Copilul captiv (2)

rrox3 spune:

Fiecare simte iubirea altfel pentru ca fiecare o simte cum a simtit-o in relatia de atasament, de cele mai multe ori cu mama. Cum a simtit-o cand s-a simtit iubit. Experienta personala isi spune cuvantul.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

kariguld spune:

vo recomand. cu caldura.
daca resusiti sa gasiti limbajul de iubire al copilului, atunci ati gasit calea spre inima lui. nu e greu, doar putina observare a copilului si cateva sfaturi din carte, aplicate.
succes tuturor!

de necrezut cate lucruri se schimba in relatia copil-parinte!

---

Bazar general pe DC

*********************


VREAU SA NU MAI FIU DIFERIT! MIHAITA


M-am nascut pentru succes!

rrox3 spune:

Gina Infiorator ce povestesti Si ti-e OK sa faci toate astea pentru mama ta? Ma gandesc ca tu inca nu pari sa fi integrat faptul ca nu te-a iubit, nu pari sa fi OK cu asta... nu stiu, poate gresesc. Ma gandesc eu ca daca ai fi integrat n-ai mai simti ca nu poti fi iubita... Sau simti asta doar in ceea ce-i priveste pe barbati? Uff, cat rau poate sa faca un amarat de violator!
Fiindca daca nu ai integrat ar putea sa insemne ca inca mai speri, inca mai astepti ceva de la ea si nu stiu daca ar fi prea realista asteptarea. Scuza-ma daca sunt prea intruziva.
Spui ca pentru tine functioneaza terapia, asa ca sunt convinsa ca vei reusi

iti multumesc si tie si Conchitei pentru aprecieri, dar chiar nu am reusit sa raspund tuturor si imi pare rau. Si nici nu stiu daca ce raspund eu e ceva bun pentru cel in cauza sau dau cu bata in balta... Sper sa conteze ca intentia e buna...

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

rrox3 spune:

Celor care mi-au cerut cartile, le-am trimis. Mai putin cuiva, nu vreau sa scriu aici userul, poate nu doreste asta, dar stiu ca citeste topicul, asa ca astept si o adresa de mail valida ca sa pot trimite, altfel nu am cum...

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

gina_raluca spune:

Rrox3, nu esti intruziva. Ma bucur mult ca intelegi ca nu simt iubirea ei . E foarte greu pentru un copil sa admita asta si multa lume nu poate intelege/crede. Eu inca n-am integrat toata informatia si cred ca la mine problemele sunt o combinatie de atasament insecurizant/viol. Am facut progrese la increderea in barbati si cred ca asta se datoreaza terapeutului. Sunt mult mai bine acum decat acum cativa ani cand am inceput. Mai am de lucrat, dar e mult mai bine.

Cu mama e mai greu pentru ca mi-e mama si pentru ca o iubesc si pentru ca mi-e greu sa exprim emotiile negative legate de ce s-a intamplat. Asta ma face pe mine sa ma simt captiva. Eu n-am vazut-o pe mama de 10 ani si sper sa o revad peste 2 luni. Abia astept sa vina sa o plimb pe amandoua Coastele si sa-i arat locuri pe care le-a vazut numai in filme. Cred ca inca tanjesc dupa dragostea ei.

semiramida spune:

