Copilul captiv

Clori spune:

Ra_mi_ella, si eu am beneficiat de sprijinul sotului meu, care mi-a fost alaturi mereu, cu care am putut discuta problemele mele, mi-a oferit un umar sa plang sau m-a scos de pe muchia depresiei facandu-ma sa rad de lucrurile de care ma temeam, care a avut rabdare cu mine si mi-a explicat de sute de ori ca parintii mei nu ma vor scoate din viata lor daca intr-o zi am sa le spun „nu” la lucrurile aberante pe care le pretindeau de la mine (si a avut dreptate! ), care mi-a oferit de fiecare data aprecieri pozitive care au contracarat corul negativist format din familia mea, care nu pierdea nicio ocazie sa ma „complimenteze”, asa cum facusera o viata intreaga, care mi-a recunoscut si apreciat eforturile de a duce o viata normala...

Dar asta e doar o jumatate a povestii. Cealalta jumatate a constat intr-un efort permanent din partea mea de a-mi recunoaste, accepta si integra trecutul traumatizant... As minti daca as spune ca a fost usor. Dar cred sincer ca numai printr-un efort continuu, printr-o mare dorinta de a iesi la lumina, am reusit sa ajung unde sunt astazi. Si nu s-a terminat, it’s a work in progress... Fara implicarea celui in cauza, nici un psiholog din lume si nimeni, nici macar cea mai apropiata fiinta de pe pamant, nu poate face nimic. Tu esti cea mai in masura sa-ti cunosti trecutul, sa lucrezi asupra ta ca, intr-o buna zi, sa devii omul pe care ti-l doresti.

ladyJ spune:

Vreau sa te felicit, Conchita, pentru acest subiect.
Foarte frumos ai ales titlul.

Andreea, mama de Andrei , tu nu ai facut nicio terapie pana acum , nu-i asa? Ai incercat in schimb sa te ´´autoeduci´´? Daca da, cum anume?

Mindy spune:

e mult prea greu de unul singur, nu recomand nimanui aceasta cale, e cea mai lunga, mi-au trebuit atatia ani de ganduri si framantari. mult prea multi. si nici nu sunt sigura ca am iesit definitiv din starea asta, inca mai invat sa ma iubesc pe mine, dar totusi sunt de 100 de ori mai bine fata de cum eram anii trecuti, 2009 a fost pt mine apogeul crizei de identitate.

fiind o fire introvertita am ales sa ma inchid in mine, probabil din frica de a nu fi judecata. asta a fost o frica de care cu greu m-am debarasat. frica de a nu esua.

cel mai bine e cu ajutor, cu suport, cu phihoterapeut, cu prieteni care sa te inteleaga sa te asculte cand plangi si sa te stranga in brate.

annablue spune:

Choncita
As fi vrut sa spun "ce cunoscut imi suna acest subiect si cat de dureros este"... In schimb, creiereul si memmoria mea m-au dus direct in acea house of pain a copilariei si adolescentei mele.
Am un blocaj acum, nu pot verbaliza ceea ce simt si ce as vrea sa redau, pt ca eu am participat la un astfel de grup de suport si mult timp am frecventat psihologul...
Revin cand [imi] revin.

mihatp spune:

autoarei

am ingropat securea razboiului cu trecutul, dar mai trag dupa mine cateva schelete... patternuri comportamentale care simt ca n-o sa le pot schimba. macar le cunosc, stiu de existenta lor, si nu ma frustreaza atat de tare... am gasit metode de a le gestiona, daca nu pe ele, macar efectele

ma intorc sa citesc ce s-a scris, dar am simtit nevoia "sa ma inscriu".



am editat ca n-am nimerit tastele de emotie... deci inca e tema fierbinte pentru mine

Mamica de berbecut-Luca
9 aprilie 2008

Tala spune:

Ma inscriu si eu, sunt L
Ca si dupa putinele sedinte la psiholog s-a starnit o mica furtuna in sufletul meu acum.
Pe scurt: eu nu mi-am iertat parintii, dar nici nu-i urasc. M-am eliberat de ei (fizic deocamdata, in cosmarurile mele sunt aproape noapte de noapte). Mi-e mila de ei pentru ca sunt nefericiti si rai.
Evident ca ma zbat sa nu seman nici un strop cu ei (dar uneori sunt mai rea), incerc sa ma bucur de viata, de noua mea viata de cand am un copil care pare sa fi venit pe lume ca sa-mi spuna si mie sa traiesc. ii spun ca-l iubesc de nenumarate ori pe zi, a trecut si peste crizele mele dintr-o depresie care m-a tinut luni de zile, ma mangaie si ma roaga sa fiu fericita, iar eu ma rog la Dumnezeu sa nu-i fac rau incercand sa fiu cumva (din carti si sfaturi) caci eu nu stiu cum sunt de fapt.

http://tabloute.blogspot.com/
Bucurie!

