"Clubul" copiilor fricosi

Nu stiu daca "club" e numele potrivit pentru un subiect despre copiii fricosi si despre ceea ce ii face sa fie asa, despre cum incercam sa traim cu asta si cum incercam sa ii eliberam de fricile lor. Nu vreau neaparat un grup de suport, as vrea doar ca mamicile care sunt in aceeasi situatie sau au trecut prin asta cu copiii sa punem "mana de la mana" si sa vedem ce e de facut. E grav, trece in timp de la sine, trebuie un consult de specialitate(eu nu am convingerea asta dar la o adica as face-o)?

Si acum sa incpe eu. Silvia are 6 ani jumate, a inceput cu teroarea fricii de pe la 4 ani jumate. Momentul crucial a fost o vizita la un castel de aici din Suedia(castelul din Kalmar) unde i s-a parut totul foarte infricosator. Noua nu, dar privite prin mintea de copil, nu-i asa ca toate par altfel? Plus cateva stiri de la tv cu disparitii de copii, gasiti ulterior omorati sau nemaigasiti ever. Frica la ea a evoluat in loc sa se diminueze cum ne asteptam, astfel incat de la stadiul ca statea singura in living in timp ce eu eram in bucatarie(nu avem usi dar nu ma vede) sau mergea la ea in camera sus daca eu eram in dormitorul meu si lasam usile deschise...la faza ca nu mai merge absolut nicaieri singura. Degeaba sunt eu in dormitor, luminile aprinse, usi deschise astfel incat ma vede...nu mai vrea decat daca merg si eu cu ea in camera, sa ma stie acolo...Nici afara nu mai sta singura, acum un an inca mergea si astepta sa vina alti copii afara vazand-o pe ea...mergea singura pret de cateva case la alta fetita, acum nu.
Nu adoarme singura, daca se trezeste noaptea vine la noi in dormitor, la baie trebuie sa mearga cineva cu ea, desi noi suntem in living si cum spuneam nu avem usi(la baie da, dar o lasa deschisa, insa nu ne vede...vede doar bucataria care e goala si vrea sa stea cineva acolo). Nu spun ca ma deranjeaza mult, doar atat ca e deja marisoara si as vrea sa treaca de temerile astea. Altfel nu o cert, nu o refuz, nu am fortat-o niciodata sa stea/mearga singura. E ca o codita dupa mine, dar stiu ca ii e frica si ca ii place sa se simta in siguranta.

Sunt multe amanunte si voi reveni la ele pe masura ce vor evolua discutiile.

Partial am trecut si cu cea mare prin asta, ea nu dormea fara lumina aprinsa pe hol(aveam deasupra usii de la camera un geam prin care intra lumina) dar statea singura in camera, adormea singura. I-a trecut pe la 9-10 ani cand a inceput sa o deranjeze lumina de la veioza surorii ei, care avea si mai are aceeasi pretentie...o veioza aprinsa pe parcursul noptii. Acum au camere separate, cea mare are 13 ani jumate si absolut nici o frica in casa, sta si singura de multe ori fara nici o problema. Ii e frica noaptea afara, asta mi se pare normal...


fii alaturi de Mihaita


vorbe de copil...

Hobby

Iasmin08 spune:

Mihaela excelent subiect.
Uite, am o carte de la mama, se numeste "Insemnarile unei educatoare" (si mama tot educatoare este).
Una din povestiri (toate sunt adevarate, dar parca ar fi si pilde), spune despre un baietel care, in timpul unui diafilm dat in sala de clasa, a tipat si a lesinat. A cautat educatoarea sa vada de ce, se pare ca lesinase la imaginea cu balaurii iesind din cufarul fetei babei (fata babei si fata mosului). A discutat cu copilul, se pare ca parintii cand aveau chef de ceva tandreturi, puneau copilul in pat in camera lui si-i ziceau ca daca se misca vor veni balaurii si il vor manca, inchideau lumina si ei plecau in alta camera. La intrebarea ca ce anume il inspaimanta cand ramane singur in intuneric, copilul a raspuns ca aude tot felul de soapte, i se pare ca se misca ceva alb la geam...
Educatoarea a avut prezenta de spirit sa ii spuna ca de fapt, ea este cea care ii face semn cu fata de masa alba, sa vina la geam sa vorbeasca ei doi. Si ca atunci cand vede fata de masa, sa se ridice, sa mearga la geam si sa priveasca cu atentie. Cat despre soapte, tot ea este, ii spune povesti, si ea, si copiii de la gradinita, el doar sa asculte cu atentie ce ii spun vocile, ca sa auda povestea.
Se pare ca a reusit atat de bine, incat copilul cerea singur sa mearga in camera, statea la geam si privea, evident ca niciodata nu i-a mai fost frica, vedea oameni pe strada venind de la servici, identifica unele zgomote de unde erau (TV, pisici pe afara, etc). Nu a vazut-o pe educatoare, nu a auzit povesti, dar a scapat si de teroarea pe care o traise mai inainte.


