Copilul captiv (6)

ilia_99 spune:

aaaaa... sa-mi zici si mie daca iti iese, ca asa am zis si io ca fac si, pe parcurs, m-am driblat singura si i-am inchis gura ratiunii de nu s-a vazut.. restul il stii

conchita spune:

pai ce sa mai asteptam pana la pastele cailor, cand se va intampla evenimentul :-)), iti zic de pe-acuma ca nu imi va iesi. sunt catastrofa in dragoste. eu sunt buna doar de prietena platonica! cand intervine amorul, sunt invinsa la puncte, nu incape discutie. mi se pare o evolutie uriasa pentru mine sa admit asta. nici daca ar clona doamne-doamne unul ca mine tot nu ar merge, ca exista momente cand ma calc pe nervi si m-as parasi eu pe mine ce dificila si complicata sunt. prea multe vise, prea multe principii, prea multa independenta. mai bine stau cum sunt si nu nenorocesc si pe altul cu metehnele mele. :-))

Deus spune:

la mine la fel a fost si de aceea mi-am ales sotul cu mintea si in timp a intrat si inima in joc:-)

devii ceea ce practici
www.de-azi.ro
http://oscarfriends.wordpress.com/

Tot ce poti cumpara cu bani e ieftin! Erich Maria Remarque.

olympia spune:

Concluzia ar fi ca un copil captiv are nevoie sa invete cui merita sa-i daruiasca iubirea? Pentru ca instinctiv ar da-o exact celui ce-l va rani mai tare?

Pene colorate... cate putin din toate!

album
gradina

tangerine spune:

parerea mea este ca un copil captiv trebuie sa iasa intai din captivitate pentru a-si putea darui iubirea

adica trebuie sa invete sa se iubeasca pe sine si atunci o sa fie convins ca merita la randul lui sa fie iubit; restul vine de la sine; exact cum reamrca si olympia, pericolul iubirii vazuta ca rationalizare a comportamentului celuilalt nu mai exista pentru un om liber

cleo78 spune:

[emoticonCuPalariiRidicateSiPlecaciuni]



o soarele din viatsa noastra mamica natanga de pe 9.05.2008

flower-power spune:

Bingo!!!

Conchita, deci mai sunt sanse si eu pariez pe tine. Daca ai pornit-o ai zis si tu ca n-ai cum sa mai dai inapoi. Nu-ti mai pune piedica singura Io zic sa-ti dai un pic de timp si ceva mai multa incredere

nelia spune:

Am avut o discutie acum citeva saptamini, pe la inceputurile acestui subiect, cu un prieten foarte bun... care m-a contrazis pina in pinzele albe atunci ca exista aceasta captivitate, iar daca exista, nu vine din copilarie, ci omul este cel care e prea slab sa nu se lase prins in greutatile vietii de pe toate planurile. L-am lasat sa vorbeasca, i-am dat dreptate, e un om care a reusit foarte multe sa faca in viata pina acum, desi a plecat din conditii deloc prielnice... mi-a scris aseara ca da, si el este un copil captiv si acum, punind problema asa, intelege de unde ii vin toate problemele, toate starile neplacute prin care trece citeodata si pe care, pina acum, le-a ascuns foarte-foarte bine de nu le-a stiut absolut nimeni. Nu stie ce va face cu aceasta descoperire, dar sigur va trebui sa faca ceva. Asa ca, eu cred ca merita din nou o si mii de imbratisari Conchita pentru deschiderea unui asemenea subiect.

Dar sa ne intoarcem la iubire, subiectul meu preferat de altfel, ca e mai frumos sa discuti despre ea, decit despre captivitate. Si, la urma urmelor, tocmai lipsa acestei iubiri a dus la ea, din pacate.

