt ca ma maturizez aici, impreuna cu voi

editez din cauza de exprimare gresita

eu , cu (DPN 27.08.2010), andi si tati
_

traduceri si asistenta

"Fericirea nu are valoare daca nu e impartasita."

Clori spune:

Doamne, Happy, ce m-a impresionat povestea verisoarei tale! Pacat, mare pacat ca s-a ajuns aici! Si ca, nici macar acum, parintii n-au inteles ce rol au jucat in toate astea si nu incearca sa faca nimic sa repare lucrurile! Dar spuneai ca fata avea un frate mai mic, pe care l-a ingrijit... El nu vrea sa mearga sa vorbeasca cu ea? Cred ca pentru ea ar insemna foarte mult sa afle ca exista cineva care, macar acum, e de partea ei, n-o judeca, o iubeste si vrea s-o ajute! Ma gandesc ca asta ar insemna mai mult pentru ea decat confortul material de a trai in casa familiei din Medgidia.

Conchita, nu mai face nicio disociere! Ai rabdare cu tine, permite-ti sa simti ceea ce e normal sa simti! Nu te mai gandi la iertare in faza asta, gandeste-te la tine! Cum crezi tu ca ai sa reusesti sa te vindeci daca ii pui, in continuare, pe parintii tai mai presus decat tine, daca a-i ierta e mai important decat ceea ce simti tu? Asta e tot un mecanism de-al tau de aparare, te-ai tot pliat pe viata lor, pe ceea ce era important pentru ei, ai tot cautat sa-i intelegi, sa-i scuzi... Acum nu mai e momentul pentru asta. Acum e momentul sa-l asculti pe copilul din tine, sa-l intelegi, sa-l lasi sa se manifeste, chiar daca ceea ce simte e furie sau daca ii acuza pe parinti. Asta este adevarul lui! Si trebuie sa-l asculti, daca vrei sa te faci bine si sa mergi mai departe... Iertarea o sa vina mai tarziu. Sau n-o sa vina. Dar nu asta e important acum. Incearca sa parcurgi etapele in ordinea lor (in cazul in care despre etapele descrise de mine era vorba si m-ai botezat tu)...

Nelia, foarte interesanta descrierea ta despre generatii. M-am gandit si eu de multe ori la asta.



Nu trebuie sa fii intoleranta fata de parintii din ziua de azi. Unele rani din suflet sunt greu de vindecat si nu oricine gaseste puterea sa faca asta. Eu cred ca putem schimba lumea din jurul nostru prin exemplul personal. Si avem posibilitatea sa punem vietile copiilor nostri pe o baza sanatoasa, ca macar generatia lor sa aiba sansa de a schimba ceva, la nivel de societate. O pentru mesajele tale atat de echilibrate, se cunoaste ca ai ajuns la impacare si te admir pentru asta...

Pitzinuca

flower-power spune:

Copiii,pana pe la 11-12 ani isi idealizeaza parintii, vad in ei niste semi-zei.Sunt dependenti de ei si au nevoie sa creada asta. Orice fac parintii gresit si rau fata de ei, copiii cred ca e din vina lor.



Nelia, faptul de a sti sa aleaga binele de rau, de a fi in stare sa sanctioneze vine la copil de la parinti . Prima parte prin invatatura, exemplul personal,..., a doua prin cladirea increderii in sine, valorizarii corecte. Tu spui ca vinovatii erau de fapt ei, noua ni se spunea ca noi. In fapt am fost mintiti. Ni s-a insuflat, spus, repetat, ca binele nostru este sa ascultam de altii nu de nevoile noastre. Si ca suntem rai daca nu facem ce se asteapta de la noi. Dar nu conteaza numai ce ne-au spus ci si ceea ce am simtit noi ca vine dinspre parinti[timp acordat, atentie, ascultare,..., asta traducandu-se in incredere in sine, valorizare]