Mie personal mi s-a parut extraordinara abordarea educatoarei, sper ca nu v-am plictisit.

Iasmin, mama de strengar de 8 anisori

conchita spune:

super subiect, Mihaela.
din observatiile mele, copiii inca de cand sunt foarte mici se impart in doua: fie timizi si extrem de precauti, fie curajosi pana la sfidare. pare ca nu exista cale de mijloc pentru ei. e deconcertant fenomenul si parerea mea e ca depinde mult de personalitatea copilului si, desigur, si de mediu. dar dupa cum vezi, nu conteaza cand de infricosator in sine (castelul ok) este factorul care le declanseaza frica, ci imaginatia lor, cum percep lucrurile. deci inclin sa cred ca frica asta are legatura si cu cat de creativi sunt ei, cat de imaginativi. apoi, e vorba despre necunoscut, inexplicabil, prin urmare o cale ar fi chiar cea sugerata in exemplul dat de Iasmin, sa-i deconstruiesti misterul pe bucatele in lucruri usor de asimilat si acceptat ca realitate, nu ca imagine inventata.

nu am problema asta per se, doar incidental. sonia e aproape complet lipsita de frica, insa se infricoseaza singura cateodata! pur si simplu pare ca vrea sa-i fie frica. imi zice "I'm scared" si cand o intreb sa-mi spuna de ce, imi zice ca ii e frica de monstru. atunci mergem sa-l cautam cu mami de mana, nu-l gasim, si inventam o poveste ca e un monstru dragut si bebelus si a venit doar sa zica "hi", apoi s-a dus inapoi la mami si tati ai lui. nu stiu daca e o metoda buna, pare ca functioneaza. plus, vrea sa vada filme cu scene care o sperie, cum ar fi shrek III cand are shrek cosmaruri cu bebelusi multi. nu accepta un refuz si nu, nu-s io care i-a pus filme de-astea prima oara.

am mai citit undeva, cred ca chiar pe dc: ce e copilaria fara spaima de vrajitoare, monstri, balauri? e calea magica de a cunoaste lumea asa cum e, prin poarta imaginatiei si a fricii simulate. inteleg asta doar pe jumatate...

mihaela_s spune:

Iasmin, foarte frumos cum a procedat educatoarea, intr-adevar. Bun exemplul, o sa incerc sa ii spun asa ceva si eu fetei mele. Si ea se sperie de zgomote, care mie mi se par normale, stiu ce sunt dar in imaginatia ei par zgomote grozave. De ex, aseara batea vantul si zguduia putin geamul ei de la camera, noi stateam sa adormim(ea are un pat suprapus iar eu stau pe o saltea dedesubt si citesc dar de multe ori adorm cu cartea in mana) si ea ma intreba speriata ce se aude. Eu am incercat mereu sa ii dau explicatii realiste, sa inteleaga zgomotele si sa-si invinga frica. Dar poate nici putin fantezie pozitiva ca in exemplul tau cu educatoarea nu ar strica.