Am citit tot, am si plans citind unele mesaje, m-am revoltat, daca as putea v-as imbratisa pe toate.
Problemele din copilaria nu par asa grave comparativ cu abuzurile prin care au trecut atatea fete care au scris. Am sa povestesc totusi. Am fost un copil plasat la bunici pana la 6 ani. Acolo am fost tinuta numai in casa si in curte, nu am avut contact cu niciun copil caci nu era niciun copil pe strada noastra. Pana la 6 ani nu m-am jucat niciodata cu vreun copil, nici nu stiam cum se face asta. Eram tratata mereu nu ca o persoana ci mai degraba ca un obiect, manifestarile de afectiune lipseau cu desavarsire.
Parintii veneau uneori (din orasul unde locuiau si munceau) sambata seara si plecau duminica la pranz. Imi amintesc si acum cu cata emotie ii asteptam si cat de fericita eram cand veneau. Dar veneau obositi, mancau si se culcau, nu se jucau nici ei cu mine. La 6 ani m-au luat cu ei si m-au dat la gradinita timp de 3 luni. Acolo eram ca picata din cer, nu am vorbit cu nimeni si nu m-am jucat cu nimeni. Nu puteam relationa cu copiii, nu stiam cum. Verdictul educatoarelor a fost ca-s copil cu mari probleme si sa ma duca la doctor. Nu au facut asta, nu au crezut, pentru ca aveam o capacitate de memorare fantastica, stiam zeci de poezii, stiam orice. Memoram orice replica si o reproduceam mereu in contextul potrivit. Parintii mei erau extrem de mandri ca au un copil tare inteligent si nu s-au gandit 1 secunda ca ar putea fi ceva in neregula cu mine. Dupa cele 3 luni de gradinita a venit vara si m-au trimis din nou la bunici. Toamna am inceput scoala. In clasele I si a II-a nu m-am ridicat niciodata din banca de cand veneam si pana plecam acasa. Evident ca invatatoarea i-a chemat de nenumarate ori la scoala pe parinti sa vorbeasca despre asta, i-a intrebat nu o data daca ma bate cineva, ce naiba se intampla acasa si ce ma face sa fiu in halul ala de timorata. Nu ma duceam nici la wc, imi era rusine sa cer, ma tineam pana se terminau orele. Si in toate pauzele stateam in banca, vedeam copiii ca pleaca din clasa dar nu stiam unde se duc si ce fac, abia in clasa a II-a la sfarsit am vazut ca se duceau afara si alergau, se jucau. Dupa scoala venea o doamna si ma lua la ea acasa, pana ieseau parintii mei la 4 si veneau sa ma ia de acolo. Doamna aceea imi dadea de mancare si atat, nu-mi prea vorbea. Nu aveam voie sa fac zgomot caci sotul ei era batran si bolnav, mereu dormea si il durea nushce. Asa ca stateam in cealalata camera si ma uitam pe pereti. Imi amintesc ca intr-o zi au plecat la doctor (doamna cu sotul ei) si nu m-au lasat in casa de frica sa nu dau drumul la aragaz sau sa ies pe balcon, asa ca m-au lasat singura in fata blocului. Acolo erau mai multi copii care se jucau, la un moment dat m-a impins unul din ei si am cazut destul de rau, mi-am rupt ciorapii in genunchi si mi-au zburat pantofii din picioare. Niste baieti au luat pantofii si au fugit iar eu am ramas asa desculta in praf, incapabila sa reactionez in vreun fel sau sa zic ceva. Tot asa m-au gasit si parintii cand au venit sa ma ia, rezultatul fiind ca au renuntat la doamna respectiva si de atunci mi-au pus cheia de gat sa vin direct acasa.
Ii asteptam cu drag sa vina acasa, ne asezam la masa si imi placea de fiecare data fiindca erau momente cand simteam ca suntem o familie. Vorbeau mult dar nu cu mine, ci unul cu celalalt, ma intrebau 'ai lectii?' 'da' 'atunci treci si fa lectiile'. Nu au vorbit niciodata cu mine mai mult de atat dar pentru mine era suficient ca-i puteam asculta pe ei ce vorbeau.
Of, normal ca ei considera ca nu au gresit cu nimic, ba mai mult prin faptul ca nu m-au batut, nu m-au pus la munca, mi-au oferit strictul necesar, ii face in proprii ochi niste parinti extraordinari. Dar sa nu faci NIMIC cand vezi ca ai un copil cu evidente probleme de adaptare si comunicare, sa nu vorbesti cu el, sa nu incerci sa-l faci sa se exteriorizeze, macar acasa...
