De la ce varsta la inmormantari?

Titlul subiectului suna ciudat(cel putin pt mine), dar nu am gasit altul...
Jr are aproape 3 ani, nu stie nimic despre moarte, ingeri, ce frumoasa este viata de dincolo(nici eu nu stiu ce sa cred, deci nu as putea sa ii explic ceva ce nu stiu si nu stiu daca cred...)
Nu pot sa ii spun jr ca cineva merge la Doamne-Doamne(in urma unui accident, a unei boli), si este totul frumos acolo si persoana este fericita si linistita.
Cum procedati voi? Si cam de la ce varsta inteleg copii ce inseamna sa nu mai fii pe aceasta lume?



Teodora, de Vladut (15.05.2007)






Traieste fiecare clipa ca si cum ar fi ultima!

desprecopii spune:

Andrei avea 9 ani cand i-a murit bunicul (tatal meu). Mi s-a parut horific sa il fac sa ia parte la inmormantare. Desi l-a iubit asa de mult pe bundu ... am considerat ca trebuie sa il pastreze in suflet minus clipele acelea triste de inmormantare.


**************
Citesc cu placere: Supereva.ro | Blogul meu |

gabriella1 spune:

Kid, e greu sa dau eu sfaturi mai ales ca nu am copii.In schimb iti pot spune o intamplare:aveam in jur de 7 anisori,imi murise un unchi, m-au tinut toate zilele acelea pe langa el, ptr ca nu aveau cu cine sa ma lase (am suferit toata viata la modul real de lipsa unui frate/sora mai mare/mic) .Rezultatul? Mi-a fost si-mi va fi o teama cumplita de morti.Singurul om de care nu mi-a fost teama a fost tata. Dar nici la inmormantarea bunicilor n-am mers din acelasi motiv: teama !
Nu s-a gandit nimeni sa-mi explice ce si de ce si cum, ptr ca unchiul a murit la 34 de ani!Nu se astepta nimeni,firesc ! Dar pe mine teama asta ma va urmari toata viata.Si probabil ca chiar daca mi s-ar fi explicat de dinainte as fi fost contrariata ,la modul ca daca e totul bine si frumos "dincolo" de ce plange lumea si de ce e trista?!
Din punctul meu de vedere -eu care imi accept doar propria plecare- nu pot si cred ca nici nu vreau sa inteleg de ce Dumnezeu a lasat ca cei dragi sa nu mai fie, de ce parintii nu sunt nemuritori, de ce copii si prietenii iti pleaca atunci cand ai mai mare nevoie de ei?! In fine, nu le accept,nu le inteleg,dar ele totusi se intampla.

Gabriela


"Stelele care cad nu pier,
Stelele care cad se duc pe un alt cer"

Deianira spune:

Eu am 22 de ani si mi se ridica parul pe mine cand e vorba de inmormantari.
Eu personal nu inteleg cu ce l-ar ajuta pe un copil sa vada asa un ritual.

Mik spune:

Doamne iarta-ma, dus la inmormintari nu e o solutie. E multa tristete, sicriul e pus in pamint sau ars, dupa toata lumea e trista. E oribil !
Nu e pentru copiii asa ceva.

Ii spui in cuvinte si gata, ii arati o musca moarta sau un fluture si basta !

Tala spune:

De la ce varsta? niciuna!
Cat despre discutiile despre moarte...da, complicat. Mi-am stors creierii din timp gandindu-ma la intrebarile ce vor veni, pana cand a intervenit o situatie care nu mi-a dat de ales: Copilu' (cam 3 ani) in perioada Peter Pan, suparat nevoie mare (pe mine) la 11 noaptea (de aici si supararea) spune (intuind ca ma va dispera la maxim) ca se arunca de la balcon. Am incremenit! NU a auzit asa ceva in viata lui, de unde stia ca voi capia la auzul acestor cuvinte? Atunci a auzit prima data cuvantul moarte - i-am explicat ca daca face asa ceva va face o buba f mare si vom diparea cu totii. A inceput sa planga si sa-mi spuna ca il repara doctorii - i-am raspuns ca dr nu pot repara bubele fff mari. Stiu ca am fost brutala, dar el plangea aproape in fiecare seara ca vrea sa-i creasca aripi si sa zboare (nu oriunde, ci pe Marte) si apoi a venit cu aruncatu' de la balcon
Ma gandesc ca nici prezentarea mortii ca o pertrecere continua in Rai nu-i o varianta pt ca s-ar putea sa devina tentant, Doamne Fereste!
Cand am mai revenit asupra subiectului (caci are un bunic dincolo, pe care nu l-a cunoscut, dar despre care ii povestesc, desi nici eu nu l-am cunoscut), i-am spus ca in principiu oamenii ff batrani merg la DD sa aiba grija de ei si cei ff bolnavi. E greu si complicat, nu stiu daca am procedat in cel mai fericit mod, dar situatia m-a cam fortat.

mamica de sef mic (08.09.2006)
Bucurie!

J G spune:

Eu sunt tentata sa-i prezint moartea ca pe ceva cat mai natural, ca si tristetea si durerea care insotesc moartea cuiva apropiat si lipsa ei atunci cand moare o musca. I-am aratat cadavre de animale pe strada, i-am explicat dar nu stiu daca a inteles ca si oamenii mor si in nici un caz inca nu stie ca eu (sau ea) vom muri (are putin peste 4 ani).
Inca n-am avut nici o inmormantare in familie insa vom avea in curand. As vrea sa o duc la inmormantare dar inca nu m-am hotarat, voi vedea si cum reactioneaza familia mea (in general nu ne manifestam durerea f evident - nici nu stiu cum sa ma exprim pentru ca nu vreau sa jignesc pe cineva, suntem mai retinuti pur si simplu) si desigur depinde de cum va reactiona ea. E adevarat ca nu e o persoana care sa ii fie apropiata Carlei, tocmai de aceea ma gandesc ca e o tranzitie mai usoara catre intelegerea fenomenului.
Desigur nu as lasa-o in apropierea cadavrului singura sau sa o pun sa-l sarute (asa mi-au facut mie cand a murit bunicul meu si n-a fost placut.
Cred din toata inima ca daca moartea este explicata ca ceva natural inca de la varste mici (pe masura intelegerii copilului) e mai bine decat sa ascunzi cu totul notiunea. Si cred ca un copil va imprumuta atitudinea parintilor fata de aceste lucruri.
Desigur depinde de firea fiecaruia, cat e de impresionabil, de sensibil.

PS: o mare contributie o au vederile religioase ale familiei. Noi suntem atei asa ca nu credem in nimic dupa moarte. Copilul va afla parerea mea si apoi parerea bunicilor (credinciosi). Alege ea ce i se pare mai OK.

J si Carla (05.02.2006)
in the rear garden

szivarvany spune:

Noi de cand avem cainele explicatia e ca dupa ce moare nu mai e si gata, nu o mai aduci inapoi, nu mai poti face nimic cu si pt catelus. Asta cand iesim si vrea neaparat sa tina lesa. Si ii spun ca la fel e cu toate vietatile si punct.
Alte intrebari nu mi-a pus.
La inmormantare in niciun caz nu o voi duce, doar daca va fi o inmormantare de mutzi, imi cer scuze este atat de infiorator la inmormantare, ba se canta, apoi se jeleste, daca ar fi un ritual mut, in care fiecare e cu gandurile lui, ar fi altceva. dar asa ...

Daria & felina fioroasa GIULIA(2004 08 16) cu Sela

Deus spune:

pe mine m-a dus mama la o inmormantare cand aveam intre 3-4 anisori. Si am ramas socata nu am reusit sa inteleg de ce o baga pe bunica in pamant fiindca nu puteam sa inteleg ce inseamna definitiv - gata nu se mai intoarce plus eram convinsa ca ea ar vrea sa iasa de acolo.
De atunci cred ca-mi doresc incinerarea si am oroare de inmormantarea: sicriu/ingropat.
Daca pot pe al meu am sa-l feresc de astfel de experiente pana se insoara:-)

devii ceea ce practici
www.de-azi.ro
http://oscarfriends.wordpress.com/

Tot ce poti cumpara cu bani e ieftin! Erich Maria Remarque.

CorinaDani spune:

eram in clasa a XI-a cand a murit, pe neasteptate, bunicul din partea mamei.
pana atunci nu ne murise nici-o ruda apropiata din familie.

nu asistasem niciodata la tot ritualul inmormantarii(slujba de acasa, de la biserica, de la cimitir, ingroparea, etc.), vazusem doar cortegiile funerare care mai treceau din cand in cand, pe vremea lui ceausescu si mai mergeam cu bunica la pomenile si parastasele de la tara (in vacanta de vara), cand mergea oricum tot satul.

ani in sir am fost "bantuita" de imaginea sinistra a bunicului, asa cum arata in cosciug (nu mai dau detalii, ca va vine rau), ritualul cu pupatul mortului, mirosul, repulsia de a manca ceva din bucatele pregatite de zeci de maini, mustele care bazaiau si se asezau peste tot...mama, bunica, unchiul ravasiti de durere, incapabili sa mai vada si sa mai auda in jurul lor...

am refuzat mult timp sa cred ca bunicul nu mai este, imi imaginam si chiar am visat de cateva ori ca era plecat in strainatate, intr-o lunga calatorie, dar se va intoarce candva langa noi...si aveam totusi 16-17 ani, nu mai eram copil, insa imaginea mortii m-a curemurat si m-a urmarit ani buni dupa aceea. intre timp s-au dus si ceilalti bunici, a murit si socrul meu, dar eu tot nu pot sa asist la tot ritualul asta, mi se face rau, ma seaca.

in ruptul capului nu mi-as supune copilul unei astfel de "experienta" de viata. daca eu, la 16-17 ani, am fost asa marcata de moartea bunicului, nici nu vreau sa-mi imaginez ce ar putea ramane in sufletul si mintea unui copilas care asista la asa ceva...

deocamdata, fetitei mele i-am explicat cum e cu moartea pornind de la exemplul Alba-ca-Zapada (avem si cartea si filmul), ceva-ceva a inteles mititica, dar nu fortez inca nota cu explicatiile, o mai las sa creasca putin...


Corina - mami de printesa Lori ( 25.06.2007 )

"Oamenii eficienti sunt cei mai mari lenesi, dar sunt niste lenesi inteligenti" (David Dunham)

Qamar spune:

bunica mea a murit in urma cu 2 ani (Bia avea 2 ani jumatate); era bunica langa care am crescut, ma rog, aproape cea mai draga persoana ever pentru mine; tatal Biei era in New Zealand; inmormantarea la tara

nu aveam cum sa nu ma duc, am "impachetat" Bia la 6 dimineata si seara eram acolo...I-am spus doar ca bunica mea _pe care o cunostea si ea_ a murit si ca acum lumea isi ia ramas bun de la ea; I-am spus ca va fi multa lume pentru ca f multa lume a iubit-o pe bunica si ca unii vor plange, unii vor fi tristi...pentru ca le va fi dor de ea...

NU a intrat nicio secunda in camera in care se tinea priveghiul desi eu am stat acolo aproape toata noaptea; fiind atat de multe rude din partea familiei mele in jur, era mereu cineva care sa o distreze, sa o tina departe de ceva ce nu ar fi fost ok pt ea...

In ziua inmormantarii am imbracat-o cu cea mai frumoasa rochita rosie a ei, cadou de la bunica mea, si cat timp s-a tinut slujba in curte, stiu doar ca s-a plimbat si s-a jucat cu sora mamei mele (bunica era din partea tatalui); apoi a venit cu mine in drum spre biserica, ba la taica-meu in brate, il mai imbratisa, ii mai spunea ca il iubeste...ba la alte rude...

Nu am adus-o nicio secunda langa mormant atunci, a petrecut ora aia cu matusa-mea si niste verisori..Mai venea la mine, mai pleca sa se joace..in zona.

Nu mi s-a parut ca ar fi fost o experienta coplesitoare pentru ea, alternativa oricum nu aveam. Dar la fel cum zice J, nici noi nu suntem religiosi deloc si nu am incercat niciodata sa ii cenzurez etapele vietii (asta nu inseamna ca as expune-o doar asa din senin).

Probabil ca atunci cand sunt mai mari apar mai multe intrebari si alte curiozitati legate de subiect, dar sunt absolut sigura ca exista o cale de mijloc prin care poti sa ii explici ce se intampla, fara sa il "sochezi".

Noi vorbim de bunica mea si acum, ii ducem flori la mormant cand suntem la tara si chiar si ea spune ca ne e dor de bunica....

Pana la urma, depinde de fiecare...