Copilul captiv (3)

Happy_in_TO spune:

Citeam o carte acum citeva luni, am imprumutat-o de la biblioteca, este foarte buna daca va cade pe mina, "Smart cookies make dough", despre administrarea finantelor si chestii din astea.

Intr-un capitol intrebau cititorii o intrebare cheie: Daca ti se spune ca ai casa in flacari, ai toti copiii, animalele de casa si familia afara, in siguranta... deci arde casa (ceea ce ai) si ai numai cinci minute sa salvezi ce crezi ca este de pret din ea... ce iei? M-am tot gindit, m-am gindit si raspunsul a fost mereu: nimic!

Nu ma leaga nimic de lucruri. Nu ma supar cind fetele varsa ceva pe canapea, cind imi rup cite un scaun, cind imi sparg vreo farfurie, cind sar in pat si se bat cu pernele. Nu le cert, nu fac scandal... le intreb daca sint ok ele si apoi stringem sau reparam.
Bunica-mea cind eram eu mica era paranoica sa nu se miste nimic in casa dupa ce le aseza ea asa cum trebuie. In camera de oaspeti nu a dormit niciodata nimeni, nici macar nu au stat la masa aia de sarbatori. Era mereu inchisa, perfecta si intrai in ea ca la muzeu :))
Tin minte odata, cind eram mica, sa fi avut vreo cinci ani, mi-a curs singe din nas noaptea si a murdarit acoperitoarea plapumii, alba si brodata. Si bunica-mea in loc sa se ingrijoreze de mine, m-a palmuit si m-a certat ca i-am murdarit cearsafurile si plapuma.

Poate ca parintii nostri (si bunicii) puneau prea mare pret pe lucrurile din casa, pe munca, pe bani... si nu pe relatiile dintre membri familiei. Toata lumea din familie era sa traga la un jug imaginar, sa munceasca, se se chinuie, sa isi infineze dorintele si visele, sa faca ceva, sa arate ceva... Sa arate cui?? Lumii din bloc, din cartier, din oras... si asa boala asta s-a extins in societate.

Cred ca generatiile trecute traiau pentru exterior... Noi am fost prima generatie care s-a uitat si in interior si am pus intrebari, am avut curajul sa analizam, sa ne revoltam, sa judecam.

Am incredere ca generatiile viiotoare, copiii nostri vor fi liberi si vor trai in pielea lor, nici in exterior, nici in interior, ci vor fi in stare sa simta autentic viata.

inbox spune:

Cand am venit in oras la liceu, la ai mei, tot cartierul se intreba cine e fata aia care a venit in gazda in blocul X. In liceu mi s-a parut foarte greu, trecerea de la tara la oras, eram privita oarecum ciudat, atunci am avut timp sa citesc, am practicat ca pe un hobby yoga, mi-am gasit linistea, m-am integrat cam dupa un an, cu colegii de liceu m-am inteles foarte bine, a fost o perioada grea, cu ai mei in divort, maica-mea o perioada bolnava apoi fara loc de munca, dar a fost liniste. Am avut un diriginte care ne-a inteles pe fiecare in parte, cu mine a discutat foarte mult, un om care m-a apreciat si a avut incredere in mine!
Inca un moment de care imi aduc aminte, este cand a fost operata maica-mea, eram in clasa a9-a, nupra stiam ce si cum cu orasul, m-am dus la spital ( si acum rad cu maica-mea ca eu aveam parola mea...merg la mama, si gardienii ma lasau sa intru fara nicio problema, probabil se gandeau ca maica-mea era medic ceva) si m-au lasat asistentele sa intru sa o vad imediat dupa operatie, la terapie intensiva ( asa cred ca se numeste) nu-si revenise din anestezie, o asistenta imi tot zicea ca e bine, ca operatia a mers bine...dar cred ca stiti cum arata un om anesteziat- am plecat de acolo convinsa ca maica-mea e moarta, ma tot gandeam ce sa fac, taica-meu deja plecase de acasa, bunica-mea nu ne ajuta de niciun fel fiindac odata cu divortul fusese facuta de ras...ma tot gandeam daca o sa ajung la orfelinat, nu-mi era ca nu ma descurc, imi era ca asa e procedura si va trebui sa fiu incredintata cuiva iar eu as fi vrut sa fiu lasata in pace!

Mami de Maria (noiembrie 2006) si 13+!!

Clori spune:

Tala, aici zic eu ca ai atins un punct foarte important. Ma refer la sistemul asta de aparare, ca un fel de fortare a mainii parintelui de a-ti acorda atentie „Am nevoie de tine! Sunt bolnava, ingrijeste-ma, da-mi atentie, iubeste-ma!”, cat si la bolile fizice care pot aparea din cauza abuzurilor din copilarie.

Acum cativa ani am facut o boala numita psoriazis. Medicii spun ca pe fond de stres sustinut, intr-o perioada in care am avut mult de lucru la serviciu, intr-un mediu stresant, in care seful tipa la noi din senin, pana se invinetea la fata, in care am avut discutii acasa din cauza orelor multe lucrate peste program... Cunoscand insa viata pe care am dus-o, pot sa spun cu mana pe inima ca hipervigilenta si stresul permanent in care am trait atatia ani si faptul ca nu am stiut / reusit sa ma relaxez niciodata au avut o pondere mult mai mare in dezvoltarea unei asemenea boli. Din momentul in care am facut-o, leziunile nu mi-au mai trecut niciodata. Stiu ca boala este incurabila dar leziunile trec uneori si se refac (nu la toata lumea).

Cred ca exista o mare legatura intre felul in care suntem noi, ca oameni, si bolile pe care le dezvoltam. De exemplu, probabilitatea ca un om cu temperament coleric, care se enerveaza din orice, sa faca o boala de inima e mai mare decat in cazul unui om calm si linistit. De ce n-ar fi valabil si la psoriazis? Asa cum am trait „in garda” toata viata, anumite celule ale sistemului imunitar au inceput sa functioneze anormal si sa atace ceva ce nu era acolo. Eu cred ca, la un moment dat, daca problemele nu sunt rezolvate, organismul nostru ne da anumite semnale ca exista o problema si ca trebuie sa avem grija de ea. Si cred ca nu am nicio sansa sa ma vindec pana nu voi reusi sa vindec durerile din suflet, pana nu-mi voi demonstra ca acum ma iubesc si stiu sa ma protejez si ma pot relaxa, cu adevarat.

rrox3 spune:

Tala trebuie sa mergi la un terapeut. La unul adevarat, care-i acolo pentru tine, nu la mai stiu eu ce individa.
Nu ti-a fost nicicum bine nici la bunica. Te-ai simtit abandonata de mama, indepartata. Bunica nu a putut sa faca decat ce depindea de ea. A fost o prezenta buna in viata ta, asta e cert, dar asta nu anula lipsa si dezinteresul mamei.
Multele tale boli suna a somatizari, a strigate dupa atentie. Nu te-ai simtit dorita de mama si practic o intrebai periodic "acum ma doresti? uite, am nevoie de tine"
Copilul iti simte nesiguranta si asta il sperie. D-aia te cauta cat mai aproape, sa se linisteasca.
Te rog eu, ai grija de tine. Mergi la un terapeut, cere recomandari. Ai un sot care te sustine. Ai un copil pe care il iubesti si care se bazeaza pe tine. Ai reusit multe singura, acum e cazul sa ceri ajutor.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

roxanaz spune:

citesc de aproape o saptamana paginile acestui subiect - sunt de acord cu Teodora ca este cel mai profund si important subiect de cand exista desprecopii.com
mama mea a fost un copil captiv. cred ca inca este. din nenorocirile si abuzurile unei deportari, din indiferenta unui tata preocupat de alte lucruri si durerea unei surori mai mari care a tinut loc de mama asa cum a stiut, si ea la randul ei captiva.
scriu acum pentru ca ii multumesc din tot sufletul, a nu stiu cata oara, ca eu nu sunt un copil captiv si ca imi doresc sa fiu cel putin o mama la fel de buna ca ea. sa fiu langa copiii mei asa cum a fost ea, desi ea nu a simtit dragostea mamei (bunica mea a murit extrem de tanara, la 39 de ani. a fost un noroc... a scapat de deportare...zic unii). sa ii ajut asa cum ma ajuta ea, in orice moment, sa fiu langa ei nu numai fizic, dar si psihic.
toate lacrimile si toata durerea lumii nu poate schimba ce ati trait voi. si cred ca odata ce ati reusit sa scrieti macar aceste lucruri aici sunteti puternice, extrem de puternice. va multumesc ca sunteti aici. tuturor

Roxana

Happy_in_TO spune:

Clori, este adevarat cu bolile. Toata copilaria am avut bube pe mine. Urticarie, furuncuri, tot felul de bube si leziuni pe piele. Scoteam toxicitatea din mine, mediul meu era toxic. Era usor de inteles, dar cine sa vada adevarul?

inbox spune:

Da tala si eu am crezut o perioada ca nu ma voi marita niciodata, da mi-a trecut ,insa am fost genul care a suflat si-n iaurt desi mi-am rezervat dreptul de a iubi, de a suferi ( sufeream ca un caine, incepusem sa cred ca imi place sa fiu parasita), m-am umilit chiar, insa cand am ridicat capul si am iesit la suprafata, zic eu ca am gasit ce era mai bun pentru mine.

Mami de Maria (noiembrie 2006) si 13+!!

inbox spune:

Happy_in_TO citind intrebarea din cartea pe care ai citit-o la asta ma gandeam, ca nu as lua nimic, as face tot posibilul sa ma salvez in alea 5 minute.

De la o vreme ma obsedeaza ideea sa nu patesc ceva si sa ramana copilul meu fara mama ...acum am vazut cazul cu femeia care este in coma de la nustiu infectie facuta in spital. Imi e frica de nastere..la primul copil am plecat sa nasc de ziceai ca ma duc la nunta, acum sunt paralizata. Scuze ca sunt un pic off topic!

Mami de Maria (noiembrie 2006) si 13+!!

rrox3 spune:

Happy foarte frumos spus. Asa este, in general.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

Happy_in_TO spune:

Daca povara va este prea mare in suflet, incredintati durearea lui Dumnezeu si Fecioarei. Ea este Mama Universala iar el Tatal din ceruri. Va veti simti mai bine.

Va rog sa nu rideti de mine.