conchita, asa e, ai dreptate ca nu exista cale de mijloc. Ieri a fost la noi o prietena de a Silviei. O fetita tare indrazneata, mereu pusa pe sotii si pe glume, nazdravanii. E cam opusul fetei mele dar ele se iubesc si se inteleg bine, oarecum se completeaza. De obicei cand vine cineva la noi la joaca, fetele urca in camera Silviei si se joaca acolo. Ei bine ieri Silvia nu prea voia, o tot atragea pe Ella jos in living unde e obisnuita ea sa se joace. La un moment dat am urcat cu totii sus, sa ne imbracam caci ieseam la cumparaturi. Silvia ca de obicei codita dupa mine si le-am rugat sa iasa din baie sa ma pot spala. Ei bine, Ella a descoperit garderobul nostru si s-a bagat acolo, fara lumina(desi intrerupatorul e la nivelul ei) ca sa o sperie pe Silvia. Aceasta cand s-a vazut singura pe hol a intrat in baie la mine(nicidecum in garderob unde era prietena ei dar era intuneric). Ella a iesit nedumerita de ce fuge Silvia de ea...i-am explicat si a inteles ca ii e frica de intuneric, nu a mai repetat. Dar ma gandeam la Ella, in casa straina, nu mai fusese in incaperea aceea, nu a aprins becul sa cerceteze ce este acolo, a intrat pe intuneric fara probleme. STIA ca acolo nu poate fi nimic infricosator, pe cand Silvia isi imagineza numai lucruri inspaimantatoare, ea nici pe lumina nu merge singura.

Practic nu stiu ce anume o sperie, nu ceva anume, ii e frica...atat imi poate spune. O inspaimanta unele povesti pe care le spun copiii la scoala(cica ultima poveste a fost cu un schelet pe o casa care se misca(scheletul) si facea galagie...cica un copil a vazut asta la o expozitie/muzeu). Ii place sa asculte, sa se inspaimante mai tare...cam asa cum spui tu de Sonia.
Daca ar fi ceva anume(cum e in cazul Soniei monstrul) poate ar fi mai usor...dar Silvia e mai mare si nu prea mai trec spaimele asa usor...caci degeaba i-am povestit cate in luna si in stele cu realitatea si povestile astea inspaimantatoare si caut sa ii dau cele mai logice clarificari(gen ca pana acum tot in camera aceea a dormit, nu a patit nimic, ca eu stau singura acasa, ca Diana sta singura acasa si nu patim nimic...) ca nu vrea sa le accepte. Poate sa i le tot repet, pana realitatea va invinge imaginatia. Caci imaginatia ei e foarte bogata, de mica...la un moment dat imi "turna" niste povesti de la camin de la inceput am crezut-o. Apoi intamplarea a facut ca intr-una din povesti era implicata si sora ei si la confruntare a iesit ca e doar o poveste imaginata...dar era foarte reala, pe bune. Apoi am convins-o ca nu ma incanta povestile astea care denatureaza realitatea atunci cand sunt implicate si alte persoane, dar ca poate fabula cat doreste pe alte teme...ceea ce face in continuare cu jucariile ei. Avem povesti intregi de viata legate de jucarii, familii cu pui, cu case, etc. Nici la filme nu deosebeste inca realitatea de imaginatie si mereu intreaba: "asta e adevarat sau e film?". Cand era mica avea mai multi prieteni imaginari care rand pe rand au disparut, acum e libera :). Noi mereu am aprobat-o si am intrat in jocul ei, povesteam si noi cu prietenii ei...
E o fire tare sensibila, nu ar omori nici o furnica ccc care se urca pe mana ei, nici pe tantari nu i-ar omori...poate pe paianjeni :).

Cam astea, m-am intins dar poate ajuta sa scriu mai in amanunte, de cineva din afara se vad lucrurile mai clar de obicei...

fii alaturi de Mihaita


vorbe de copil...

Hobby

giulia71 spune:

Mihaela, am patit exact acelasi lucru cu Calin cand stateam in Franta (am stat cand el avea intre 5-7 ani) I-a trecut, Slava Domnului!