" Doar din cauza ca parintii mei m-au iubit īn mod clar si au pus pret pe mine ca si copil m-am simtit suficient de sigur pe mine pentru a sfida asteptarile lor si a ma departa īntr-un mod radical de modelul pe care īl fixasera pentru mine. Desi m-am simtit nefiresc, nevrednic si poate nebun facīnd ceea ce am facut, am fost capabil sa tolerez aceste sentimente doar pentru ca īn acelasi timp, la un nivel mai profund, m-am simtit o persoana buna, indiferent cīt de diferit as fi fost de altii. Indraznind sa fiu diferit, chiar daca asta īnsemna sa fiu nebun, raspundeam astfel la mesajele de iubire anterioare primite de la parintii mei, care au fost cu sutele si care spuneau: „Esti frumos si iubit. Este bine ca esti tu īnsuti. O sa te iubim indiferent ce ai sa faci, atīta timp cīt tu esti tu īnsuti." Fara acest sentiment de siguranta īn ce priveste iubirea parintilor mei, reflectat īn propria-mi iubire de sine, as fi ales probabil cunoscutul īn loc de necunoscut si as fi continuat sa urmez modelul preferat de parintii mei, cu costul extrem al unicitatii sinelui meu."

Clori spune:

Rrox, a sti ca e vorba de o nedreptate nu inseamna ca poti sa faci ceva ca sa schimbi lucrurile in bine. Probabil ca asta te-a salvat de la creerea unor mecanisme de aparare, in sensul ca ai stiut tot timpul care este adevarul si n-a fost nevoie sa te minti. Dar, din pacate, un copil este atat de dependent de parintii lui, atat de neajutorat in fata unor asemenea situatii, incat nu se poate apara cu adevarat de abuzul din partea parintilor. Nici macar emotional nu cred ca ar face fata, pentru ca fiind dependent 100% in primul rand material de ei, nu are posibilitatea sa se desprinda de ei cu adevarat, sa recunoasca fata de sine ca parintii lui nu-l iubesc, nu-l ingrijesc asa cum trebuie... Altfel ar ajunge sa se teama pentru viata lui!

Probabil insa ca faptul ca ai stiut adevarul te-a ajutat sa-ti formezi o stima de sine, sa te razvratesti fata de ei si sa te vindeci mai repede...

Clori spune:

Flower, foarte adevarat! Si ma bucur ca ai reusit s-o spui atat de clar!

claram spune:

Happy,sotul meu a facut la fel.De fapt cand avea 16 ani,maica-sa s-a mutat in alt stat cu fratele lui,frate iubit de mama ca un soare.De atunci el a rupt toate legaturile,nu numai cu ea,ci cu tot familionul.S-a inrolat in Air Force ca sa fie cat mai departe de ei.Nu a lut nici o poza din copilarie,daca ar putea,pur si simplu si-ar sterge copilaria.

Poate puteti voi sa-mi explicati mai bine ca eu nu inteleg ceva.Cum e posibil ca,pentru o mama,un copil sa fie soare si celalalt ciuma?Inteleg ca fratii pot fi diferiti,ca poti avea mai multe in comun cu unul dintre ei dar cum e posibil ca pe unul sa il rasfeti si iubesti iar pe celalalt sa-l tratezi ca pe ultimul gunoi?

Si inca ceva ce nu inteleg.De ce ipocrizia asta?Sa te prefaci ca-ti pasa?Sa va dau un exemplu.Primesc intr-o zi un email de la mama lui,daca nu as fi stiut ce i-a facut,as fi putut jura ca e cea mai buna mama din lume."Vai,e fiul meu ok?E cumva in Afghanistan?Vai, e ranit?Eu sunt totusi mama lui si trebuie sa stiu".I-am trimis un email lung in care i-am explicat frumos ce "bagaj"poarta fiul ei datorita "iubirii"ei,i-am spus absolut tot,despre cosmaruri,frici,tristeti,manie etc.Raspunsul ei?..."Ah,el mereu a avut o imaginatie foarte bogata".Dupa aia nu intelegea de ce nu vreau sa-i spun unde e,a mers pana acolo incat a incercat sa ma santajeze,ceva de genul"si tu esti mama,deci intelegi cate griji imi fac".Atatea griji si-a facut sarmana ca de atunci nu mi-a mai scris niciodata,cu toate ca are emailul meu.

Deci de ce vrea ea neaparat sa pozeze in mama grijulie?Ca apoi,daca nu-i spun unde e fiul ei,sa o lase moale?Vrea sa-si dovedeasca ca e o mama buna sau care e treaba?

Clori spune:

Claram, hai sa incerc eu sa-mi dau cu presupusul, ca vad ca nu a mai raspuns nimeni... Da, fratii pot fi diferiti si, prin asta, pot sa raspunda unul mai bine si celalalt mai putin bine la nevoile inconstiente pe care mama le proiecteaza asupra lor. Sau e posibil ca copiii sa fi venit intr-un moment diferit al vietii mamei si de aici diferenta intre modul de a-l trata pe unul si pe celalalt. De asemenea, e posibil ca unul din copii, prin personalitatea lui, sa trezeasca in parinte anumite lucruri de care acesta nu este constient si, prin asta, sa apese mereu pe o rana ascunsa, care sangereaza in continuu. Pot exista atatea si atatea motive... Numai cineva apropiat de familie, care stie mai multe il poate alege pe cel adevarat. De exemplu, in familia noastra parintii se certau unul cu altul si fiecare vroia sa-i luam partea. Pana la urma si-au „adjudecat” fiecare cate un copil: mama mea pe mine iar tata pe sora mea. Dupa care, mama a tratat-o pe sora mea foarte urat, fiindca era de partea lui...



Poate nu ti-a mai scris pentru ca ai scos la iveala lucruri pe care nu e pregatita sa le auda... E in faza de negare a faptului ca nu a fost o mama buna pentru sotul tau. Si oricum probabil si-a dat seama ca nu e rost sa scoata ceva de la tine despre fiul ei. Poate a vrut sa se impace cu el, cine stie ce s-o fi intamplat intre timp... Poate s-o fi certat cu celalalt baiat al ei... Poate ca oamenii, cand mai imbatranesc, ajung sa-si dea seama de lucrurile cu adevarat importante si ca familia este unul din ele...

rrox3 spune:

Nelia ai doar partial dreptate. Asa cum ti-am spus eu stiam ca-i abuz inca de pe la 8 ani si il uram... dar numai pe unul dintre parinti. In celalalt nu mi-am permis sa vad vreun abuz, fiindca in comparatie cu celalalt abuza la alt nivel, cu violenta mult mai scazuta si cu muuuulta manipulare si fiindca aveam evident nevoie sa ma sprijin pe cineva si sa ma cred iubita. Aici am disociat ani buni.

Din cauza asta abuzul primului l-am depasit singura, incet, incet, dar asta nu inseamna ca nu eram inca un copil captiv din cauza lui. Fiindca desi l-am etichetat foarte devreme ca fiind abuzator, l-am urat, m-am infuriat pe el, atunci, in copilarie - deci nu am ascuns toate astea in subconstient - dar frica, teroarea, neputinta au ramas. Si mi-au conditionat intr-un anumit fel existenta. Tot copil captiv as fi fost, chiar daca nu ar mai fi existat si al doilea abuzator.
Abia terapia m-a scapat de toate urmarile. Si mi-a adus in nas si socul celui de-al doilea, asa intreg cum a fost... nu bucatele disociate cum imi permiteam eu sa-l stiu.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

rrox3 spune:

Da, Clori, m-am temut pentru viata mea, in fiecare zi si in fiecare minut in care eram acasa. Doar ca nu imi permiteam sa stiu ca exact asta fac.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)