Cred ca pot sa-mi caracterizez primii ani din viata cu un cuvant: SINGURA. Eram mereu singura, la scoala fiindca nu comunicam cu nimeni, iar acasa desi prezenti, parintii mei erau absenti pentru copilul lor. Nu am mers niciodata cu ei in parc sau la plimbare. Cand am fost in prima (si ultima) vizita la sora mamei in Sibiu, am mers intr-un parc acolo si am ramas interzisa cand am vazut mamicile cu copiii la plimbare, mi-a ramas imprimata imaginea aceea pentru mult timp.
O intamplare mi-a schimbat viata, imi amintesc de parca a fost ieri: eram in curtea scolii, plecam acasa, cand m-a oprit o fetita care avea un ghiozdan in forma de buburuza. Nu putea sa si-l puna in spate si m-a rugat sa o ajut. Am ajutat-o si am dat sa plec, cand am auzit: 'Iti multumesc. Vrei sa mergem impreuna spre casa? Tu unde stai?' Doamne, cineva imi multumea! Si voia sa mearga cu mine spre casa!! Din pacate drumurile catre casele noastre nu coincideau, dar am plecat profund rascolita de vocea aia calda. Era cel mai frumos lucru care mi se intamplase pana atunci. Aveam 8 ani. Am uitat sa spun ca mai aveam o problema: nu puteam sa retin fetzele colegilor sau ale altor oameni. Nici acum nu pot sa zic ca excelez la capitolul asta. Dar ghiozdanul buburuza in recunosteam mereu in curtea scolii cand plecam acasa. Si asa fetita aceea a ramas un reper pentru mine, dovada ca exista cineva care a vorbit frumos cu mine. Colegii din clasa ma evitau si ma considerau o ciudata (ceea ce era destul de adevarat de altfel). Cand a inceput clasa a IV-a invatatoarea a intrat in clasa cu o fetita si a spus ca este noua noastra colega. Era fetita cu buburuza. Si fiindca eu eram singura din clasa care nu avea coleg de banca invatatoarea a asezat-o pe buburuza langa mine. Si viata mea s-a schimbat din acel moment. Am devenit cele mai bune prietene si asa am ramas ani de zile. M-a schimbat radical, m-a scos din carapace. Poate e exagerat sa spun ca din cauza ei sunt azi ceea ce sunt, dar eu asa cred. Crescuta numai de mama, pe ta-su nu l-a cunoscut niciodata ca n-a vrut sa auda de copil. Dezinvolta, spontana, plina de energie si de iubire, mereu cu o vorba buna. Nushcum am vazut in fata asta un model de urmat, oarecum am realizat ca mama mea nu-i un astfel de model. Si am copiat-o pe buburuza, devenind exact opusul copilului complet antisocial care eram pana atunci. Sincer nu stiu cum ar fi fost viata mea daca nu as fi avut norocul s-o cunosc si nu voi sti niciodata. Stiu doar ca parintii mei au gresit si mi-am dat seama de asta abia dupa ce am devenit parinte la randul meu. Toata viata m-au tratat cu maxima indiferenta, cand iubesti pe cineva nu iti este indiferent. Cand vezi ca ii e greu incerci sa-l ajuti. Imi amintesc multe din copilaria mea, multe care au inceput sa doara abia cand am devenit mama. Si cand am realizat ca nu m-as putea purta la fel cu copiii mei, din cauza ca ii iubesc. Imi amintesc cand ma intorceam de la o manifestatie organizata pentru Ceausescu si m-am intalnit intamplator cu mama pe strada. Am vazut-o de departe si m-am bucurat, ma indreptam spre ea zambind fericita, si in prostia mea credeam ca simte la fel. Cand am ajuns langa ea mi-a zis: 'Vai in ce hal te-ai imbracat, parca esti un papagal.' Niciodata un 'ce face fetita mea? esti bine/sanatoasa/vesela/trista?' Nimic, pentru ca nu o interesa. Iar acum nu o intereseaza nici copilasii mei. Ii vede de 2 ori pe an pentru cateva ore si considera asta suficient. De multe ori ma gandesc ca daca m-ar fi batut as fi avut un motiv concret s-o urasc, as fi avut ceva concret sa-i reprosez. Ar mai fi multe de povestit despre evolutia mea la liceu si apoi mai departe, am trecut printr-un episod foarte urat care m-a marcat pe viata, parintii nu au stiut pentru ca nu le-am spus - desi ar fi putut usor sa intuiasca faptul ca e ceva foarte in neregula cu mine daca le-ar fi pasat vreun pic. Unii oameni pur si simplu nu sunt facuti pentru a fi parinti.

Chuny spune:

Citind am simtit si eu singuratatea ta. Doamne cat de greu ti-a fost!
Concluzia ta este atat de trista, dar atat de adevarata.

nelia spune:

Semiramida, ! Nici nu stiu ce altceva sa-ti spun, ai trait tu tot, nu mai e nevoie de cuvinte. Uite ca e suficient sa lasi un copil prea mult singur, o creste el, ca doar are de toate... si tot abuz se numeste. Si acel copil sa fie atit de cuminte, incit sa nu le ceara socoteala... si daca le-ar fi cerut, probabil i-ar fi spus ca este nerecunoscatoare, ca alti copii...

Of, acum imi dau seama ca din tot ce am citit, povestea ta e cea mai trista, pentru ca nici macar nu ai obiectul revoltei... pentru ca e lipsita de actiune. E trista pentru ca nu ai ce reprosuri sa le faci... ah, ca nu au vorbit cu tine, era copil ei erau adulti si ocupati! Ah, ca nu te-au scos in parc, aveai lectii de facut, iar ei erau obositi. Ca nu au stiut sa te invete sa comunice... pai, ei asa erau, de unde sa stie ca tu ai nevoie si de asta sau ca nu te invata la scoala... nu ai concret de ce sa fii suparata pe ei, doar ai avut de toate... familie normala, nu batai, nu certuri, parintii stateau de vorba, bunicii prezenti in cresterea copilului... care e problema? Si problemele sint si multe, dar nu la ei, la tine! Ei sint tot asa si in ziua de astazi, nu i-a scuturat nimeni inca si e prea tirziu sa o mai faca cineva, nu ar intelege nimic si s-ar simti loviti de nerecunostinta ta.

Uite o virtuala pentru buburuza! Si un pentru tine!

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

vikinga spune:

Nelia asa ce mi-a placut mesajul asta! Si pe mine Aldo m-a invatat sa fiu mama si de asta sunt atit de fericita acum cu ei trei, mi-am gasit calea de a fi mama, curge mamosenia asta din mine atit de natural fara dureri, frustrari si ingradiri nu bolovanos si anevoios. Ei copiii mi-au aratat calea cea mai simpla si cea mai usoara. De aia tot veneam si ziceam eu, ce atitea carti si AP-uri dom'le, cind toate astea tre sa vina natural cind o mama isi simte copiii. Degeaba ii bagi sub nas cartile daca ea nu simte pur si simplu, daca nu-si simte copiii, nu are largimea aia sufleteasca sa le dea credit.Zic de AP ca asa ziceam inainte, insa dupa ce mi-a trintit-o Mihuta in nas ca-s mai AP decit as crede, deodata am mutit si s-a prabusit impotrivirea mea si am mai cercetat eu pe ici pe colo si am si aplicat niste treburi intre timp. Ok adica clar, aldo m-a invatat, nadja m-a desavirsit si acum cu letizia cea mica degust totul cu placere...hmmmm ..ca atunci cind suntem la dieta si mincam cel mai bun desret din lume, inchizi ochii si altceva nu mai exista. Eliberat adica asa mai pe scurt. Insa e bine ca si exista o metoda educationala care sa aiba un nume si idei si sfaturi si care sa vina contra altor metode de educatie, alora nefericite. Adica e binevinta o voce oficiala care sa echilibreze macar balanta si sper curind sa si domine. Ca asa as fi fost io mama care zic hhhmmm ce bine, inca una colo colo, dar uite asa ne constituim intr-un grup mai compact, deci existam si suntem multe. Am scapat de amarita aia de suzeta, absolut definitiv fara tactici fabuloase si povesti de groaza. Nadjei mele gata i-a ajuns, nu o mai vrea, s-a hotarit ea de una singura asa intr-o zi de joi ca-i cam naspa latexul ala in gurita ei frumoasa:) Eu doar i-am explicat in fiecare zi asa printre altele ca suzeta aia e asa si pe dincolo, dar ma rog daca ea o vrea e a ei. Si i-am explicat si de dinti si de carii si de frumusete. In fiecare zi vreo citeva luni. Bineinteles ca puteam sa le iau pe toate din casa, le aruncam frumos la pubela, inchideam usa cind mergea la nani ca ar fi plins de s-ar fi zguduit casa si asa din media facuta de prin auzite de pe la alte mame, ar fi jelit vreo 3-6 zile si dupa aia ii va trece, toate zise sec de altii, la fel de sec vi le povestesc.Dar aia ar fi fost o cale usoara pt mine dar grea pt ea. Pai de ce sa o impovarez pe ea cu asa ceva, mai ales ca io adulta i-am bagat-o-n gura cind era mica tot pt a imi fie mie mai usor. Daca o luam cu forta, asta ar fi fost o pedeapsa pt ceva ce de fapt nu e chiar deloc vinovata ea, ba din contra madam mama-sa. Si asta e un exemplu mic.Una peste alta bun AP-ul asta. As fi facut asa mai mult ca probabil si fara sa stiu de AP. Dar ideea e alta. Nu ce as fi facut eu ci sa fie impamintenite metodele astea de educatie ca fiind normale.Fetelor ati facut bine ca v-ati "racit" gura pe aici pe forum cu AP-ul si sa stiti ca si adversarii au avut mare aport, pt ca si datorita lor a crescut interesul, discutia in sine si uite asa a provocat cititorul de pe margine sa-si zica ia sa vad io dom'le ce-i asta pina la urma.Nu-i offtopic, pt ca e absolut necesar sa legam ori dezlegam metodele vechi de educatie de ce avem azi.Subiectul asta de fata demonstreaza alb pe negru ca educatia prin bataie, bataita, palma, palmuta, ingradiri, neexprimarea sentimentelor, critici si toate celelalte absurditati nu poate face decit un mare rau.Vikinga cu cei mai frumosi vikingi: Letizia, Nadja si Aldo www.youtube.com/watch?v=ULmPKIoDDDA&feature=related" target="_blank">pe tarimul nostru de vis.

nelia spune:

Iar mie mi-a placut: aldo m-a invatat, nadja m-a desavirsit si acum cu letizia cea mica degust totul cu placere! Asta simt eu, efectiv asta simt eu ca s-a intimplat cu mine. Si se vede schimbarea, din mama obosita si stresata, paranoica de-a dreptul, pe care a avut-o Agata in primii ani de viata, cind daca ma intreba cineva daca mai fac copii si cred ca-mi venea sa-i mut gura... am devenit o mama cool, asa imi zic Agata si Tudora. Si ma iau in brate si imi spun de mii de ori pe zi ca ma iubesc si ca sint o mama buna, cea mai buna de pe pamint... chiar daca in secunda doi, daca nu-i mai las inca 5 minute sa rastoarne casa si ii bag in pat, spre binele lor, imi tipa ca sint rea, cea mai rea tot de pe pamint... si cind Lisandru vine si ma ia cu minutele lui mici de obraji si ma pune sa ma uit in ochisorii lui si-mi spune dear mami, dear my mami! Ahh, innebunesc de atita fericire.

Si cu toate astea, cu tot caminul linistit si plin de glasuri fericite de copii, probleme sint, intre ei, ca nu reusesc sa-i fac sa se inteleaga si sint gelosi unul pe altul, si fac eforturi mari sa-i impac pe toti... si sint, multe, le mai spuneam eu mai sus. Si nu ma pot impiedica sa nu ma gindesc ca daca asa sint probleme, cum au crescut totusi copiii inainte!?! Ei, uite ca acum stim cum am crescut, subiectul asta e o dovada vie! Si sper sa deschida ochii si celor care au scris, si celor care doar au citit! Ochii si sufletele catre copiii lor, ai nostri, nu catre ce spune lumea, nu catre ce cred altii despre copiii nostri...

E trist sa vedem citi copii captivi au crescut si ei cum au putut si acum se descurca la fel, cum pot si incearca sa scape de traumele si neajunsurile trecutului, dar e si mai trist cind vedem cu ochii nostri, daca ii deschidem mari, ca asta nu este doar un apanaj al trecutului, sau nu stiu cum sa-l numesc altfel, ci ca situatiile se pot repeta si in prezentul asta pe care il traim, cu copiii nostri... si asta fara sa ne dam seama. Eu am realizat acest lucru cind m-am trezit vorbind ca mama mea si nu spuneam lucruri rele neaparat, dar de ce sa le spun cu aceleasi cuvinte, cu acelasi ton!?! Si de cind mi-am deschis ochii si am inceput sa fiu atenta la acest lucru, am observat ca practic zilnic, in cele mai nevinovate situatii, mi se intimpla sa-mi dau seama ca fac ceva de genul acesta, ca repet un pattern cum il numise Conchita... In general, legat de scoala, asta a fost problema parintilor nostri: nu ai scoala, nu ai parte! Si este adevarat, nu neg, eu chiar cred asta... si e bine sa-l facem si pe copil sa creada la fel, pentru ca doar pentru ei o facem. Dar una este sa-l inveti sa aleaga, sa aiba curaj sa aleaga si sa-l lasi sa o faca atunci cind trebuie ce anume din aceasta scoala i se potriveste, si alta este sa-l uniformizezi, sa-l anihilezi cu cerintele unei societati intr-un anumit moment.

Numai ca eu spun ca asta se intimpla si astazi, ma uit in jur, copiii nu sint liberi, copiii aleg, mai mult ca niciodata, da, dar tot nu au incotro acolo unde nu au! Si asta e in regula, pentru ca in viata de multe ori nu ai incotro, dar sa fim sinceri cu ei si sa le spunem adevarul, daca tot e sa nu avem incotro, atunci sa avem impreuna, si tu ai un cuvint de spus, hai sa vedem cum e mai bine sa facem sa nu ne punem nici de-a curmezisul, da' nici sa nu lasam anihilati, uniformizati. Sa reusim sa fim noi, nu ceea ce se cere de la noi! Sa-i spunem cinstit ca nu are el incotro, pentru ca nici noi nu avem incotro, de cele mai multe ori! Trebuie sa facem ca adulti multe lucruri care nu ne plac, care nu ne convin, sa facem meserii pentru care nu simtim nimic, multe dintre ele pe care nu le-am ales sau le-am ales in necunostinta de cauza... sa va lasam la gradinita si la scoala mai mult timp decit am dori, dar nu pentru ca nu va iubim, ci pentru ca asa avem de toate, tot ce ne dorim si pentru ca asa trebuie... trebuie, asta e cuvintul de ordine si in ziua de astazi!

Inca nu stim care vor fi consecintele, ce lucruri din ceea ce se intimpla acum vor avea repercusiuni asupra copiilor nostri in viitor... nu le stim, asa cum nici parintii nostri nu le-au stiut, au facut ce au trebuit... ba chiar cu exces de zel, ce nu s-a putut cu miinile, au terminat cu picioarele, cu pumnii, cu curelele... cu pedepsele de tot felul! Dar daca ii vom lua partasi la vietile noastre, daca ne vom sfatui cu ei, mai ales in ceea ce priveste viitorul lor, evolutia lor... daca ii tratam de mici cu respect, ca pe niste persoane cu drepturi egale cu noi... poate ca avem mai multe sanse sa nu gresim la fel de mult ca parintii nostri. Noi nu mai avem scuze, in era informatiei in care traim, nu mai avem nici o scuza... nici ei nu au, dar le putem gasi daca vrem cu tot dinadinsul... pe noi nu ne mai spala nimeni pentru greselile pe care le facem sau le vom face. Si mie imi pare bine ca e asa, ca poate devenim brusc mai ateti cind descoperim asta!

Sa stiti ca nu vorbesc de pe pozitii de sfinta ca parinte, greseli, cum spuneam am si eu cu duiumul... Nu uit nici acum cum mi-a fugit mina peste gura Agatei cind mi-a spus la 6 ani ca ea pleaca de acasa! Nu am avut nici cea mai mica intentie sa fac asta, dar am facut-o pentru ca nu am stiut ce altceva sa fac... Credeti ca am stat vreo secunda sa ma gindesc de ce a spus-o, nu... Dupa ce mi-a trecut supararea (tot mie!), am stat de vorba... ah, ce mi-a mai spus copila, multe! Si i-am dat dreptate, nu in totalitate, unele erau gresit interpretate in mintisoara ei, dar tot din cauza mea, ca nu avusesem timp sa-i explic mai bine!

Iar lui Lisandru i-am dat una peste gura pentru ca a muscat-o pe Agata de sin, dar rau, rau de tot... credeti ca nu-l iubesc, ca am vrut sa fac asta? Nu am nici o scuza, nici nu o caut pentru ca nu as gasi-o in veci, am facut-o pentru ca nu am stiut ce fac altceva mai bun, iar situatia ma depasrea. De asta ne-au batut ai nostri, pentru ca altceva nu au stiut ce sa faca, asta le era cel mai indemina. De asta ne-au pus cheia de git si ne-au lasat sa crestem singuri, fara repere, pentru ca nu stiau ce sa faca ca sa ne li ofere... Eu ii inteleg, chiar daca nu-i scuz si nu-i iert... ei nu inteleg, nici in ziua de astazi daca le explici, tot nu inteleg. Cei care nu au facut-o, au stiut ce sa faca si le ofer un brat de aici, de fata cu toata lumea, pentru ca intr-o societate de nestiutori, unii parinti si-au lasat instinctul de parinte sa functioneze si iubirea sa le ocupe sufletul mai mult decit datoria.

Din pacate, nu stiu care e solutia, deocamdata sintem in stadiul de observatie... Bineinteles ca ideal ar fi sa avem copii perfecti, noi sa fim parinti perfecti, sa mearga totul mina-n mina pina la adinci batrineti, fara probleme, fara certuri, fara sa avem nimic de impartit. Dar, din pacate, idealul nu exista in viata, dar putem aspira catre el! Si, cred eu, ca aceasta multa, multa iubire in care lumea crede din ce in ce mai putin, ne poate ajuta sa-l atingem!



CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU