Copilul captiv

Raspunsuri - Pagina 12

Inceputul discutiei

Link direct catre acest raspuns carina spune:

Citat:
citat din mesajul lui escu

Sa stiti ca eu de multe ori m-am intrebat. Sunt oare un copil captiv, sau nu am curajul sa-mi asum esecul? Nu cumva simtim nevoia sa plasam vina esecului nostru, mai mic sau mai mare, pe umerii parintilor nostri. Stiu ca suferinta ar trebui sa ne faca mai puternici.
Sigur ca atunci cand depindem de ei aveam toate motivele sa le reprosam ca suferim, dar cand ne-am desprins?….. Eu am simtit in acel moment ca m-am eliberat. Sigur ca am ramas prizoniera principiilor si normelor sociale in care am trait, dar la asta mai lucrez....
Conchita, furtuna din sufletul tau (si a celorlalte fete) nu poate trece decat cu perceperea si concentrarea pe binecuvantarile din viata ta. De-asta sunt fan declarat al subiectului cu pricina. Sonia va reusi sa scoata din tine tot ce este mai bun, iar tu te vei vindeca prin ea. Faci bine ca o asculti si traiesti odata cu ea, simti odata cu ea frumusetea vietii din jurul tau. Hai sa vedem partea plina a paharului, si nu numai sa o vedem, dar sa o simtim. Pofund, adanc. Ca aerul curat cu care ne place sa ne umplem narile dimineata, cand incepem o noua zi.
Dragelor viata este incredibil de scurta si daca ramanem prizonieri ai trecutului nu vom ajunge niciodata sa ne bucuram de prezent. Deschideti fereastra si bucurati-va de ziua de azi. Este singura certitudine din viata noastra.


Escu: din fericire, nu am avut esecuri notabile pe care sa le pun in carca parintilor. Eu, fata de alte fete, nu am tacut, nu am acceptat. De aia mi-am incasat-o si la 18 ani inainte de a pleca de tot de acasa. Imi era frica sa "stand up for myself", dar o faceam. De aia am fost obraznica si nerecunoscatoare. Dar nici nu accept ca ei sa imi ceara acum sa le recunosc meritele in succesele mele. Pentru ei, in continuare eu ar trebui sa le fiu recunoscatoare pentru tot ce au facut pentru mine. In plus, imi repeta mereu ca nu stiu ce s-ar fi ales de mine daca nu il intalneam pe sotul meu. Relatia mea cu sotul meu este extraordinar de buna, este un om de la care am invatat extrem de multe, dar insist sa imi asum creditul pentru ce sunt si pentru ce am facut.

Conchita: eu intrebam de relatia dintre copiii nostri si parinti. Ai mei au stat cu Carina maxim 1 luna adunat (are 7 ani jumate). In conditiile in care sunt pensionari amandoi, au masina, li se pare fff greu sa vina sa isi vada nepoata si sa stea cu ea. Ei ar vrea sa le-o trimit in vacante sa stea cu ei, ori eu asta nu vreau: nu vreau sa o expun (fara control) la mediul in care am crescut eu (chiar daca e diminuat), nu vreau ca ea sa simta senzatia de abandon pe care o simteam eu lasata la bunici.

Nelia: eu si de aia m-am oprit la un singur copil. Bine, nici nu stiu daca as mai reusi sa raman insarcinata, dar pentru Carina m-am luptat si am reusit sa o avem. Pentru al doilea ceva ma opreste sa mai lupt si 90% din ceva e teama asta.


People are always blaming their circumstances for what they are. I don't believe in circumstances. The people who get on in this world are the people who get up and look for the circumstances they want, and, if they can't find them, make them. ~G.B. Shaw

Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil!
Anda si Carina (deja domnisoara)
http://andaoana.wordpress.com/
http://flickr.com/photos/32304863@N04/

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Deus spune:

ladyJ- spui ca, "Conchita, dar de ce sa nu plangi? Ba plangi si tipa, enerveaza-te, si..iarta-ma ca spun, chinuie-te. Fara chin nu vei reusi sa scapi, martori imi sunt toate cazurile asemanatoare care duc pacientul (clientul) in depresie crunta."

pana cand, de cate ori sa faca asta ? fratele meu o face de fiecare data cand este un eveniment in familie. Plange, se intreaba, sufera, ii acuza, le spune si le reproseaza, ne explica de mii de ori de ce si cum, se simte frustrat si ii invinovateste pentru toate esecurile lui...eu si sora mea nu ne manifestam asa si crede-ma ca ne consideram si suntem mult mai stabile fara sa plangem, sa tipam sau sa ne enervam.
El pana cand o sa tot planga si o sa tot sufere? poate ca totusi pentru el nu asta este solutia.
Eu, nu mai vreau sa fiu captiva sau sa sufar - nu consider ca asta rezolva trecutul. Trecutul acuma nu ma mai poate afecta, acuma ma afecteaza doar gandurile legate de el. Sunt doar ganduri care de cate ori pot le reduc la tacere sau efectiv le spun cate o injuratura unguresca si le trimit in origini.
Nu vreau sa ma identific cu nefericirea, am momente in care am nefericire in mine dar eu nu sunt nefericirea.
Trecutul este asa cum este si nimic nu mai poate sa fie schimbat.
Am de ales intre a accepta situatia sau sa ma simt in continuare profund nefericita. Cauza principala a nefericirii mele nu o mai reprezinta trecutul ci gandurile legate de trecut.Incerc sa fiu constienta cum gandurile ma sacie sau macina cateodata...nu mama sau tata fiindca ei nu mai pot sa-mi faca nimic. Trebuie sa reusesc sa ma bucur de prezent, sa-l constientizez si sa reusesc sa-mi spun suficient de des ca, gandurile sunt doar ganduri. Prezentul este asa cum este, pot sa mi-l fac frumos sau sa mi-l jerfesc de "dragul" trecutului .

Doamne,
da-mi seninatatea sa accept lucrurile pe care nu le pot schimba,
curaj sa le schimb pe cele pe care le pot schimba si intelepciune pentru a sti diferenta.


Conchita- ai tai au murit, cred ca esti suparata si din cauza ca nu le poti spune ce ai pe suflet...
cand a murit bunica cu care din pacate am avut o relatie rece si ciudata, mi-a parut rau si am regretat ca nu a fost o bunica cum mi-am imaginat si mai ales la finalul ei eu nu am fost o nepoata cum si-ar fi dorit ea...si am stat, am tras un plans si am discutat cu ea, asa moarta cum este i-am spus tot ce am pe suflet, mi-am cerut iertare daca am gresit, i-am spus ce nu mi-a placut si ca acuma cred ca si ea regreta...si de atunci ma simt impacata cu ea.


si Michael Jackson, un caz celebru de copil captiv - a facut terapie n ani si eu cred ca i-au cam data apa la moara in loc sa-l vindece efectiv. El dupa 20 de ani de terapie era tot in punctul X fara sa treaca mai departe si psihologii lui milionari.Tot plangea si tot reprosa, etc. El a lasat, terapeutii lui au lasat ca trecutul sa-i defineasca prezentul si viitorul. Ce a castigat ? O viata plina de regrete si suferinta.

devii ceea ce practici
www.de-azi.ro
http://oscarfriends.wordpress.com/

Tot ce poti cumpara cu bani e ieftin! Erich Maria Remarque.

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Gabrielama spune:

Escu,

profesional vorbind, am facut mai mult decat se poate face si de cat mi-as fi imaginat si eu sau orice altcineva. Deci nu am ce esec sa pun, din punctul asta de vedere, pe seama felului in care sunt parintii mei. Dar chiar si asa, cu tot ce am facut, tot imi gasesc motive sa-mi reprosez cate ceva. In plus, de cand am plecat de acasa, de la 19 ani, ai mei nu m-au mai sprijinit material nici o secunda; ci eu le-am dat lor.

Pe partea umana, care se vede - m-am casatorit cu un barbat calm, normal, cald, excesiv de tandru; admirat si foarte respectat pentru ceea ce face profesional.

Deci nici un esec vizibil rasunator.

Insa mie inca imi trebuie cred ca ani buni sa pot fi la fel - sau macar "normal de" calda, tandra, empatica. Pentru ca nu am fost crescuta asa; pentru ca nimeni nu m-a imbratisat, nu mi-a spus ca ma iubeste, nu s-a preocupat de mine si de sufletul meu. M-am inchis grozav in fata parintilor mei, cu care, desi vorbesc in fiecare zi, nu le spun de fapt nimic. Mama mi-a reprosat acum cativa ani ca nu vorbesc cu ea, ca ea nu stie nimic... acum cativa ani aveam 35 de ani, deci mult prea tarziu sa pot crea acea relatie care te face sa te deschizi. Cand i-am spus de ce nu pot, cand i-am explicat ca o asemenea relatie vine din partea mamei intai catre copil, atunci cand copilul e mic, bineinteles ca a avut aceiasi reactie ca de obicei - ca ce viata grea a avut ea, cum nimeni nu o intelege, etc.

Singura persoana fata de care ma port asa cum sunt probabil, cu cea mai multa caldura, tandrete, deschidere etc, iar acest comportament a venit natural, este copilul meu.

As we speak, trebuie sa nasc; azi, maine, saptamana viitoare cel tarziu. De data asta avem un baiat. Si n-aveti idee ce temeri am, daca am sa pot fi o mama buna si egala pentru amandoi copiii, daca am sa reusesc sa fac sa nu simta nici o diferenta. Pentru ca asta este o alta poveste ce sta la baza imperfectiunii mele permanente, incercarilor mele continue de a fi si mai buna in orice fac; si de a fi, asadar, nefericita ca nu sunt "perfecta".

Conchita, o imbratisare si din partea mea.

Happy, tu stii bine care este adevarul din viata ta; si ce spune un oarecare intr-un magazin nu trebuie sa te afecteze.

Gabi

There is no taste like the taste of being thin!

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns carina spune:

Gabi: stau si citesc si recitesc ce scrii si nu imi vine sa cred cat de tare seamana experientele noastre. Si eu vb cu mama in fiecare zi si nu ne spunem nimic. Ba de multe ori o sun fericita sa ii spun vreo veste bune despre careva dintre noi 3 si face in asa fel incat sa imi povesteasca despre sora mea sau despre nepotii mei care au facut ceva si mai si. Sau si mai rau nu aude ce ii zic.
Am avut multe episoade in care am incercat sa comunic cu ea si inceputul e uneori promitator, se deschide si se apropie, dar brusc incepe sa isi gaseasca scuze, si sa imi reproseze ca o chinui si ca ce vreau sa o omor...... Si atat. De atat am incetat de mult sa vreau sa ma apropii.

Deus: "People are always blaming their circumstances for what they are. I don't believe in circumstances. The people who get on in this world are the people who get up and look for the circumstances they want, and, if they can't find them, make them.". Pe mine asta ma defineste si la asta cred ca te referi si tu. Dar nu toti putem fi asa fara ajutor. Poate fratele tau are nevoie de ajutor, de cineva care sa il indrume sa isi canalizeze constructiv furia si deznadejdea.

People are always blaming their circumstances for what they are. I don't believe in circumstances. The people who get on in this world are the people who get up and look for the circumstances they want, and, if they can't find them, make them. ~G.B. Shaw

Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil!
Anda si Carina (deja domnisoara)
http://andaoana.wordpress.com/
http://flickr.com/photos/32304863@N04/

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns carolinah spune:

Citat:
citat din mesajul lui olympia

Iar la faza cu salvatul mamei mi-e foarte cunoscuta, intr-un fel mie mi-a iesit pe jumatate. Reversul e ca acum trebuie sa o franez zilnic cand isi varsa amarul, nervii anapoda in capul meu sau al nepotilor ei conform paternului trecut, facandu-ne noua ce a tras ea odata.
Asta intre reprize de rasfat culinar si nu numai, o alternanta oribila...



Nu suntem responsabili de parintii nostri! Nu suntem responsabili de parintii nostri! Responsabilitatea noastra este fata de copiii nostri si fata de noi insine! De parintii nostri, de salvarea sau pierderea lor sunt/au fost responsabili ei si parintii lor!

Atat pot spune acum, asta ma ajuta pe mine in momentul de fata f mult.

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Tala spune:

Gabi, nastere usoara!, iar in legatura cu temerile tale legate de cum te vei impartii egal la cei doi copii ai tai, sunt sigura ca vei reusi pt ca tie iti pasa, ai tai probabil nici nu s-au gandit la aspectul asta. Tu vrei sa iubesti si sa fii iubita, n-ai nimic de 'reparat' acum ci esti la inceput de drum.

Din pacate eu nu-mi permit sa fac terapie, dar simt ca timpul trece si ranile mele nu se inchid ci parca se infecteaza si sper doar sa nu-l contaminez si pe copilul meu (viata mea parca nici nu mai conteaza, din nefericire cred ca am trecut-o deja la 'pierderi'), insa timpul trece si pentru copilul meu. Eu fac eforturi sa nu mai fiu supraprotectoare (cel putin exagerata am fost, acum m-am mai domolit dar nu sufcient). La mine nu este ceva natural sa zambesc sa fiu detasata si relaxata, eu fac eforturi pentru asta si cred ca el simte. Ii multumesc lui Dumnezeu ca macar am simt matern (mamei si surorii mele le lipseste cu desavrsire) si am reactii destul de sanatoase zic eu. Insa nu-mi explic un fenomen: anul trecut l-am operat de polipi si cand l-au adus in salon (chinuit intr-un scaun in loc sa-l tina in brate, era o bucatica de om la 2 anisori jumatate) mi s-a facut atat de rau incat n-am putut avea grija de el (el se trezea din anestezie si plangea si se zbatea f tare). Noroc ca a fost si sotul meu acolo pt ca avut grija de amandoi. In fine, am deja multe regrete si remuscari legate si de puiul meu. E tare greu pentru mine sper sa pot sa zic si eu odata ca a trecut, gata.

http://tabloute.blogspot.com/
Bucurie!

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns andruskandu spune:



Intr-o zi, avea Andrei aproape un an si bantuia prin casa, a venit mama in vizita... si din vorba-n-vorba ajung sa ma descarc, si-i spun tot ce-aveam pe suflet, (ma rog, aproape tot)..

Parca vorbeam cu peretii, n-auzea decat ce vroia ea sa auda, si interpreta cum vroia ea...I-am si zis: " si peretele asta ma aude mai bine si ma intelege mai bine decat tine!".

Nu recunoaste nimic, ea nu a gresit, ea doar s-a sacrificat sa-mi fie mie bine.

Am plans atunci atat de mult si-am facut si-o criza urata de spasmofilie... dar n-am vazut nimic bun din asta.
Nu s-a schimbat nimic.
Stie ca stiu, dar atata timp cat tac si accept e totul ok, se pastreaza o relatie in care eu sunt un nimic, ceva neinsemnat, poate bun la vre-o nevoie, si-apoi pus intr-un colt pana la urmatoarea utilizare.

Dar eu nu sunt mobila! Sunt un om... care a vrut sa fie iubit, si n-a fost.

Ziceam mai demult ca daca se intampla ceva cu Andrei " pe mine cine ma va mai iubi? Cine-mi va primi iubirea?" pentru ca cel putin, pana sa apara puiul meu pe lume n-am fost iubita, acceptata asa cum sunt si pentru ceea ce sunt. Cel putin mama mea n-a fost in stare sa-mi acopere aceasta nevoie, care mie mi se pare atat de usor de acoperit. Eu numai cand ma uit la Andrei si mi se revarsa dragostea din suflet, si cand pune manutele in jurul gatului si ma pupa ma umfla de fericire si bucurie... printr-un simplu gest!
Si-mi amintesc cum refuza ea sa m-apropii, imi refuza orice imbratisare.... si ma intreb, Cum? Cum sa refuzi sa te bucuri si sa refuzi sa daruiesti o imbratisare?
Cum?
Nu mi-a lipsit mancarea, imbracaminea, plimbarile... nu. Mi-a lipsit dragostea! Si dragostea, e ca apa si soarele penru o floare, fara ele nu infloreste, poate nu moare, dar nu infloreste.
Intotdeauna cand am primit ceva, a fost pentru ca trebuie, nu pentru ca merit, eventual mi s-a scos pe nas acel lucru , pentru a nu exista bucuria ca l-am primit...

Adica ea m-a crescut si ingrijit pentru ca trebuia, parca a fost nevoita... si la 18 ani a incetat datoria ei, a venit datoria mea catre ea.




Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns rrox3 spune:

Citat:
citat din mesajul lui conchita
ok, mergem toti pana-n panzele albe, dar s-ar putea sa mi se spuna adevarul in fata in timp ce calatorim noi asa fain-frumos totusi? de aceea am spus, draga mea rrox3, ca nu vreau empatie acum, stiind cum o vad eu pe Alice si nedorind cu niciun chip sa se intample asta cu altii fata de mine. desi suna ciudat. dar parca mai degraba vreau adevarul, decat vorba buna, la momentul asta. daca simt mila si-atat in vorbele voastre, ma inchid in mine si adios, aici ia sfarsit curajul meu. nu pot sa-mi explic de ce.

nimic


Mila este depreciativa. E normal sa nu o vrei. Sa-ti fie mila de cineva inseamna sa te situezi desupra lui, sa-l vezi incapabil. Mila nu este empatie.
Tu refuzi empatia pentru ca iti pare mila si pentru ca daca ai primi-o te-ai simti invinsa, o victima compatimita.
Dar tu numai invinsa nu esti!
Conchita TU ESTI EXTRAORDINARA! Ai trecut prin iad si uite unde ai ajuns! Uita-te putin la tine! Ai de ce sa fi mandra. In conditiile date te-ai descurcat cat s-a putut de bine. Sunt convinsa ca o sa reusesti, ai tot ce-ti trebuie pentru asta, o sa evadezi
Si eu te imbratisez strans

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns rrox3 spune:

Conchita nu. Imi pare rau, dar nu te-a salvat Si fir-ar sa fie, lucrurile astea trebuie sa le digeri cu un terapeut, cu cineva 100% cu tine, acolo, prezent... nu cu imbratisari virtuale de pe partea cealalata a lumii... Vrei adevarul? Adevarul e in tine, il stii. Doar ca-i adevarul ala de negandit. Pierzi enorm, iti pierzi pamantul de sub picioare cand indraznesti sa-l gandesti. Si ai nevoie de cineva sa te prinda, sa te sustina, sa te ajute sa vezi dincolo de pierderea pe care o simti. Fiindca defapt acum nu pierzi nimic din ce nu era pierdut deja... pierzi doar o iluzie, dar e acea iluzie pe care te bazai ca sa poti merge mai departe.
D-asta nu vreau si nu trebuie sa merg mai departe cu ce vad eu in ce scrii tu.
Te rog eu, cauta un terapeut, incepi o analiza personala, fa lucrurile astea asa cum trebuie. Nu vrei sa ne auzi pe noi spunandu-ti verde in fata tot soiul de adevaruri pe care sa nu le poti duce. Nu vrei sa fi devastata. Pentru ca asa functioneaza vindecarea, eliberarea. Cobori in haurile cele mai negre, iti gasesti si retraiesti si cauti un sens din alta perspectiva si in final iti accepti (NU INFRUNTI!) temerile cele mai mari. Iti este mai intai rau, foarte rau si abia dupa aceea bine si foarte bine.
Sonia are nevoie de tine. Nu-ti permiti sa nu-ti iei masuri de siguranta. Gandeste-te la asta!

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns olympia spune:

Deci copiii captivi sunt insetati de iubire, perfectionisti, gata sa repare alte suflete ranite si sa ingrijeasca pe cei din jur. Nesiguri pe ei, nesiguranta pe unii i-a blocat in proiect, dar pe altii i-a determinat sa lupte sa se afirme si au reusit ... Iar reusita a fost poarta evadarii!
Unii s-au separat fizic de sursa nefericirii dar in suflet cara poveri uriase de amaraciune, altii au reusit cumva sa inghesuie trecutul intr-o camera si sa tranteasca bine usa.
Chiar nu se poate fara terapie?
Asta ar fi chiar rau ca nu multi isi permit macar un an , nu sapte de terapie... ma gandesc ca asta ar putea sa-i arunce pe cei care si-asa se lupta sa traiasca intr-o depresie si mai mare. Adica salvarea are si un pret material mare. Trebuie sa mai fie cai...


Pene colorate... cate putin din toate!

album
gradina

Mergi la inceput