La noi elementul declansator a fost urmatorul, el era in wc, eu n-am stiut si i-am inchis lumina. Evident s-a speriat si in loc sa deschida usa a blocat-o, a inchis-o. A ramas singur pret de cateva secunde in care urla efectiv, m-am panicat si eu caci desi i-am aprins lumina nu aveam cu cine sa ma inteleg sa deschida usa.
De atunci nu mai vroia sa ramana singur nicaieri, nici dintr-o camera in alta. Statea numai dupa mine, CU MINE!
N-am stiut initial si incercam sa-l conving ca nu e nimeni, ca uite n-are cine sa fie ca nu i se intampla nimic samd. Nimic nu a functionat. Atunci nu l-am mai fortat si l-am lasat sa fuga de fricile lui. Insa cu ajutorul lui Dumnezeu a trecut de la sine, in timp si cu multa rabdare.
E greu, te doare sufletul, mai ales in cazul meu ca io mi-s anxioasa si credeam ca ma mosteneste, insa multam Domnului a fost doar o faza trecatoare.


uneori gandesc prea mult....

filofteia spune:

Eu cred ca este o "faza"...
Cu cat imaginatia copilului este mai dezvoltata cu atat frica este mai puternica.
Eu in jurul varstei de 8 ani aveam astfel de "trairi" desi atunci vedeam desene doar 10 minute pe zi si alea cu Mihaela . Se zvonise ca in spatele blocului iese diavolul... eu cu cheia de gat vin intr-o zi acasa si cand sa deschid usa era tata, neras, venit dupa o tura de noapte, asa ca era sa lesin ... Abia atunci au aflat ai mei ce inaginatie aveam...
Baiatul meu are si el o imaginatie debordanta si avand experienta proprie in spate m-am pregatit de genul : "Fantomele sunt de treaba ."
Nici el nu se duce noaptea la toaleta, desi am cumparat special o lampa si am pus-o pe hol... doarme singur, dar nu iese din camera lui ci striga pana ma trezesc.
Zilele trecut seara ii suna telefonul... si-i era frica sa se duca sa-l ia caci ii pusese o sonerie din astea ciudate de te lua cu fiori...
Ar fi multe de povestit, dar eu cred ca este doar o faza.
Apropo de incuiatul accidental... al meu este mai zabauc de mic, asa ca am facut cu el tot felul de instructaje cum trebuie reactionat in diverse situatii...De la pierdut pe plaja, in magazin, pana la incuiat undeva...

buli spune:

Mihaela,
nu stiu daca ce spun eu e foarte potrivit, vezi tu :)
noi am avut o situatie din asta cind, la prima gradinita, ingrijitoarea le spunea sa nu iasa pe hol pt ca ii maninca capcaunul.
Matei era supersperiat si nu mai voia sa mearga la gradi.

asa ca am inventat un personaj protector. el avea un tricou preferat cu un mutzunachi ciudatel desenat si i-am zis ca e fermecat si il apara de toate, inclusiv capcauni.
dupa aia, in fiecare zi ii dadeam un tricou imprimat si ii spuneam ca personajul lui preferat a imprumutat puterile celor de pe tricoul din ziua aceea. si tot asa ...
a trecut, nu mai stiu in cit timp.

nu prea se potrivesc insa situatiile, Matei avea aproape 4 anu atunci, a trecut in max 2-3 saptamini si el oricum nu prea era fricos.

dar gindeste-te poate faci un parteneriat cu "hello kitty" sau mai stiu eu cine si merge. poate fi si amuzant un pic.


www.youtube.com/watch?v=YhWZ7bpfQag" target="_blank">@

nelia spune:

Ah, daca ai sti Mihaela de cind vreau eu sa deschid un subiect din acesta. Eu am trei copii, cel mic e prea mic sa-mi dau seama, dar pare curajos, Agata a fost din cei fara frica dusa pina la sfidare (nu cred ca vreti sa stiti ce inseamna asta pentru o mama), iar Tudora este cea fricoasa. Se muta cu noi de la inceputul lui octombrie pina prin ianuarie asa, anul asta nu s-a mai dus inapoi la ea in camera. Ii este frica de multe lucruri, dar de vrajitoare cel mai mult. Le vede peste tot, imi descrie cum sint imbracate, cum stau, cum se uita... da ma ia cu fiori pe spinare, mai ales cind stau cu spatele la ele. Doarme in pat cu noi, linga Lisandru (norocul nostru ca avem un pat imens si tati mai pleaca in patul ei peste noapte, ca am incercat sa o duc adormita si se trezeste urlind, dar urlet din ala nepamintean... de-am zis ca n-are decit sa doarma cu noi pina s-o marita). Dar si in pat, trebuie sa adoarma cu fata spre mine, care inseamna ca e cu spatele la geam, pentru ca daca sta invers, cu fata spre tati, adica spre geam, le vede cum trec prin fata geamului (avem un balcon care da in curte, pe scara de incendiu) sau sint inauntru, agatate de perdea. Of, e atit de detaliata in descrieri, caci sincer, eu ma indoiesc citeodata ca le inventeaza, adica sigur le inventeaza, dar ea chiar le vede... si nu mai stie cit in imaginatie, si cit in realitate. Am incercat toate metodele, degeaba... Nu prea iesim de Halloween, pe Agata o las sa se duca singura (imbracata in vrajitoare sau vampir, aia e contrariul, anul asta si-a pus si dinti din aia fiorosi, dar nu am lasat-o sa se imbrace de acasa...), Tudora nu a fost niciodata, i-am luat doar haine de printesa sau bostanas sau alt animalut... nu se uita la nici un desen cu vrajitoare, nu s-a uitat niciodata. Alba-ca-Zapada nu a vazut-o niciodata cap-coada de frica vrajitoarei, baba 'ita (urita) cum ii zicea cind era mic... culmea este ca, Agata, cind era micuta, o gasea tare haioasa pe baba respectiva si, in general, printesele o cam plictisesc, ca-s prea bune, ei ii plac ghionoaiele, vrajitoarele, dar nu si capcaunii sau alte personaje masculine, cu astea trebuie sa se lupte... Acum, mai nou, e cu spioancele...

Eu nu am fost fricoasa cind am fost mica, eram ca Agata, nu-mi era frica de nimic si testam... imi faceam frica, inventam personaje si incercam sa ma sperii cu ele, dar nu prea reuseam. Si nici cele inventate de altii nu ma prea speriau, rideam de bau-bau-l bunicilor mei. Dar de cind o am pe Tudora, am devenit tare sensibila la fricile copiilor si as face orice sa-i ajut sa treaca peste.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

maru spune:

frica trebuie tratata in functie de personalitatea copiilor. Poate la unii merge cu tricoul vrajit ori cu demontarea mitului.
La al meu nu merge, ori nu mergea! Abia psihologul ne-a dat tool-urile necesare sa mai atenuam.
La el a mers cu crearea unui mediu calm, linistitor pentru el.
revin mai tarziu

mihaela_s spune:

Multumesc fetelor pentru impartasirea experientelor voastre proprii sau cu copiii vostri.

giulia, buli...ce bine ca ccc copiilor vostri le-a trecut. Ma gandesc ca e diferit totusi de la baiat la fata. Pe a mea de ex. nu o intereseaza protectorii, am incercat sa ii spun ca o zana buna o vegheaza tot timpul si ca nu i se poate intampla nimic, dar degeaba. A fost mai demult e adevarat, o sa mai incerc o data poate chiar in seara asta. Ma gandesc la o varianta plauzibila pentru ea . Trebuie sa o fac sa si-o imagineze si pe ea, cea buna,careia sa ii poata cere ajutorul, sa ii vorbeasca cum facea mai demult cu prietenii imaginari...ooof ca era bine cand era mai mica si ii avea :).

filofteia si eu eram fricoasa de mica...desi stateam singura acasa, cu cheia la gat de la 6 ani. Mie imi era frica de...pozele celor morti. Imi imaginam ca ei ies din fotografii si se plimba printre noi. Avea mama fotografii cu mama ei si cu bunicul ei morti de multi ani, eu nu i-am cunoscut. Si eram mare deja, adolescenta si pur si simplu nu intram in camera aceea unde tinea mama pozele(erau intr-un sertar). Trebuia sa trec pe langa camera aceea cand mergeam la baie si muream de frica! Mi-a trecut insa atunci cand am vazut primul mort in realitate, aveam 17 ani. Nu mi-a trecut chiar de tot atunci, dar s-a mai diminuat frica...cred ca imi imaginam mortii ca fiind ceva umblatori si cand am vazut cat sunt de inerti si ca intr-adevar nu au cum sa ne faca rau, m-am mai linistit. Acum nu mai am nici o problema...mi-e frica numai de oameni vii :).
Cati ani are baiatul tau? E si timid cumva?

nelia, Tudora e si timida, nu-i asa? aseara am tot stat si m-am gandit la ce a scris conchita...ca sunt copii de doua categorii. Eu am incadrat-o perfect pe Silvia in categoria copiilor timizi si precauti, fricosi. Pentru ca pe langa frica are o doza mare de timiditate. Mai ales fata de adulti dar si fata de copii la inceput. Dupa ce ii cunoaste, are incredere in ei, atunci e in largul ei. Dar asa am fost si sunt inca si eu. Timida am fost de mic copil, acum incerc sa nu fiu chiar timida, dar sunt retrasa si pana nu cunosc indeajuns de bine oamenii din jurul meu nu indraznesc sa deschid gura. Dar uite ca frica mi-a trecut .
Tudora e putin mai mica decat Silvia si inca vizualizeaza imaginatia, asa cum ne povestea Silvia despre prietenii ei imaginari, in amanunte, asa spui tu ca va povesteste Tudora despre vrajitoare. Tu cum reactionezi in momentele acelea, cand ea iti descrie vrajitoarele? Incerci cumva sa o lamuresti ca nu exista, ca e imaginatia ei?
Noi pe Silvia nu incercam sa o lamurim atata vreme cat ne povestea de prietenii ei, dar erau buni, intram si noi in jocul ei. Dar cred ca daca ar incepe sa imi descrie cu lux de amanunte ca Tudora despre personaje infricosatoare, as incepe sa incerc sa o lamuresc ca e fantezia ei cea care le plasia o pauzaste...chiar nu stiu cum e mai bine.

Nu ma pricep deloc la latura psihica umana, sunt inginer de meserie si cred ca am spus tot . Dar ma preocupa sa stiu ce anume ii face pe copii sa fie fricosi, e asa cum spune conchita oare ca cei timizi sunt si fricosi, retrasi, in lumea lor? Silvia e genul asta. Poate ne ajuta cineva de specialitate care stie despre nelamuririle mele.... Si cum sa facem sa le dam incredere in ei? Oare asta le lipseste? Eu ca si copil stiu ca aveam nevoie de incredere in mine, aveam nevoie de sustinere si cred ca mama nu s-a priceput indeajuns sa mi-o acorde. As vrea sa nu fac aceleasi greseli cu Silvia...

fii alaturi de Mihaita


vorbe de copil...

Hobby

nelia spune:

Pai, eu nu sint inginer... asa ca... Glumesc. Cum am facut eu cu Tudora... Ii cer detalii, am vazut ca ii face bine sa povesteasca cum arata. Ah, si are rochie roz... ce ciudat, de obicei vrajitoarele sint imbracate in negru sau in culori inchise, a ta e in roz (culoarea ei preferata, acum le imbraca si in mov!) Si unde e, cum sta... mama ei de vrajitoare, imi sperie fata, stai ca ii arat eu ei, ca am si eu matura. Si ma duc dupa matura si o iau si dau pe acolo pe unde zice ea ca e agatata, ea sta la inceput cu totul in plapuma, numai ochisorii ma urmaresc, si eu vinez vrajitoarea, aia fuge, si ea imi spune unde s-a dus... mai vin si Agata si Lisandru si ma ajuta... si totul se termina intr-un riset si voie buna... se face liniste, ceilalti doi adorm, ei nu-i mai este frica de vrajitoarea actuala, ca s-a convins ca nu e si ca numai imaginatia ei o vede... dar ea stie ca vine alta. Si daca o vad linistita, o las sa adoarma, are o veioza mica aprinsa despre care i-am spus ca daca sta aprinsa, nimeni nu se apropie de culoarea respectiva, ca lumina aia e vrajita si pe vrajitoare le arde... Cam asa procedez in fiecare seara...

Acum, de citeva luni de cind doarme cu noi (dar doarme cu noi si pentru ca Lisandru doarme acolo, el nu are camera lui, si vrea si ea, deci mai e si altceva la mijloc), scutur perdelele, ies cu ea afara... asta dupa ce mi-o descrie, ma iau de un detaliu (cum ar fi pana rosie la palarie - ei, stai putin, ca ceva nu e regula cu vrajitoarea asta, unde ai mai vazut tu vrajitoare cu pana rosie la palarie!?! Sau mitza mov sau matura albastra...) si o iau la descusut. Si nu ma las pina nu o fac sa rida... sa-i dispara frica, dar o las sa doarma cu noi totusi, inainte o convingeam sa mearga la ea in pat si era in regula, dar dupa ce s-a trezit de citeva ori cu urletele alea infricoatoare si cu inima iesindu-i din piept, de i-am dat cu apa pe fata intr-o noapte... am zis ca doarme unde se simte in siguranta... si asa doarme toata noaptea, fara vreo trezire, la ea in camera se trezea o data sau de doua ori, din acelasi motiv: frica.

Da, e timida Tudora. Nu o timiditate iesita din comun, dar nici nu da navala si e clar ca se simte mult mai in siguranta cind sint oameni mai putini si cunoscuti. E in limite normale spun eu, doar ca trebuie un pic introdusa, apoi e comporta normal. Ceilalti doi sint la capatul opus, dar si noi sintem asa, eu ca cei doi, tati ca Tudora...

Nu stiu ce sa spun despre imaginatie, mie mi se pare ca cea mai mare are o imaginatie mai bogata, cea mica e indreptata mai spre logica asa, e altfel... si nu prea infloreste ea lucrurile, numai la vazut vrajitoare si descrierea lor exceleaza. Cea mare, cind se apuca de inventat si de povestit, face adevarate scenarii si toate de groaza... acum e cu spionii, v-am spus, pai imi vine mie sa fug din casa... de frica!

In plus, am asa senzatia, ca mai putin in zilele in care este foarte obosita si excitata, ei ii cam place frica asta a ei. Stie sigur ca fiindu-i frica, mami si tati sint ai ei, altfel, trebuie sa mai creasca si singura. Adica, eu ii iau in serios frica atunci cind simt ca e chiar infricosata, dar ii iau in serios frica si atunci cind o fabrica, pentru ca vrea de fapt sa-mi transmita ca are nevoie de mine... si metoda asta ii este la indemna. Dar nu o las sa nu stie ca stiu, dupa ce ne 'prostim' noi cit ne prostim, ii spun: ti-e frica sau vrei sa stea mami linga tine? Si, de cele mai multe ori, cind am simtit ca e fabricata frica, raspunsul ei este mi-e si frica un pic, dar vreau sa stai linga mine mai mult. Si asa fac ai mei si unele dureri imaginabile, bubo-uri care nu exista in realitate sau nu justifica miorlaiala, dar eu iau totul in serios, fara sa imping totul spre o razgiiala din aia de prost gust, ca aia nu-mi place... Si dupa ce le fac pe voie, le spun daca vad ca intind placinta: te doare sigur sau vrei doar sa o ai pe mami numai a ta? Stii, ca poti sa-mi spui si ca te doare si ca vrei doar sa stau cu tine, e in regula, dar daca imi spui ca te doare, mami se ingrijoreaza si nu cred ca vrei asta... Si atunci, ori imi spun ca ii doare si trebuie sa fac ceva, ori imi spun ca i-a durut si le-a trecut, ori ca ii mai doare un pic dar e in regula acum, ori ca nu-i mai doare deloc sau nu i-a durut deloc, dar ma voiau pe mine, de fapt. Da' eu le-am spus ca mami are un ochi la spate, ca in povesti, si vede tot, nu-i nevoie sa ma minta si ca, daca nu vad, am aici la timpla un 'senzor' de mama care simte tot ce face copilul (le-am spus ca si tati are unul de tata, dar nu m-au crezut!) Desi le-am spus apoi, cind au mai crescut, ca nu am nimic de fapt, nici Agata si nici Tudora nu ma cred, ca cica sigur am totusi ceva, ca si pe tati il 'prind' cind minte sau ascunde adevarul, total sau partial, cum ii place Agatei sa spuna.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU