Copilul captiv (3)

ra_mi_ella spune:

Scriam mai in urma ca niciodata ai mei nu mi-au spus "te iubesc", nu m-au imbratisat, nu m-au pupat, nu au fost calzi si apropiati de mine. Asa ca am decis sa nu fiu asa. Mereu ii zic copilului meu cat il iubesc, il iau in brate, il pupacesc toata ziua, iar el imi zice aproape la fiecare ora "mami te iubesc". Mama mea care a fost f f rece cu mine a fost martora la cele ce povestesc de multe ori. Si ce nu a facut pt noi incearca sa indrepte pt nepotul ei. Il pupa mereu, il tine in brate, ii zice ca il iubeste. Ieri intr-o discutie cu ea am incercat sa ating pb. asta. Nu a zis nimic. I se pare ca asa era normal sa fie rece, distanta, autoritara. Cum de se poarta altfel cu micutul meu nu inteleg.

rrox3 spune:

Ra-mi-ella se poarta altfel fiindca a inteles ce poate castiga si cred ca ii place. Vazand la tine si-a dat seama ce-i lipsea ei.
Nu poate recunoaste fata de tine fiindca ar trebui sa-si priveasca vina in fata si nu stiu daca ar putea s-o duca. Tacerea ei si agatarea de normele asa zisei normalitati de atunci, sunt doar bariera ei de protectie. Nu-si poate permite sa-si asume o asemenea vinovatie. Dar incearca s-o rascumpere cumva cu nepotul.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

rrox3 spune:

Deus intre ce citesc eu la tine si la Nelia e o diferenta importanta dupa parerea mea. Adica amandoua tintiti spre partea insorita a vietii, jumatatea plina a paharului. Dar ea promoveaza autenticitatea, la tine citesc o promovare a autocontrolului si autocenzurii. Ea isi monitorizeaza gandurile ca sa le interpreteze pe cele negative, validandu-le astfel ( de exemplu: vorbesc asa fiindca asa vorbea mama, nu e cel mai bun lucru pentru copilul meu, oare cum as vorbi daca as vorbi doar ca mine copilului meu ), pe cand tu le monitorizezi ca sa le cenzurezi pe cele negative, sa le trimiti la plimbare pur si simplu, sa le invalidezi. Asa se vede de la mine.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

Tala spune:

