Minunea mea, Ioana - Antonia

In urma cu 3 ani scriam aici povestea nasterii fiului meu, Matei- Alexandru, pe care il numeam "darul meu de Craciun".
Iata ca zi mi-am facut curaj sa scriu povestea micutzei mele, Ioana - Antonia, un copil dorit si mult asteptat si pentru care am luptat cu incrancenare toate cele aproape noua luni de sarcina. Colegele de la zmeurici de iulie-august 2009 cred ca isi aduc aminte
Dar sa incep cu inceputul..
Dupa suferinta pricinuita de o sarcina intrerupta la 10 saptamani pentru ca ma imbolnavisem de varicela, nu am renuntat nici o clipa la ideea de a avea totusi cel de al doilea copil, ba chiar imi doream mult mai tare acest lucru, parca din nevoia de a umple cumva golul lasat de pierderea acelui sufletel nevinovat. Ma rugam neincetat lui DD sa-mi mai dea o data sansa de a-mi tine cel de al doilea copilas in brate. Nu stiu de ce, dar aveam falsa impresie ca pacatul pe care il comisesem avea sa-mi marcheze definitiv existenta si nu aveam sa mai raman niciodata insarcinata. Si totusi, am continuat sa sper ca Cel de Sus ma va ierta intr-un final si imi va indeplini dorinta. Dupa ce am asteptat cuminte cele 6 luni impuse pentru refacerea organismului dupa chiuretaj, ne-am pus din nou pe treaba. Nu vroiam sa ratez nici o clipa, asa ca am cumparat teste de ovulatie, urmaream zilele fertile, cu alte cuvinte ne iubeam programat, cu ochii pe calendar, convinsa fiind ca nu aveam cum sa ratez ... In prima luna, nimic. Panica, disperare, eram sigura ca DD ma pedepseste pentru pacatul meu. In paralel, desi sunt ortodoxa, am inceput sa ma rog Sf. Anton de Padova, binecunoscut pentru minunile sale si i-am promis ca daca ma va ajuta sa am un copil si va fi o fetita (nu stiu de ce, dar eram convinsa ca va fi fetita), ii voi pune numele Antonia.
In cea de a doua luna de incercari, minunea s-a produs si in sfarsit am putut sa vad, atat de slab conturata, incat abia se zarea, cea de a doua linita de pe testul de sarcina ! Mi-era si frica sa ma bucur, mai aveam cateva zile pana la data CM, dar stiam ca sunt insarcinata, aveam deja simptomele specifice ca si la celelalte doua sarcini iar testul era, chiar daca inca f. slab, totusi pozitiv !
Nu pot sa va spun cu cata bucurie mi-am sunat doctorita si i-am dat vestea cea mare si saraca, in bucuria ei, caci fusese alaturi de mine nu atat ca medic, cat mai ales ca om atunci cand a trebuit sa iau dificila decizie de a intrerupe a doua sarcina, m-a sichemat imediat la cabinet. Evident ca la eco nu se vedea inca embrionul, era doar saculetzul, si am stat ca pe ghimpi inca o sapt pana a devenit vizibil. Mi-era atat de teama sa nu se intample ceva, incat cel putin primele 3 luni au fost un stress total. Ba ca nu e vizibil embrionul, ba ca sangerez, ba ca s-ar putea opri in evolutie, ba sa nu fie probleme la dublul test...
Inca de la inceput a fost o sarcina cu probleme, semn ca DD ma incerca in puterea si dorinta mea de a aduce acest copil pe lume. Placenta era jos inserata, ceea ce a determinat inca de la inceput diagnosticul de IA, aveam mai mereu dureri de burta si nu puteam sta mult timp pe scaun, aveam greturi si o stare de rau permanenta, ceea ce nu mi se intamplase la prima sarcina, dar induram totul cu stoicism. Sarcina foarte joasa a facut sa simt primele miscari ale puiului meu inca de pe la 14 saptamani, si mai ales cand stateam pe scaun ii simteam loviturile timide jos de tot, chair sub cicatricea primei operatii si eram asa de fericita !
Pe masura ce bb a crescut, placenta s-a mai ridicat, infirmand un posibil diagnostic de placenta praevia, dar tot o sarcina joasa era comparativ cu prima, poate si din cauza ca muschii erau mai slabiti, cert e ca aveam aceleasi dificultati la statul pe scaun sau in picioare si mersul mult pe jos.
Cam de pe la 20-21 de saptamani am inceput iar sa ma umflu, ca si la prima sarcina, retineam multa apa si tot cam atunci au inceput si contractiile, de care nu am scapat pana am nascut. Tratament de mentinere, cu utrogestan si nospa, faceam inca de cum aflasem ca sunt gravi, avand si IA, dar de contractii tot nu scapam. in plus, ma ingrasasem cam mult, incat pana am nascut am ajuns lejer la 84 kg de la 55, si noaptea incepusem sa am dureri groaznice de coloana.
Dar, cum am mai spus, induram totul cu rabdare si stoicism, visand cu ochii deschisi la clipa cand aveam sa-mi tin fetita in brate, caci da, aflasem ca era fetita !
Adevaratele probleme au aparut insa cand s-a descoperit ca incepuse sa-mi creasca tensiunea. La controlul de 30 sapt i-am spus doctoritei ca aveam cam in mod constant tensiune 14 cu 9 si vazandu-ma si umflata cum eram, mi-a sugerat sa ma internez sa-mi puna niste perfuzii cu sulfat de magneziu, poate ma mai desumflu.
In plus, in ultima vreme contractiile devenisera dureroase si nu prea mai cedau cu antispastice. Era neaparat necesar sa stau cat mai mult in pat, dar nu puteam inca renunta la srrvici si mai aveam si un mic terorist de nici 3 ani de care trebuia sa am grija.
Pana la urma, mi-am luat inima-n dinti si m-am dus la spital pt perfuzii, cu gandul ca pana seara sunt acasa. Cand mi-au luat insa tensiunea, aveam 15 cu 9 si nu a mai fost cale de discutie sa plec acasa ! Se punea acum problema de preeclampsie si INP, era imperios necesar sa fiu permanent sub supraveghere medicala, mai ales ca ma confruntam cu o tensiune oscilanta, care oricand putea ajunge la un puseu de 17-18. Asa ca am ramas internata cateva zile la maternitate, dupa care doctorita mea, ca sa fie sigura, biata de ea, ca nu sunt alte cauze pentru tensiunea marita, m-a trimis la cardiologie. Cei de acolo nu intelegeau de ce atatea probleme, cand era clar tensiune provocata de sarcina si uite-asa eram purtata ca o minge de colo-colo, pana cand, intr-o noapte, pe cand stateam internata la cardio, au inceput o serie de contractii dureroase, din 10 in 10 min, aparent fara nici un motiv, caci nu facusem nici un efort, nimic. La cardiologie nu aveau sulfat de magneziu, care mi-ar fi putut opri contractiile, nospa era deja apa de ploaie, pana la ora 8 dimineata mi-au spus ca nu ma pot trimite la maternitate, ca trebuiau sa-mi faca foaia de iesire, sau nu stiu care era problema si eu eram innebunita ca riscam sa nasc prematur si nici macar nu eram intr-o maternitate!
Pana la urma, am rezistat pana dimineata, cand am plecat de urgenta la maternitate, unde am fost pusa iar in perfuzii si adusa pe linia de plutire. Am uitat sa spun ca luam constiincioasa in fiecare zi cate 3-4 pastilutze de dopegyt pt scaderea tensiunii si cu chiu cu vai reuseam s-o mai aduc la 11 cu 8 sau 12 cu 8, dar cand ma asteptam mai putin, crestea iar la 14-15, chair sub tratament.
Dupa ce m-au stabilizat cat de cat, la rugamintile mele, medicul m-a lasat sa plec acasa, cu indicatii stricte de stat in pat cat puteam de mult, continuat tratamentul si masurat in mod constant tensiunea de cel putin 3 ori pe zi.
N-am stat acsa decat 2 zile. M-am intors intr-o seara la spital cu contractii dese si dureroase, burta pietroi si tensiune 16. Si acolo am ramas pana am nascut. Aveam atunci cam 33 de saptamani.
A fost cumplit, era vara, cald, ziua lunga, inchisa intre patru pereti de spital, si noptile sufocante, imi era dor de baietzelul meu care nu intelegea de ce mami nu era langa el, in salon se perindau mereu alte si alte gravidutze, nasteau pe rand, numai eu ramaneam in acelasi pat, numarand zilele si rugandu-ma la DD sa duc sarcina macar pana la 36 de saptamani ! Din cauza tensiunii, se punea problema unei cezariene inainte de termen, chiar de la 32 de saptamani, medicilor le era frica de eclampsie, si eu nu si nu, ca nu vroiam un copil prematur. Nici nu stiam de ce imi era mai teama, de o eventuala eclampsie si moarte intrauterina a copilului, cum ma speriau medicii sau de o nastere prematura cu sechele pentru copil. Au fost cele mai cumplite 5 saptamani din viata mea, fiecare zi conta enorm pentru micutza mea si ma rugam neincetat la DD si la Sf. nectarie, marele facator de minuni, sa ne ajute sa ajungem cu bine macar la 36 de saptamani !
Ca un facut, ca sa fiu si mai ingrozita, intr-o dupa amiaza, stand asa in pat, intre somn si veghe, am auzit parac o voce de barbat spunandu-mi ca unul dintre noi doi o sa moara !
Va inchipuiti cu ce spaima am stat pana la final ! Pur si simplu, oricat ma straduiam si-mi spuneam ca afost o prostie, nu puteam sa-mi scot din minte vocea aceea!
Cand am intrat in 36 de sapt, doctorita mi-a spus ca ma programeaza pentru cezariana de marti intr-o sapt. Urma sa am asadar 37 de sapt ! Era sambata. Eram atat de fericita ! Se apropia momentul marii intalniri !
Numai ca destinul a vrut altceva. Inca de duminica am inceput sa simt ca puiul meu era din ce in ce mai lenes, ea care era mereu foarte activa, acum abia daca mai misca din cand in cand. In spital ni se monitorizau permanent BCF-urile fatului, dimineata si seara si oride cate ori simteam ca ceva nu e in regula. Luni, la 6 dimineata, bataile erau ok, dar puiul meu tot slab misca. Pe la ora 13, am simtit un impuls ciudat sa ma duc sa mai verifi o data. Cred si acum cu toata taria ca numai Cel de Sus m-a indemnat. Stupoare ! Bataile scazusera la 120 si chiar sub 120. Am vazut pe fata asistentei cum incerca sa-si ascunda ingrijorarea. Am stat 20 min la oxigen, timp in care am simtit din nou micutza miscand, dar bataile nu s-au normalizat, ba dimpotriva, scadeau tot mai mult. Atunci am intrat in panica si am stiut ca urma sa nasc. Nu mai era cale de intoarcere. Am fost trimisa urgent la sala de nasteri pt un test no stress, la care s-a constatat ca bataile ajunsesera deja la 50-60. Ceva se intampla cu puiul meu si nimeni nu stia sa-mi spuna ce anume. In minte aveam doar sentinta aceea ingrozitoare, ca unul din noi avea sa moara, si eram singura, numai eu cu micutza mea pe care o imploram sa reziste, vedeam ingrijorarea pe chipul doctoritei care nu a putut rosti decat "il scot si gata !" si incepuse sa se pregateasca de operatie si ma rugam la Sf, Nectarie si la Maica Domnului sa nu fie prea tarziu pentru sufletzelul meu drag!
La ora 16:10 am intrat in operatie, pana am adormit am continuat sa ma rog fierbinte si imi era frica pe de o parte pentru micutza mea, si pe de alta parte pentru mine, nestiind daca anestezia generala era tocmai sigura avand in vedere problemele mele cu tensiunea. Mi-era ingrozitor de teama ca n-o sa ma mai trezesc si n-o sa-mi mai vad niciodata copilasii !
M-am trezit conectata la un monitor pentru inima si primele cuvinte pe care le-am putut articula au fost "ce face fetitza mea?". Mi-au spus ca e bine si constientizand ca totul s-a terminat, am simtit o usurare uriasa. Nimic nu mai conta acum, nici durerea, nici chinul prin care trecusem, nimic ! Mi-au adus-o pentru cateva clipe: era atat de frumoasa ! Micutza, avea 2900 g si 50 cm, si desi se nascuse la 36 sapt si 3 zile, nu avusese nevoie de aparate, respirase singura, era o luptatoare, era minunea mea !
Am aflat apoi ca pe masa de operatii facusem o tulburare de ritm cardiac de vreo 20 de min, de s-au speriat toti, nimeni nu si-a explicat cauza, si pentru asta eram conectata inca la monitor cand m-am trezit. Asadar, temerile mele se confirmasera, trecusem amandoua printr-o cumpana si sunt convinsa ca numai rugaciunile mele catre Maica Domnului si Sf, Nectarie, ne-au salvat.
Am stat mai mult decat trebuia la TI si in tot timpul asta micutza mea era ingrijita de asistente. Mi-au spus apoi ca era atat de cuminte, parca stia ca mami o iubeste si avea sa vina in curand. N-am sa uit niciodata cum atunci cand am ajuns la ea in salon si am strigat-o pe nume, minunandu-ma cat era de frumoasa, cu ochisorii ei migdalati, ca de chinezoiaca si guritza mica, frumos conturata, si auzindu-mi glasul, m-a recunoscut, si a scancit usor !
Mi-au dat lacrimile de emotie si mi s-a facut asa mila de ea, cum statuse ea acolo singura si cuminte asteptandu-ma si parca spunea acum "da, uite, am si eu mamica !".
A fost un drum lung si greu, a fost o cumpana mare pe care am depasit-o cu dragoste si credinta in puterea lui DD si multumesc zi de zi, fie si in gand, Sf. Nectarie pentru ajutor. M-a ajutat de atunci de multe alte ori, caci problemele micutzei nu s-au terminat, e alergica la tot ce misca, dar asta e alta poveste. Important e ca suntem in sfarsit impreuna si simt ca toata lupta pe care am dus-o amandoua a creat o legatura speciala si foarte puternica intre noi !
Sper sa va fie de folos experienta noastra si va spun din inima sa nu ezitati sa va rugati fierbinte atunci cand totul pare extrem de greu sau pierdut. Dumnezeu nu ne lasa niciodata la greu !

cornilia spune:

Felicitari, Ionik76!

Sa-ti traiasca comorile!

lucialu spune:

Ionika am intrat ca ti-am vazut numele si nu mai eram sigura daca esti mami de zmeurica. Nu te-am mai vazut de mult timp. Felicitari mami curajoasa si sa-ti traiasca si micutza luptatoare si baietelul!Sa fiti sanatosi cu totii si sa va bucurati unii de altii!Sper sa te mai vad