Pe mine nu ma deranjeaza referintele religioase, doar ca pentru mine sint asa cum ai spus tu: adevaruri frumoase, dar care nu se intimpla la mine. Da, intr-un fel comparatia e buna, pentru ca e frumos si usor sa iubesti neconditionat, sa nu astepti nimic in schimb, sa daruiesti si atit. Dar eu cred ca putini oameni sint in stare sa faca acest lucru, chiar si calugarii pe care i-ai pomenit tu... de aceea se si retrag, pentru ca ei stiu ca nu pot iubi neconditionat in orice conditii... Asa si cu iubirea, poate ea sa fie oricit de mare si de profunda, cind incepi sa o ajustezi la conditiile vietii pe pamint, iti dai seama ca nu merge... si ori renunti si cauti ceva mai usor de ajustat, ori mergi mai departe... si, in general, te distrugi. Sincer, eu nu am cunoscut mari iubiri care sa mearga in viata de zi cu zi... dar sentimente puternice, divine, de inegalat si care tin toata viata... DA! Aceste sentimente intense si practic de nedescris te inalta spiritual (intotdeauna am comparat iubirea profunda cu credinta adevarata, indiferent ce nume ii dam Celui in care credem, de aceea ii si invidiez un pic pe cei care au puterea sa se creada cu orice risc in Divinitate si sa se lase in miinile ei - e un sprijin emotional foarte mare cind ai asa ceva la indemina, ma gindesc ca nu ai cum sa te simti niciodata total pierdut in lume), te ajuta sa te descoperi, sa stii care este maximul emotional pe care il poti atinge... te umanizeaza definitiv si pentru toata viata. Dar sint prea mari pentru o viata obisnuita, poate ca de aceea marile iubiri au sfirsituri atit de tragice!

Si... din nou parerea si experienta mea, eu nu cred ca poti sa alegi pe cine iubesti. Singurul argument pe care il aduc este ca daca ar fi asa, e ca si cum ai conditiona-o din start. Poti sa alegi cu cine traiesti, cu cine iti imparti viata, faci copii si e preferabil sa fie asa, nu-ti poti urma numai instinctul cind cladesti un camin... cred, nu stiu. Dar nu pe cine iubesti in adevaratul inteles al cuvintului, nu! Inca nu mi-e clar de unde vine asta, iubirea adica, de ce o anumita persoana si nu altele... dar stiu ca atunci cind vine nu are nici o legatura cu nimic. Si cit reusesti sa o tii in sfera neconditionalului, la fel... Dupa... ce-o fi.

Eu nu sint o persoana credincioasa, religioasa cu atit mai putin, dar mistica da. Deci nu resping in totalitate nimic care nu e palpabil, ci imi spun ca mai degraba ceea ce nu simt, nu vad, nu inseamna ca nu exista, ci ca limitele sint la mine, la fiinta mea. In perioada in care am iubit asa cum 'trebuie', adica total rupt de orice, impotriva a orice, am crezut cu adevarat ca exista Dumnezeu, ca exista Divinitate... nu am crezut in... ci am fost cel mai aproape de ideea si credinta ca exista. De ce? Pentru ca ceea ce simteam nu era al meu, sau cel putin nu vedeam de unde vine... si cum imi place sa cred ca daca Dumnezeu exista, divinitatea e in noi, in fiecare, si picatura cu picatura se formeaza Intregul... cred ca iubirea numai de acolo pote veni. Si dragostea pentru copiii mei, puterea de sacrificiu pe care o simt in mine in ceea ce-i priveste, daruirea fara sa astept nimic in schimb de la ei, si aceea tot de acolo vine... Si iubirea si daruirea catre sotul meu si catre familia mea in general, tot din acea farima de divinitate pe care o am in mine vine... Altfel nu-mi explic, tot restul din viata mea au venit din mine, le stiu, le cunosc, sint ale mele. Ce am descris mai sus vin cumva din alta parte si nu pot sa pun degetul sa zic de aici. La fel simt ca vine ceva de undeva cind sint copiii bolnavi si ii vad ca sufera, simt cum ma scurg de oboseala dupa nu stiu cite nopti nedormite si cu toate acestea, in mine exista ceva care e mai presus de fiinta mea fizica si chiar mentala: o dorinta de a face orice numai ca ei sa se simta bine, mi s-a intimplat chiar sa pun mina pe locul dureros si sa ma rog, da, sa ma rog... sa iau eu durerea lor, numai sa nu-i mai vad suferind. Si copiii mei au avut dureri obisnuite banale, slava Domnului, dar ma gindesc ca atunci cind ai cu adevarat un copil bolnav, grav bolnav sau cu probleme de orice natura care sint greu de dus, aceste sentimente, aceasta putere si vointa de daruire lor trebuie sa fie muuult mai mare. Sa stiti ca nu bat cimpii, desi sint sigura ca asa pare, dar ceea ce se intimpla in momente de genul acesta este... divin. Omul nu functioneaza in mod obisnuit asa, dimpotriva, ratiunea si limitele pe care le impune si instinctul de supravietuire sint foarte puternice si te tin tot timpul in garda. Dar in momente de genul acesta, ceva te face sa ai incredere absoluta si sa lasi garda jos. Abia atunci esti omul care esti cu adevarat... sau nu esti, depinde de ceea ce esti cu adevarat. De aceea spun ca iubire, atunci cind e lasata cu adevarat libera, te elibereaza si te inalta... stiti voi, timple, stele... acolo unde altfel nu cred ca poti ajunge. Si obiectul acestei mari iubiri poate sa fie variat... pentru ca eu cred ca asta se intimpla si cu artistii, cu scriitorii, cu poetii, cu cei care ne incinta viata, inima si mintea cu creatiile lor. Trebuie sa fii acolo sus sau acolo jos, in contact cu acea farima de divinitate, ca sa poti darui ceva, neconditionat. Pentru ca desi unii artisti au avut sansa sa cistige in timpul vietii ceva de pe urma daruirii lor, ma refer aici la partea materiala, ceea ce daruiesc ei omenirii si ceea ce pun ei in opera lor, nu poate fi nici rasplatit si nici recompensat, orice le-am da.



CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

nelia spune:

Ilia, nu stiu, eu m-am retras inainte de a afla! Pe Dumnezeu si arta, sub orice forma, cind tu esti creatorul ei, poti sa iubesti neconditionat, fara sa astepti nimic, dar absolut nimic in schimb. Pentru ca acestea doua nu au nici o legatura cu omul in carne si oase, tine de spiritualitate. Un barbat sau o femeie pot fi iubiti un timp asa, dar nu cred ca e posibil sa mergi pina la capat si nici macar pina la sfirsitul vietii pentru ca in aceasta iubire intervin si alte lucruri: sexul, ce facem cu sexul. Cred in iubirea platonica, dar doar pentru Dumnezeu si arta, iubirea platonica intre un barbat si o femeie, din punctul meu de vedere, fara sa fie minciuna, dimpotriva, eu un sentiment pur, uman dar care atinge perfectiunea, adica divinitatea, dar ca iubire este neimplinita. O iubire implinita este una arsa pina la capat, adica sa mergi pina acolo incit poti sa oferi si sa iei cit mai mult cu putinta... si asta implica, vrem sau nu sa recunoastem, si contact fizic (nu dati cu pietre, dar eu consider ca atunci cind esti intr-o asemenea iubire, 'banalul' orgasm este cea mai puternica descarcare (negativa) si incarcare (pozitiva) de energie!)

La fel vad si iubirea care nu e reciproca, tot neimplinita este. Daca in cazul lui Dumnezeu (pentru cei care cred cu adevarat in EL) il iubesti si esti convins ca te iubeste, chiar daca nu-ti arata intotdeauna, simti ca altfel nu poate sa fie si il iubesti in credinta ta netarmurita pina dincolo de tine si de manifestarea iubirii lui fata de tine... daca in cazul artei, nu te astepti ca opera ta sa te iubeasca pe tine, desi tu o iubesti la nebunie si crezi in ea, te daruiesti si esti total supus ei... nu-ti pasa nici macar daca omenirea o va iubi si te va aprecia pentru ca ai creat-o, tu stii ca 'misiunea' ta pe acest pamint este sa-ti urmezi talentul (pe care eu il pun din nou pe farima de divinitate din noi, pe contactul cu o entitate spirituala pe care nu o pot descrie, nu o pot atinge, dar atunci cind intru in contact cu ea, stiu ca exista), ca si daca il urmezi si daca nu, misiunea ta tot asta este! Si oricum viata ta paminteasca e ratata si intr-o situatie si in alta... adica si daca te distrugi ca om in procesul creatiei si daca nu o faci, alegi sa-ti traiesti viata ta de om obisnuit... tot distrus esti, talentul si dorinta de a te dedica creatiei te va roade oricum pe dinauntru. Ei, daca in aceste doua cazuri inteleg cum stau lucrurile, in relatia dintre un barbat si o femeie, chiar daca sentimentul de baza seamna cu cele doua de mai sus, in realitate, in dimensiunea in care traim, pe acest Pamint si in viata de zi cu zi, lucrurile stau altfel: sintem oameni si avem limite! Si, mai mult, nu sintem capabili de sacrificiul suprem la modul asta, am vrea sa-l facem, am vrea sa le lasam liberi in voia sentimentului profund care ne-a cuprins, dar, in acelasi timp, vrem sa avem si ce are lumea in jurul nostru (si aici cred ca tine de formare, de ceea ce ni s-a transmis de-a lungul timpului - daca aceasta ar fi fost facuta in sensul ca nimic nu conteaza atunci cind iubesti, poate ca ne-ar fi mai usor sa iubim liberi): familie, copii, servici, casa, masina, vacante, satisfactii profesionale chiar daca nu se ridica la nivelul celor care privesc credinta in Divinitate si arta, adica chiar de nu sintem genii, satisfactii de orice natura pina la coada... ori astea toate nu prea merg de la sine cu iubirea mare, cu sentimentul profund si care nu tine cont de nimic. Si nu merg pentru ca, daca vrei sa le obtii, trebuie sa pui conditii. Ori aceasta iubire despre care vorbesc eu nu poate exista conditionata si legata de aspiratii atit de marunte, astea pe care le avem noi, oamenii (mai putin copiii, cred ca poti sa aduci copii pe lume intr-o mare iubire, e ideal, e sublim... sa ai un copil de la barbatul sau femeia iubit/iubita... dar nu cred ca-i poti creste sanatos in ea).

Concluzia mea este ca iubesti liber si neconditionat, ceea ce e minunat cind o faci, atit cit viata de om obisnuit, care traieste pe acest pamint, intr-o anumita societate, care se supune regulilor care decurg de aici, iti permite! Cind acestea nu-ti mai permit si ai de ales intre ele si iubirea ta, te asezi total de-a curmezisul a tot ceea ce este obisnuinta si norma umana si bine nu are cum sa-ti fie. Singura solutie este ori sa fii format in acest spirit (de aceea iubesc eu perioada ), ori sa-ti iei lumea-n cap si sa fugi doar cu iubitul/iubita undeva departe de lumea dezlantuita... desi, in a doua varianta, nu dau sorti de izbinda decit pentru o perioada, pina se termina combustibilul. Dar ceea ce s-a intimpla in perioda anilor '60-'70 cu omenirea este, dupa parerea mea, exact consecinta vietii traita in spiritul iubirii si nu va mai fi o perioada de o asemenea intensitate pentru ca oamenii s-au indepartat mult de ei insisi si nu cred ca vor mai fi capabili, la unison, sa se intoarca acolo.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

---

>>>Continuare