Roxx, iti multumesc si aici pt carti. Unele le aveam de la Felicia - atunci cred ca am avut cu adevarat revelatia legata de mama - nu ca nu ma iubit (am constientizat asta cu cativa ani in urma) ci si ca ma urat. M-a urat pt ca semanam cu tata (fizic), pt ca ai lui m-au 'crescut' de la 9 luni la 1 an jumatate , pentru ca m-am nascut fata, pentru ca sotul meu ma iubeste. Cred asta pt ca am simtit dezamagirea ei ca nu am murit acum 5 ani (atunci cand a spus ca doar m-am prefacut - deh, nu conteaza ca eram semiparalizata si nu vedeam). Cat am fost in spital si sotul meu slabea cate un kg pe zi si mai multe deodata cand ii tot dadeau medicii tot felul de diagnostice in ce ma privea, mama mea spunea ca nu poate sa vina la spital la mine daca n-o aduce careva cu masina (desi trecea zilnic prin fata spitalului in drum spre si dinspre servici). Cand a venit, a venit imbracata in haina MEA cea mai buna (care pocnea pe ea), iar o vecina de salon a crezut ca e soacra-mea (cam asa s-a comportat)
N-as putea sa spun ca ma macina trecutul, problema mea este ca mi-e un fel de frica de ea. N-as avea curajul unei confruntari (mai ales ca nu ne vorbim de 3 ani aproape - ea a fost cea care a ales asta), atunci cand s-a intamplat o confruntare i-am zis ce m-a durut (dar m-am speriat de mine caci imi tremura si sufletul de furie, o furie de nestapanit si urlam - bine ca ne-am mutat de acolo!). Cred ca grija mea nr unu este sa nu gresesc sau sa nu observe altii ca gresesc.
Ma macina o coincidenta: prima mea amintire si primul meu vis (de care imi amintesc):
- asa cum am spus am fost dusa la tara la 9 luni si acolo am invatat sa merg si sa vorbesc, toate astea in grija strabunicului meu (caci bunicii erau la camp toata ziua). Prima amintire este din carucior (un schelet de fier imbracat in musama albastra) si vad soare drumul de tara colbuit si o liniste deplina, fara limite - o liniste fara ganduri (o stare de bine in concluzie)
- primul vis este cu mine si o doamna imbracata in negru, pe un drum de piatra, noaptea, pe langa un zid imens de piatra. Doamna impinge un carucior negru iar eu, foarte mica, eram intr-o punga de plastic neagra agatata de manerul caruciorului.
Pana la urma cum este: mi-a fost bine la bunici sau nu?
Eu cred ca da pt ca bunica m-a lasat in secret sa sug tzatza de la ea pana pe la 5 ani (Cand mergeam acolo in vacante), in conditiile in care celalalta bunica (de la mama) mi-a uns degetul cu caca (pt ca sugeam degetul), ma urzica si ma batea. Tot bunica asta (din partea maica-mii) m-a 'spalat' cu peria de spalat covoare la fund pt ca am facut kk pe mine (pe la 4-5 ani - stiu sigur ca nu m-am mai putut tine, a fost un accident). La 10 ani am fost operata de apendicita si mama n-a fost la spital atunci. Stiu ca pe masa ma intrebau asistentele (in timp ce ma intepau nervoase ca nu primisera nimic) daca am fugit de acasa ca sa vin sa ma operez. La 12 ani am facut dezinterie si mama m-a lasat asa la bunica (cea buna) ca sa plece la maica-sa. Intr-un final m-a dus o verisoara mai mare cu trenul (dupa ce mi-a improvizat bunica un fel de pampers pt ca nu mai aveam control, nici flora intestinala si curgea doar sange) la oras la un spital. Atunci s-a urnit si maica-mea - eram cam pe ultima 100 de metri dupa cum au spus medicii. La 4 ani am fost internata 2 saptamani in spital - ea a venit de 2 ori la mine si nu mai stie ce diagnostic am avut. La nu mai stiu cati ani am fost operata de amigdale si a tipat o noapte intreaga la mine sa beau ceaiul rece neindulcit, asa cum au spus medici, dar sub teroare, nicidecum mangaieri si consolare, asa ca dupa o operatie facuta pe viu. La 19 ani am facut o boala rara de-am zapacit medicii in sensul ca nu intelegeau cum de mai traiesc - ea nu a venit nici macar o data la spital (atunci stiu sigur ca m-am imbolnavit pt ca mi-am dorit f tare - tocmai ce ma daduse tata afara din casa iar mama imi spunea ca ea n-are cum sa ne tina pe amandoi (eu si frate-miu) - evident doar pe el)
In fine, stiu ca nu sunt coerenta dar mi-a facut bine sa scriu (am mai scris cateva mesaje dar le-am sters, din aceleasi motive: aici au venit oameni carand adevarate tragedii si traume, la mine suna a fitze suferintele mele).
Cand am fost la psiholog am concluzionat eu ca nu era potrivit pt mine pt ca eu imi doream sa vorbesc despre maica-mea si ea (psihologul) reorienta mereu discutia catre copil (un punct f de interes pt mine dar atunci vroiam sa lamuresc subiectul 'mama') plus ca nu doar odata a inceput sa-mi povesteasca despre copilul ei (si zau ca nu ma interesa mai ales ca facea asta pe banii mei). Atunci am cazut in depresie am simtit ca s-a deschis cutia Pandorei la mine plina de suferinte. Imi dau seama ca durearea sufletului nu mi-a provocat-o psiholoaga ci doar a lasat-o sa iasa.
Mama a fost invidioasa pe faptul ca sotul ma iubeste (tata n-a iubit-o pe ea, nici n-a respectat-o) si pt ca am facut baiat. Pana a facut puiul 9 luni am locuit impreuna cu ea, la mine in casa. Au degenerat rau relatiile, a crescut tensiunea la cote maxime, dar intr-un moment de liniste aparenta a observat ca baietelul meu gangurea (avea 2 luni) si s-a mirat zicandu-mi ca noi n-am gangurit decat la 4 luni, dar tot ea a concluzionat ca si poate pt ca n-a vorbit cu noi DELOC. Atunci am AMUTIT si eu. M-a programat sa tac si pentru cel putin 2 ani eu n-am putut sa vorbesc cu copilul meu. Am vorbit dar nu a fost ceva natural pentru mine si a fost foarte greu.
Din cauza asta mi-e frica de ea si nu vreau s-o mai vad niciodata. Ma gandesc si la momentul cand voi afla ca nu mai este, daca imi va parea rau sau daca voi avea remuscari, sper ca nu.
Pana la urma am pus paranteze in paranteze, stiu ca nu am cursivitate si profit de faptul ca aici e un grup de suport ca altfel n-as fi avut tupeul sa vorbesc asa mult, dar va rog sa-mi spuneti ce credeti despre coincidenta primei amintiri cu primul vis.
Conchita, sper din suflet sa treci zambind de ziua de azi, iar tuturor fetelor de aici pot sa va spun ca va admir enorm, voi sunteti exemple de putere.
Am decis la un moment dat sa nu mai intru aici pt ca plangeam de fiecare data si se intampla acelasi fenomen ca dupa ce am fost la psiholog (cadeam intr-o tristete fara margini). M-a ajutat mult Olympia (m-a scuturat bland) si pe langa tragediile pe care le-ati trait vad si determinarea cu care sfidati 'programarea' pe care v-au facut-o parintii. Invat de la voi.





http://tabloute.blogspot.com/
Bucurie!

inbox spune:

Eu am fost alintata, mi s-a spus mereu "toanta", "troala", "bleaga", "mamaliga", "doua maini stangi", " nu stii", "nu esti in stare", "vai de capul tau" asta de catre buncii care erau cadre didactice. Culmea e, ca pe elivii lor mereu ii incurajau, le gaseau numai cuvinte de lauda, faceau vizite la cazurile sociale acasa si ajutau copii efectiv sa urmeze scoala, au facut multe pentru scoala si comunitate, aveau elevi care cu mult dupa ce au terminat scoala ii vizitau si se sfatuiau in diverse probleme...intre mine si ei insa a fost o imensa prapastie. Degaba am invatat sa citesc, sa socotesc, sa joc sah ( nu trecea zi faca activitati educative), sa cant la diversele instrumente inca de pe la 5 ani, nu m-a ajutat cu nimic. Mai tarziu, daca eram vazuta cu vreo carte in mana era considerata pierdere de timp ( si ce-mi placea sa citesc). La masa se mancau 3 feluri de mancare toate cu furculita si cutitul corespunzator, spatele drept, coatele lipite de corp, trebuia sa mananc chiar daca nu-mi era foame, daca spuneam ca nu imi e foame sau ca nu mai pot, pana nu vomitam nu eram crezuta.
In timp ce, cu banii obtinuti pe gradina, buncii plecau de doua ori pe an la bai, cu cecurile de rigoare s-si cumpere ce mai era la moda, pantofi guban, sandale cu talpa de pluta, guler si caciula de blana, ca doar erau "domnul si doamna in sat", eu umblam cu hainele ramase de la maica-mea, nu-mi aduc aminte sa-mi fi cumparat vreodata ceva nou ( ba chiar cand am nascut, mi-a adus scutece ramase de cand eram eu mica, erau putrede), parca mereu imi erau hainele ori prea mici ori prea mari, iarna aveam mereu picioarele ude si inghetate. Vecinii mei, cei care aveau 5 copii, si traiau doar din agricultura, isi imbracau copii de sarbatori si duminica in targ ca pe niste boboci, mama lor ii proteja cat putea si incerca sa nu-i impovareze cu prea multe treburi si griji, parca o aud " cat sunt la mama acasa sa le fie bine, ca or sa munceasca destul cand vor fi la casa lor".
Cand am crescut, a inceput pai cum sa se uite X la tine, m-am imprietenit cu baiatul pe care bunica-mea il credea cel mai bun ( chiar tinea la baiatul ala si ma si vedea maritata cu el), iar eu, ca proasta am incercat sa-i fiu pe plac, facema orice numai sa nu-l supar pe respctivul, eram cineva , aveam valoare in ochii ei daca ala era prietenul meu, iar el nuprea dadea doi bani pe mine, daca afla ca ne-am certat era clar ca facusem eu ceva, ca eventual "nu fusesem cuminte" si aflase ala...cand bateau clopotele de nunta, l-am anuntat si pe el si pe ea ca eu nu am de gand sa ma marit...ce eliberare si ce scandal :), atunci am avut puterea sa-i raspund prima data " daca iti place atat de mult marita-te tu cu el", pot sa spun ca Dumnezeu mi-a dat minte atunci!

Bine ca am ajuns aici, vroiam sa intreb cum v-au fost afectate relatiile amoroase, ca sa zic asa.

Mami de Maria (noiembrie 2006) si 13+!!

Chuny spune:

Tala ! Ma gandesc la bunica ta din partea tatalui ... cata nevoie aveai tu de dragostea materna ...



Sib http://aripicarecrescinnoi.blogspot.com/ ***** www.helpsonia.com/povestea-soniei" target="_blank">MULTUMIM PT CEEA CE ATI FACUT PT SONIA



Nasterea ariciului Vladimir ***** ***** Anna, o nastere cu viteza