Copilul captiv

conchita spune:

oooo, bei grigore aghiazma? :-)) sigur ca da, si o returnez cu mare drag. dar sa mai scrii liste din alea cu etape si ce-ai facut tu, clar si cu pasii si cu metodele tale, ca vreau eliberare, nu sa inot in amintirile astea la nesfarsit si sa va innebunesc aici cu romane nesfarsite. as vrea sa vina ziua in care sa le povestesc cum zicea Lady J, asa, ca pe povesti de viata, nu ca pe apocalipsele si varcolacii care mi-au muscat din inima. vreau sa ajung sa nu mai plang cand ma gandesc sau cand povestesc si sa nu ma mai simt ca atlas, cu toate gaurile negre pe suflet.

Happy_in_TO spune:

Conchita, o sa fiu aici sa ascult si sa iti fiu aproape virtual.

Mie mi-a luat 6-7 ani de terapie ca sa ajung aici unde sint. Mi-a fost greu, dar la fel ca si tine, am cerut ajutorul. Incet-incet am reusit sa ma ridic, sa accept ceea ce s-a intimplat, sa inteleg si sa iert. Este un proces continuu.

Ceea ce nu ai inteles atunci a fost ca ea, 3x3 nu a pierdut copilul, deci nu am ranit-o in nici un fel. A fost alegerea ei sa nu revina asupra subiectului ca sa clarifice postarea ei confuza in care sugera ca a pierdut sarcina.

Iar eu postasem pentru ca imi era greu, tocmai ce ma intilnisem la market cu unul din prietenii lui, eu eram cu fetele mele iar el m-a invinuit in fata ca l-am omorit...chestie veche. Postasem si spusesem ca sint vrajitoare pentru ca pot face asa ceva... In fine, a trecut.

olympia spune:

Conchita, iubind gresit distrugi.
Stiu si eu o poveste, tot cu un frate si-o sora mai mica si cu parinti cu probleme. Cand tatal a intalnit o alta femeie si a vrut sa divorteze a dorit ca fata sa-i revina lui si a incercat s-o convinga sa-l urmeze in noua sa familie, facandu-i cadouri si rasfatand-o peste masura. Mama s-a opus, era o femeie simpla, conservatoare, casnica, nu concepea nicicum divortul, de-aia si tolerase aventurile trecute ale sotului si cu atat mai putin ar fi cedat propriul copil, abia intrat in adolescenta spre crestere "celeilalte", adulterei.
Fiul cel mare era aproape barbat si lua in mod evident partea mamei. Fata insa oscila. Fusese de mica indragostita de tatal ei, pe mama o percepea ca fiind mai severa si mai atasata de fiu, poate era si putin adevarat fiindca mama isi pierduse primul fiu pe cand era micut si se uita la al doilea ca la soare. Pe de alta parte tatal fusese mai putin prezent in familie(slujba importanta, pozitie buna) , mama se ocupase de ingrijire, te teme si automat si de mustrari sau pedepse(niciodata fizice)
Povestea e veche, sotia opunandu-se sotul n-a putut divorta, ca asa era atunci si nici pe fata n-a luat-o. Dar nimic bun nu a urmat. Sfasiata de despartirea si lupta parintilor, prinsa la mijloc in razboiul asta, fata si-a pierdut treptat toate reperele. A inceput sa caute oriunde dragoste, apoi a inceput sa fure, a terminat greu scoala, s-a agatat de gatul cui a putut si facut un copilas din flori sperand sa se marite, n-a reusit, a furat mai departe, a facut si inchisoare si nu s-a lecuit... Parintii au ajutat-o pe rand si apoi au murit tot pe rand de inima rea, platind datorii si traind coplesiti rusine iar ea ca parinte s-a purtat cam ca tatal Conchitei.
In familia aia raul a fost intai ca un bulgare mic care a crescut pe nesimtite in timp devenind urias pana a distrus totul in cale.

Pene colorate... cate putin din toate!

album
gradina

adelyna spune:

Conchita mie-mi place tare mult cum scrii tu,la modul general nu numai la subiect.
Nu te inchide in tine pentru ca nu este mila ceea ce simtim pentru toate povestile de aici ci mai degraba parere de rau pentru copilaria pierduta .
Mila mie personal imi este doar ce cei care vor sa traiasca(cei bolnavi) si sunt in neputinta.
Eu cred ca iertarea rupe multe lanturi care ne leaga de trecut,ne face sa fim impacati cu prezentul si sa privim pozitiv spre viitor.

Natalia Ioana (13-08-2002)si Noemi Antonia(31-03-2007)
Noemi 2 ani

ladyJ spune:

Nooo..eu nu am spus ca otpimismul nu se poate invata. Am spus doar ca e un mod de a vedea lucrurile(de a gandi). Si cum gandurile nasc sentimente, uite de ce cineva care se gandeste la ce e mai rau devine ursuz, nesigur, fricos si panicat.

(mie nu prea imi place cuvantul optimist..sau pesimist, pentru ca descrie stari generale care NU se plica intotdeauna, oricine ce ar spune)

La tine nu e problema ca nu esti optimista. Tu vezi doar diferenta dintre modul tau de a gandi si cel al sotului tau.Pe el il descrii ca ´´optimist´´ pentru ca el nu poarta cu el frica pe care o porti tu.
Sotul tau are alte experiente de viata, cognitiile lui s-au format in alte circumstante.Tu ai vrea sa fii ca el in primul rand pentru a scapa de umbrele trecutului. Te gandesti ca, gandind tot timpul pozitiv vei ramane imuna la problemele ascunse..sau mai putin ascunse care tot iti dau tarcoale.


´´trebuie sa pot orice´´ este dorinta ta. Este optimism, daca vrei tu.
Tu crezi ca ´´optimistii´´ n-au temeri? Ba au, ca de aia spera in bine:-))
Sau crezi ca ´´pesimistii´´ n-au speranta? Ba au, insa le-ar fi greu sa suporte o dezamagire. Asa ca pun raul in fata si s-au scos..in caz de ceva:-)

Ce ai putea tu sa faci este sa recunosti tot raul copilariei tale, cu voce tare, sa ai curajul sa traiesti fiecare sentiment pe care il simti, sa nu il negi, fie el negativ sau pozitiv apoi sa vezi cum incepi sa vezi lucrurile altfel.

conchita spune:

imi cer iertare. si nu pot sa uit ca tu ai fost cea care a facut primul pas dupa aia, spre nauca de mine. doar am vrut sa explic mecanismul gandirii mele cand reactionez disproportionat, ca poate am facut mai multe victime pe zona. adica ce poate, in mod sigur!

crezi ca ai putea sa ne povestesti de la terapie? nu detalii personale sau confesiuni, ci cum anume ai strabatut drumul asta, cum te-a ajutat terapeutul, concret.

Olympia, cam asa s-a intamplat si cu mama si fratele meu. ea i s-a dedicat lui, pentru ca el a fost copilul suferind si a refuzat sa ma apere. pur si simplu nu m-a crezut. iar cand mai tarziu a vazut cu ochii ei, tot eu am fost de vina. foarte foarte tarziu, chiar inainte sa moara, a recunoscut nedreptatea, de fapt a incercat sa se diculpe, dar nu am lasat-o sa vorbeasca. i-am spus ca o iubesc oricum si trecutul e trecut. ar fi trebuit s-o las sa-si descarce povara totusi, poate acum, cu mintea de acum adica, as fi putut gasi un reazem in trecut...

Deus, ce seamana povestile noastre...

Lali,

ladyJ spune:

Conchita, dar de ce sa nu plangi? Ba plangi si tipa, enerveaza-te, si..iarta-ma ca spun, chinuie-te. Fara chin nu vei reusi sa scapi, martori imi sunt toate cazurile asemanatoare care duc pacientul (clientul) in depresie crunta.

Cand te lupti cu demonii trecutului suferi. Trebuie sa treci prin aceasta suferinta pentru a ajunge sa fii linistita si sa privesti ceva mai detasat. Nu e cazul sa dramatizam, sa ne gandim la vreun pret platit sau alte cele, nu, este pur si simplu realitatea si drumul spre vindecare.

Fratele tau a aplicat exact ceea ce a vazut acasa. Fratele tau nu te batea pentru ca tatal tau nu te-a batut. El te batea pentru ca asta a invatat sa faca, sa dea in cel mai slab.
Fratele tau incerca sa se identifice cu tatal tau, vroia sa fie ca el. probabil a reusit. Daca nu erau tu, era altcineva mai slab pe care fratele tau simtea nevoie sa-si arate muschii.

Mama ta a fost prea slaba pentru a se masura cu tatal tau. Asa ca s-a razbunat pe tine. Nu-l putea ura pe tatal tau pentru ca ii placea sa fie victima lui(daca nu i-ar fi placut ar fi plecat). Spui ca l-a iubit...da, dragostea aia bolnava, multe femei sunt in situatia asta din pacate.

Tatal tau era un nefericit care isi varsa frustrarile pe mama ta. Mama ta il luase pe fratele tau ca...partener de suferinta. Asa ca, cine a mai ramas, spre cine sa mearga frustrarea? Spre tine, evident.

In noaptea aceia, mama ta te-a luat cu ea nu pentru ca se temea pentru viata ta, stia ca tatal tau nu iti va clinti niciun fir de par. Stii de ce te-a luat cu ea, in pijamale, in mijlocul ninsorii?

montelimar spune:

Sunt A, 29 de ani, copil captiv si eu, incercand incet incet sa se elibereze. Va citesc de vreo 3 ani, scriu putin (imi ia foarte mult sa scriu, tot o fraza scriu si una sterg, atat sunt de perfectionista) si cunosc si apreciez unele persoane -rrox 3, nelia, miss parker care nu mai scrie, si acum conchita -pe mine forumul asta ma ajuta mult sa-mi clarific trecutul si va multumesc ca scrieti atat de frumos si de adanc. Conchita, inteleg perfect faptul ca vrei sa pari tare, ca nu suporti sa ceri ajutorul, dovada si felul ca ai deschis un topic comun "de suport" si nu unul special pentru tine, dar cred, ca, cel putin aici, virtual, si unele din noi in terapie, putem si avem dreptul sa cerem un loc numai al nostru in care sa fim ascultate. Eu ma simt cumva neindreptatita sa ma plang, fiindca in comparatie cu povestile f triste pe care le-am citit aici, eu am avut o copilarie care nu ar justifica esecul meu de azi. Nu am avut un tata betiv, nu au fost scandaluri, mama ne iubea, in felul ei protectiv, prea mult, ne iubea pentru ea, dar ne iubea si ne iubeste si acum sufocant, pe mine si pe fratele meu. Ce a fost totusi: un tata absent, putin afectuos cu mine si interesat doar de educatia fiului, fratele meu, eventual si cu povesti despre cat de nefericit a fost el sa afle ca primul nascut e o fata. Fara batai regulate, doar cateva memorabile -cu urme de furtun pe picioare - in schimb, un sentiment de nesiguranta cand venea seara si stiam ca vine acasa si incep vechile reprosuri despre curatenie (pe care mama, cam lipsita d energie, o cam lasa in seama mea -asta de pe la vreo 8 ani incolo). Plangeam des, eram un copil sensibil si in fiecare zi ma facea sa plang ori tata, ori fratele, si o faceam pe ascuns, fiindca tata se enerva rau daca ma vedea ca plang. Si vorbele cu caracter sexual pe care le-am auzit din partea tatei, unele din greseala, cand eu nu trebuia sa aud, sau altele spuse la betie, sau vorbele vecinului, care, cand aveam 10 ani, imi spune ca ar fi trebuit deja sa port sutien, toate maruntisurile astea m-au deranjat f mult si mi-a luat mult timp sa recunosc in ele abuzuri, care desi par minore, pe mine atunci m-au deranjat si mi-au transmis o imagine negativa despre barbati si despre sexualitate. Si au mai fost- cand aveam vreo 13 ani ai mei parinti s-au gandit sa faca dragoste cand eu eram, chipurile adormita, in aceeasi camera cu ei si impartind patul cu niste verisoare. Mai tin minte o perioada, asta trebuie sa fi fost dupa, cand aveam mereu impresia ca aud gemete de la ei din camera si nu mergeam niciodata la culcare fara sa inchid bine ambele usi si sa imi pun dopuri de vata in urechi. Ma simt oarecum ciudat sa insir niste chestii care par banale, la prima vedere, nu au fost atingeri, nu au fost abuzuri, dar pe de alta parte, expunerea copiilor la sexualitatea parintilor e o forma de abuz. Si mai mult decat atat, noi eram in mijlocul certurilor lor, nu se fereau de noi, mai tin minte si acum cum am ramas incremenita, cocotata pe birou, cand am auzit-o pe mama spunand ca vrea sa divorteze.
Sunt un copil captiv, nu atat al unei situatii in sine, cat al unor tipare comportamentale pe care parintii mi l-au transmis inconstient, m-am dezvoltat emotional atat cat mi-a permis relatia cu ei si din pacate au existat prea putine persoane din afara, prieteni, care sa contracareze asta. Cel mai aiurea mi se pare ca nu stiau sa vorbeasca despre sentimente, e o lipsa pe care o resimt si din cauza careia mi se pare mereu ca sunt perceputa ca o persoana distanta, rece, politicoasa, la locul ei, dar fara sa creeze o adevarata intimitate.

nelia spune:

Conchita, o secunda, o secunda si atit... m-am gindit la fratele tau, era singurul care mai raminea daca mama si tata nu a fost... dar am inlaturat repede gindul pentru ca pentru mine fratii sint colegi de suferinta, nu dusmani. Lasa-am si pe mine sa te imbratisez!

montelimar, am cel putin doua prietene foarte bune care au trait si traiesc inca ceea ce descrii tu. E foarte traumatizant si nu stii ce doare mai tare: faptul ca parintii au fost si sint asa cum sint sau faptul ca numai unul e cel ales! Este una din primele promisiuni pe care mi-am facut-o cind m-am hotarit sa am mai multi copii: sa nu nedreptatesc pe nici unul si sa fiu, asa cum spunea Conchita, mama de care are nevoie fiecare dintre ei in parte! E unul din marile mele obiective in relatia cu ei!

Si pe celelalte fete care au mai scris le imbratisez si le citesc cu atentie.

Daca tot am citit, voi scrie si despre mine, o singura data, pentru ca la mine e lamurit totul si nu mai am probleme de multa vreme...

Acum, dupa ce am citit toate aceste pagini, imi dau seama ca as fi putut foarte usor sa fiu captiva, un singur lucru daca lipsea din tot tacimul meu de acasa (crescuta de bunici pina la 11 ani, cu o copilarie mai mult decit fericita, dar simtindu-ma tot timpul abandonata totusi, abandonata de parinti, care le cresteau pe celelalte trei surori - dar am primit dragoste multa de la bunici si am dat, am inteles parintii de ce au facut-o, nu mai am probleme din aceasta cauza - totusi, uneori, cind ma simt evitata, nebagata in seama, sufar si sufar cumplit, ca atunci, in copilarie... prietenii buni imi spun in acele momente 'exclusa'... venita in familie unde totul a fost greu, da' greu de tot, apropierea de mama, de surori, de tata - fiecare cm din familie cistigat cu multa truda si multa dragoste oferita, dar neprimita inapoi atit cit era dorita si cita imi era necesara sa ma dezvolt fara probleme... si aici sint acum ok, am relatii nemaipomenite cu surorile mele si cu mama sa zicem normala, dar o iubesc mult si o respect pentru tot ceea ce a facut pentru noi, chiar daca nu sint de acord cu ce nu a facut... moartea bunicului meu drag, departe de mine, intr-un fel poate plecarea mea i-a cauzat moartea si pe care nu am apucat sa-l vad inainte de a inchide ochii... bunic cu care seman - si cu mama - si cu care m-am indentificat tot timpul... un tata fundamental bun, dar prea slab, alcoolic si care s-a sinucis din aceasta cauza dupa ce 10 ani de zile ne-a speriat ca o face si pleca si nu stiam daca mai vine el sau cineva sa ne anunte ca a facut-o... of, multe, multe de spus, certuri da, si multe, dar nu batai intre ei, insa o luam noi de la mama pe rind si cu orice - si aici sint ok, am inteles-o si am iertat-o de mult, in plus asa era pe atunci in majoritatea familiilor... si cam atit, nu am avut nimic in plus peste aceste lucruri, nu se compara cu situatiile voastre... Am scris repede si intr-o singura paranteza, ca sa nu ma opresc. Si mic pentru ca sint lucruri din trecut si eu m-am impacat cu el, am facut ordine, am pus totul pe rafturi, sortate si la locul lor, mai intru doar din cind in cind din nostalgie sau ca sa sterg praful)...

Deci spuneam ca un singur lucru daca lipsea din acest tacim, nu as mai fi fost libera acum. Imi dau seama citindu-va pe voi ce m-a salvat din captivitate: faptul ca parintii, mai ales mama care a fost tot timpul prezenta, tatal fiind ocupat cu altele si a si lucrat de multe ori departe de casa... dar era prea bun, ca sa nu ne iubeasca, nici nu mi-am facut probleme vreodata in aceasta privinta... problemele lui nu aveau legatura cu noi si nici macar cu mama... Deci mama noastra a stiut sa ne iubeasca, fara sa ne-o arate prea mult si nici nu cred ca ne-a spus-o vreodata cind eram copii, intr-un mod mai mult decit echitabil sa spun, e mai bine decit egal, pentru ca toate aveam nevoie de iubire, dar in alt mod, pe toate cele patru fete ale ei! Si asta in conditiile in care una este surdo-muta si s-a luptat mult sa o recupereze atit cit s-a putut pe vremea respectiva si sa-i ofere viata cit de cit normala pe care o are astazi, iar pe alta a fost de vreo trei ori in situatia sa o piarda din cauza unei anemii foarte severe... Cu toate acestea, am simtit dragostea ei, asa nedeclarata si puterea ei de sacrificiu, chiar daca ne mai reprosa asta din cind in cind, cu tot restul de cuvinte urite citite si la voi... omul, la suparare si necaz spune multe. Tot ce nu a fost cum trebuie, a venit cumva peste acest fundament, peste acest sentiment de baza, desi, copil, am avut indoieli, mai ales in momentele grele...

Eu am trecut peste tot cind a luat tot CAR-ul si a lasat toate datoriile balta, si nu erau putine, si mi-a luat mie rochie si pantofi pentru banchetul de la sfirsitul liceului, fara sa i-o cer, fara sa mor de disperare daca nu ma duc - nu pentru ca materialul poate prima vreodata, dar intr-un fel, stiind exact situatia materiala a familiei, hotarirea ei de a face asta a devenit pentru mine actul suprem de dragoste si intelegere fata de mine, a treia ei fata. Si intr-un fel sau altul, a facut la fel, in momentul potrivit pentru fiecare din cele alte trei fete... in alt mod, dar sigur cu dragostea de care aveau fiecare nevoie. Acum nu-i doresc decit sanatate, multa sanatate si abia astept sa-mi petrec timpul cu ea si cu copiii mei, nepotii ei, in vara aceasta!

Si eu am fost ajutata si de soarta, chiar daca a trebuit sa se intimple o tragedie mare pentru asta. Mi-am iertat definitiv familia, si pe mine in cadrul ei, incepind sa ma iubesc din tot sufletul pentru ca meritam - inca mai dau rateuri, dar foarte rar - in ziua in care am aflat ca tata nu mai este si, mai ales, modul in care a ales sa plece... Am simtit ca si cum prin faptul ca el si-a luat viata, in momentul ala, a luat cu el tot ce putea sa ne mai faca sa suferim, sa ne invrajbeasca, sa ne purtam pica pentru ceea ce nu a mers in familia noastra...

Iar viata si pozitivismul pe care il simt, cu tot ce e mai frumos in viata mea acum, au urmat dupa ce am vazut moartea cu ochii, prinsa si dusa de o avalansa in Bucegi. O asemenea experienta schimba totul... e ca si cum mi-a dat jos niste ochelari de pe ochi, dar si de pe suflet... si am vazut deodata ceea ce nu aam fost capabila sa vad pina atunci. Nimic nu mai poate da lucrurile inapoi... sint definitive in mine.

Altfel, citindu-va, imi dau seama ca tot intr-un soi de captivitate as fi fost... poate de aceea m-a si atras subiectul, poate de aceea va si citesc si sint aici, cu voi.

CORNELIA, mami de www.dropshots.com/nelia#date/2009-03-30/13:05:37" target="_blank">AGATA, TUDORA si LISANDRU

escu spune:

Sa stiti ca eu de multe ori m-am intrebat. Sunt oare un copil captiv, sau nu am curajul sa-mi asum esecul? Nu cumva simtim nevoia sa plasam vina esecului nostru, mai mic sau mai mare, pe umerii parintilor nostri. Stiu ca suferinta ar trebui sa ne faca mai puternici.
Sigur ca atunci cand depindem de ei aveam toate motivele sa le reprosam ca suferim, dar cand ne-am desprins?….. Eu am simtit in acel moment ca m-am eliberat. Sigur ca am ramas prizoniera principiilor si normelor sociale in care am trait, dar la asta mai lucrez....
Conchita, furtuna din sufletul tau (si a celorlalte fete) nu poate trece decat cu perceperea si concentrarea pe binecuvantarile din viata ta. De-asta sunt fan declarat al subiectului cu pricina. Sonia va reusi sa scoata din tine tot ce este mai bun, iar tu te vei vindeca prin ea. Faci bine ca o asculti si traiesti odata cu ea, simti odata cu ea frumusetea vietii din jurul tau. Hai sa vedem partea plina a paharului, si nu numai sa o vedem, dar sa o simtim. Pofund, adanc. Ca aerul curat cu care ne place sa ne umplem narile dimineata, cand incepem o noua zi.
Dragelor viata este incredibil de scurta si daca ramanem prizonieri ai trecutului nu vom ajunge niciodata sa ne bucuram de prezent. Deschideti fereastra si bucurati-va de ziua de azi. Este singura certitudine din viata noastra.