Kya spune:

... deocamdata nu sunt in stare sa-mi ordonez gandurile si sentimentele in cuvinte coerente.

Dar imi face nespus de bine sa va citesc pe voi.

nelia spune:

Of, Doamne! Cind am citit prima oara titlul si mesajul Conchitei, nici prin cap nu mi-a trecut ca veti fi atit de multe.

Eu sint C. si nu sint copil captiv. Nu stiu de ce, pentru ca, teoretic, am avut parte de multe lucruri pe care le povestiti voi... nu penru ca ai mei erau rai, dar pentru ca erau prea necajiti, saraci si stresati ca sa mai aiba putere si timp sa ne arate ca ne iubesc. Dar in acelasi timp, cumva, au reusit, fara sa ne arate, sa ne convinga pentru totdeauna ca ne iubesc si ne vor iubi pina la ultima lor suflare, chiar daca mai mult decit au oferit nu au putut sau nu au fost lasati de viata sa o faca. Poate asta ne-a salvat, pentru ca nu ma simt incorsetata de nimic din copilarie sau, daca simt, sint lucruri care vin din obisnuinta, nu din profunzimi si pe care le pot schimba cu forte proprii. Insa mi-ar placea sa-mi dati voie sa va citesc si sa invat de la voi si de la lupta voastra de a va debarasa de ceea ce va trage in jos. Sa invat ca mama in primul in rind si in al doilea rind pentru ca in viitorul cit mai apropiat sper, imi doresc sa lucrez cu copii, pentru copii, cu cei care nu au sansa unei copilarii de vis.

Dar mai vreau sa va rog ceva, daca nu va este prea greu... ce face un parinte care creste un copil captiv? Ce anume din comportamentul, atitudinea, gesturile si vorbele lor fata de voi a facut posibil sa ajungeti sa va considerati copii captivi? Am trei copii, eu spun ca fac bine ce fac cu ei si pentru ei... dar, citindu-va, ma intreb daca nu cumva si parintii vostri au crezut la fel. Nu e nevoie sa-mi raspundeti mie personal, dar in discutiile voastre, daca puteti si nu va este greu, mi-ar placea sa aratati cu ce luptati si ce credeti ca au facut parintii vostri ca sa ajungei voi, fostii copii, sa va luptati ca adulti pentru a va oferi o viata obisnuita.

Multumesc!

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

conchita spune:

bataie crunta (zilnic, timp de 8 ani de zile, de la varsta de 5 ani pana la 13 ani, apoi sporadic dupa 15 ani pana la 25, ultima oara cu mama in sicriu in casa), violenta si abuz psihic, abandon, infometare, denigrare, insulta, refuzul apropierii sau a manifestarilor de dragoste, lipsa de comunicare. dupa care molestare si viol cauzate de astea de mai sus.

dar nu asta este important, si sunt cat se poate de onesta cand afirm asa ceva, NU bravez!! eu, una, nu vreau mila si nici lacrimi de empatie, vreau sa primesc ajutor sa redescopar ca nu e vina mea, ca sunt puternica si sunt iubibila si am oceane de dragoste de impartit. :-) as vrea sa am puterea magica sa conving fiecare copil captiv ca tragediile se gasesc in viata tuturor, nu scapa nimeni, intr-un fel sau altul tuturor ni se intampla si lucruri rele. da, unora mai rele decat altora, dar nu e nimeni exceptia de la regula. diferenta intre noi este in curajul de a spune stop, trebuie sa ies din groapa asta, viata mea nu e in groapa asta ci e la suprafata cu alti oameni la fel ca mine care au nevoie de mine, pentru ca da, am ce oferi!

nu neg trauma, nu dezvinovatesc vinovatii (desi...poate si ei au fost copii captivi), nu diminuez suferinta si nici n-as recomanda cuiva sa incerce asta, e fals, se cheama denial si nu vindeca. acceptarea ca asta e trecutul, gata, s-a terminat, asta e cheia. ce vreau sa accentuez este ca da, avem o "scuza" atata timp cat suntem copii si nu avem nici o putere de control asupra situatiei. dar dupa? cine e de vina dupa? noi. oricat ar parea de dur si de insensibil din partea mea, afirm asta cu tarie. parintii au savarsit una alta cat au avut puterea asupra noastra, dar dupa aia nu parintii sunt cei care au indemnat de-acum adolescentul, apoi adultul, sa aleaga alcoolul, drogurile, promiscuitatea, violenta, pozitia de calau, criminalitatea, auto-distrugerea, lipsa de actiune cand ne confruntam cu depresie, anxietate, porniri sinucigase sau violente. da, captivii sunt traumatizati, dar ce fac ei din trauma asta ca sa se vindece conteaza! nu vreau sa ranesc pe nimeni, dar eu la adevarul asta am ajuns cu multa durere si onestitate cu sine. in momentul in care am inchis usa in urma mea la casa parinteasca, eu am fost singura responsabila de viata mea, absolut nimeni altcineva.

nu putem fixa trecutul. nu ne putem fixa parintii. nu putem continua la nesfarsit sa recreem exact aceleasi situatii din copilarie ca sa avem din nou si din nou confirmarea de la altii, intruchipand portretul parintilor, ca am meritat ce ni s-a intamplat in copilarie. nu am meritat, foarte rau ca ni s-a intamplat una-alta, dar acum nu ni se mai intampla. sau daca ni se intampla, noi avem controlul, suntem adulti.

intreba cineva, sa ma scuzati daca nu retin cine, sunt lesinata de oboseala cu inundatia din casa si mesteri, instalatori, etc, daca e ok sa lasam parintii intr-o relatie cu proprii copii. eu zic ca e ok, cu amendamentul ca NOI sa ne purtam ca niste adulti, nu sa reeditam acelasi comportament de copil captiv victima. atata vreme cat intelegem ca parintii sunt exact asa cum sunt si ca nu are nici un rost sa perpetuam conflicte cu ei, sa le reprosam sau sa asteptam de la ei sa se schimbe (pentru cine? noi tot copii captivi suntem, deci nimeni nu rupe cercul vicios!!), atunci e ok.

va ziceam de closure...doar cateva ganduri inca. vedeti, daca vrem cu tot dinadinsul sa-i confruntam si sa le spunem ce efecte au avut faptele lor asupra noastra si sa-si ceara iertare...asta ce obtine? nimic. poate un "te rog sa ma ierti" sa stearga efectele a multor ani de zile de sechele? nu mai cred. "iarta-ma" trebuie sa vina imediat dupa fapta, urmata de o schimbare de atitudine, asa cum (ar trebui) sa facem noi cu copiii nostri. daca vine dupa 20 de ani, singurul avantaj pe care il vad e legat de viitor: vor sa aiba o relatie sanatoasa cu proprii copii si vor s-o ia de la zero (desi, e posibil? numai noi avem raspunsul), atunci da, un "iarta-ma" poate deschide fereastra sperantei catre viitor. dar trecutul nu-l repara nimeni prin vorbe, de fapt prin nimic venit dinafara noastra.

eu simt recunostinta pentru parintii mei, in ciuda "captivitatii". si, desi poate suna lash si bolnavicios, i-am iubit si ii iubesc, desi sunt plecati de pe lumea asta demult de tot. daca nu as fi avut copilaria asta cu tot cu parintii mei in ea, nu as fi fost ce sunt astazi. si astazi sunt un om caruia, desi cam intacta suferinta legata de trecut (si mi se pare normal, nu o neg si nici nu am cum s-o fac sa dispara, cum se intreba altcineva aici), i s-a netezit drumul spre exact de problemele in cauza. am mandria sa cred ca experienta copilariei ma ajuta sa inteleg suferinta umana si sa stiu cand sa tac si cand sa ofer o imbratisare sau o vorba la timp. ce nu am inca, nu am increderea. dar cine are incredere totala in oameni, oare? nici la capitolul asta nu sunt singura, toata rasa umana sufera daca e confruntata cu rejectie si abandon, cu exceptia psihopatilor! nu e trasatura specifica unuia in captivitate.

sunt deosebit de mandra exact de gestul meu de-acum. de-a iesi la lumina, public, in captivitatea mea. nu am crezut niciodata ca am aceasta capacitate, sa las pe altii, eventual straini, sa ma cunoasca exact asa cum sunt - pentru ca, nu-i asa, tactica tipica este izolarea, evitarea intimitatii adevarate de teama rejectiei. ce impresie isi va face cutarica despre mine? daca nu ma va mai iubi, respecta, aprecia cand afla ce trecut am avut? daca ma va abandona si el? sunt convinsa ca multora va suna cunoscut. ce nu pot sa fac inca, pentru ca mi-e frica, este sa ajung intr-un grup real de suport. probabil ca m-as prabusi pe podea, dizolvandu-ma de teroare. in scris e mai bine. in limba romana e perfect. pe dc e ideal, sunt aici de ani de zile si stiu ca am prieteni. stiu ca si altii au incredere in mine ca pot oferi toata onestitatea posibila sa intind o mana de ajutor si sa ne sustinem reciproc. un singur copil captiv de-aici daca va reusi sa gandeasca "da, e timpul sa MA iert pentru greselile altora si sa-mi traiesc viata, incetand sa imi retraiesc trecutul si perpetuand mostenirea asta spre copiii mei", inseamna ca expunerea mea nu e in zadar. iar daca sunt si eu aceea care ajunge sa afirme asta si sa se rupa de captivitate, cu ajutorul vostru (si, in cazul meu, al lui Dumnezeu), va fi super.

Lady J, daca ai stii cat am sperat sa ajungi aici la noi. si cate mesaje ti-am sorbit la alte subiecte, care mi-au dat de gandit si m-au ajutat sa ma limpezesc. multumesc.

mi-as fi dorit-o si pe Felicia cu noi, aka Miss Parker...

nelia spune:

Conchita, draga mea... Stiu toata povestea Feliciei, nu stiam nimic despre tine. Si nici despre fetele care au scris... Si sinteti multe, prea multe pentru un forum despre copii... si mi-e teama sa ma gindesc la cele/cei care mai sint si nu scriu, nu vom afla niciodata numarul lor.

Nu, nu sint un copil captivi si nici nu recunosc nimic din raspunsul tau, primul paragraf, sfisietor in viata mea. Bataie - da, lipsa de afectiune asa cum o tinjeam eu, nu cum erau parintii mei capabili sa ofere - da, dar restul nu! Si mie mi se parea si asa destul, prea mult pentru un adult care a fost copil si care a trebuit sa le simta.

Am citit tot ce ai scris de doua ori, tu ai un fel profund de a-ti exprima ideile si acum inteleg de unde iti vine. Nu am cuvinte destule si destul de puternice ca sa scriu ceva care sa ajunga la tine, dar voiam sa spun ca pentru faptul ca nu au stiut sa-ti arate dragoste si multe lucruri scrise in aceste trei pagini ale subiectului, da, cred ca parintii pot fi iertati, si chiar daca acel fost captiv ramine tot captiv, caci nu poate sterge copilaria din el, ei, parintii, pot fi impacati prin aceasta iertare. Si relatia sa continue cit de cit ca o relatie normala atit timp cit mai sint pe pamint... Dar pentru bataie zilnice de la 5 la 13 si chiar si dupa aceea, pentru molestare... Conchita, pentru viol... pentru acestea separat si toate la un loc, parintii nu pot fi iertati. Chiar daca nu sint cei care au facut-o, dar neglijenta lor arunca copilul in situatii de genul acesta, lasindu-l vulnerabil in fata vietii si a oamenilor care nu sint oameni (chiar daca si acestia au devenit poate neoameni tot din cauza suferintei din ei)... Copilul nu-i poate ierta nici daca ar vrea si sint sigura ca multi copii vor, e scris in cod sa ne iubim parintii, asa cum sint ei... Dar ei au nevoie de o iertare atit de mare incit oricit de mare ar fi inima copilului care ii iarta si ii iubeste in ciuda raului facut, nu le poate curata sufletele si fiinta, nici dincolo de viata, in moarte... nici dincolo de moarte, daca mai exista, in alta viata in orice alta dimensiune si imensitate ar fi traita aceasta.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU