Cand cineva acolo SUS te iubeste...

De cand ma stiu am fost indragostita de cuvantul “MAMA”!!! Mi se pare de departe cel mai armonios cuvant din tot vocabularul limbii romane. E primul cuvant rostit de mine cand eram un bebe la randul meu, reprezinta fiinta care mi-a ocrotit viata(din pacate doar pana la 20 de ani). De cand am constientizat maretia lui, mi-am dorit sa “ma fac mare”, sa imi intalnesc Printul si sa devin MAMA.
Dar toate astea se intampla doar in povesti, viata din pacate ne pregateste unele intamplari la care nu te poti gandi, nu vrei sa te gandesti pentru ca te afecteaza mult prea tare.
Mi-am pierdut parintii la varsta cand alti tineri nici nu au un sens in viata. Mama s-a dus Sus in Ceruri cand avem 20 de ani, tata cand aveam 22. Nu vreau sa intristez pe nimeni cu intamplarile astea, sunt ale mele, mi le-am “insusit”, aduc vorba de ele, pentru ca prin disparitia parintilor mei am stiut ca CINEVA ACOLO SUS MA IUBESTE SI MA OCROTESTE. E greu sa te trezesti brusc singura in viata, fara nici un ajutor, fara un umar pe care sa plangi. Dar atunci cand simteam ca tot Universul meu se prabuseste, a aparut cel care avea sa devina sotul meu. Dupa o poveste de iubire telenovelistica, cu despartiri si impacari, am ajuns in 2006 sa ne casatorim. Locuiam in Bucuresti atunci si era primul pas important din viata noastra, chiar daca l-am facut la repezeala(aveam nevoie de un credit ). Nu ne gandeam inca la un copil, asta si pentru ca noi eram prin definite niste copii, ne comportam ca atare, ne placeam sa gustam jocul vietii si ne era bine in doi. Asta nu inseamna ca nu suspinam amandoi dupa un carut frumos prin magazine, din care iesea un nas carn de bebe scump. Amandoi iubeam copii, nici nu stiu care isi doarea mai tare un bebe, dar nu indrazneam sa ne gandim pana acolo.
S-au produs unele schimbari in viata noastra si ne-am mutat la Cluj de unde am luat viata de la 0. Cand intr-un final am simtit ca avem un rost in viata, ne-am pus problema unui copil. In Noiembrie 2007 am renuntat la pastille si am sperat sa se intample minunea din prima, ca nu vedeam de ce nu s-ar putea. Am inceput sa caut pe internet tot felul de informatii despre o posibila sarcina dupa pastille, si asa am ajuns in randul membrilor DC. Am gasit aici la Aspirante un grup de fete unite de acelasi vis maret – UN BEBE. Asa am descoperit ca o sarcina nu vine batand din degete, ca sunt o groaza de probleme care pot intarzia acest vis sa se implineasca. Printre acele persoane eram si eu. Bebele intarzia sa apara, iar in decurs de 1 an am pierdut 2 sarcini. Pentru mine a inceput sa se clatine lumea mea perfecta in care sens vietii da un bebe. Nu reuseam sa inteleg de ce EU, desi suna egoist si stiu ca sunt fete cu probleme mult mai mari, dar pentru mine, ale mele erau de nedepasit. Cautam raspunsuri pe net, pentru ca doctorii spuneau ca nu sunt problem mari, doar ovulatia alandala. OK, dar eu de ce pierd sarcini??? Desi simteam ca imi pierd puterile de a lupta, dupa fiecare infrangerea simteam o mana care ma ridica de jos. O simtea pe MAMA in spatele acestei “renasteri” din fiecare luna.
Apare in viata mea oportunitatea unui nou job, un job la care visam, si care aici in Cluj era greu de gasit. Trebuia sa pun in balanta 2 visuri si era teribil de greu. Dar pentru ca situatia materiala era grea, am luat decizia sa accept jobul si sa reiau pastilele pentru 6 luni pentru a nu le face o “surpriza” la noul loc de munca. Asa ca 6 luni am facut pauza, fizic vorbind, pentru ca psihic visam sa fiu una din cele 1% femei care raman si luand pastille.
Au trecut cele 6 luni si am renuntat la pastille. Reintram din nou oficial in lupta in data de 22 mai 2009. Stiam ca aveam de asteptat, doar 1 an de zile am tras atatea si nu am reusit. De data asta eram mai calma, mai increzatoare si pentru ca noul job ma solicita foarte mult, nu prea aveam timp sa ma gandesc atat de mult la simptome, grafice de temperatura, zile de ovulatie. In timpul asta mergeam si la dentist sa imi rezolv unele probleme vechi, deci eram intr-o continua alergatura. Mi-am zis sa incep usor, doar cu temperatura, sa vedem cum reactioneaza organismul dupa 6 luni de pastille si mai luam si ceva naturiste doar sperand sa devin “functionala” cat mai repede. Graficul de temperatura arata la un moment dat ovulatie, pe care surprinzator “am prins-o”. SI uite asa, toata linistea mea incepea sa se transforme in framantari, in intrebari, in sperante. Era o ovulatie tarzie, z.24, si conform multor teorii, o sarcina nu prea e viabila la o ovulatie tarzie. Off, iar incertitudini, iar nesiguranta. La dentist ii spusesem doctorului ca is gravida si sa nu imi mai faca radiografii si anestezii. Nici eu nu stiu cum de ma gandeam asa departe, dar vroiam sa fiu linistita. El la fiecare intalnire ma tot intreba daca am aflat, si eu tot ziceam ca mai astept. Urma ziua sotului meu, pe 23 iunie. Tare mi-ar fi placut sa ii pot face un cadou cu un test pozitiv. Era un vis al meu, pe langa promisiunea facuta mie ca pana la 30 de ani pe care ii face anul asta, o sa fie tata.
In noaptea dintre 21 si 22 iunie am avut un VIS extraordinar. Vorbeam cu mama mea si imi spunea ca “de data asta va fi bine” si zambea. Era zambetul ei care linistea orice furtuna din mine. M-am trezit dimineata cu sentimentul ca sunt gravida. Nu am spus nimanui de vis si nici de sentimentul care ma cuprinsese. Fetelor le ziceam de simptome, dar nu pomeneam de cel mai mare si intens. Ziua aceea am fost euforica, am mers apoi la dentist si de acolo m-am oprit la prima farmacie, Trebuia sa imi iau un test, trebuia sa vad daca iar cad prada simptomelor false sau ceea ce simteam avea sa fie inceptul unuei noi aventuri. Am luat 2 teste, unul ieftin sa il fac in seara repsectiva si un Sureckeck pentru dimineata zilei de nastere a sotului. Ma simteam intr-un scenariu de film, in care tot ce faceam era sa pregatesc un episod extrem de important si palpitant. Ma lasam dusa de val, dar surprinzator, nu aveam regrete. Am facut testul ieftin. Incercam sa ma ascund de sot sa nu ii stric surpriza de ziua lui, dar deja stia ce fac, numai vazandu-ma la dulapul cu pahare de plastic. Mi-a zis ca iar visez la prostii, ca ma imbat cu apa rece, etc etc. Avea si dreptate la cate posibile linii pale a vazut si el intr-un an, pe langa teste positive de la pierderea sarcinilor.
Am mers la baie si am facut testul si m-am dus sa pregatesc cina. M-am intors sa il verific si normal ca eu incepeam sa vad o umbra de linie. M-am dus la geam, l-am intors pe toate partile. ERA acolo linia. A venit si sotul, a zis ca lui nu ii mai trebuie teste de astea. Vrea unul perfect pozitiv, doar atunci va crede ca vine bebe. Ma cam dezumflasem, dar eu stiam ca de data asta VA FI BINE. Doar imi spusese mama. Incerc sa ii fac poza testului, arat poza unei prietene si apoi le arat si fetelor de pe forum.
Incep felicitarile, din toate partile, dar in sufletul meu ramanea indoiala testelor slab positive care au dus la avorturile spontane. SI totusi in sufletul meu stiam ca sunt gravida.
A doua zi dimineata am facut si testul cel mai de incredere, si linia era si mai vizibila. Asa ca i-am pus fundita si I “l-am servit” la micul dejun. Desi avea indoieli, de data asta stiu ca in sufletul lui stia si el ca de data asta va fi bine. Am inceput amandoi cu greturi si radeam unul de altul care are greturi mai mari. In cateva zile i-am putut arata sotului si testul perfect pozitiv. Cel pe care il astepta.
Visul acesta frumos care ne-a cuprins, incepea sa se transforme intr-un mic cosmar. Ca si la sarcinile trecute, au aparut scurgerile maronii. Nu se putea, nu si de data asta. Nu si acum cand TREBUIA SA FIE BINE. Testul de sange arata sarcina in evolutie, ecografic se vedea deja sacul si ulterior embrionul, si totusi eu sangeram. Au urmat 2 saptamani de stat numa la pat si vizite saptamanale la dr sa vedem daca totul e bine. Bebe crestea, dar stresul meu erau sangerarile. Pana in saptamana 10 m-am chinuit asa. Si a trebuie sa ma intorc si la lucru, unde atmosfera frumoasa a devenit insuportabila din cauza ca le-am facut “surpriza” atat de repede. Cine se gandea ca aveam sa raman din prima??? Dar nimeni nu poate intelege prin ce trece o viitoare mama, asa ca am incercat sa ma distantez cat mai mult de presiunile de la job.
Dupa multe framantari, m-am inscris si la Odisee. Mi-era teama de pasul asta, pentru ca la ultima sarcina pierduta deschisesem Odiseea Mamicilor de albinute 2009 si imediat aveam sa o parasesc. De data asta nu mai aveam curajul sa deschid o Odisee, nici macar sa ma inscriu in cea deschisa deja, dar intr-un final am facut si pasul asta si asa am ajuns la Odiseea Mamicilor de Iepurasi 2010. Suntem un grup tare fain, care ne-am sustinut cat am putut de mult cand au fost probleme, ne-am bucurat si ne-am intristat cand a fost cazul.
Saptamanile treceau una cate una, testele si ecografele aratau ca totul este bine, dar eu tot nu puteam fi linistita, nu pana aveam sa imi tin minunea in brate, sa stiu ca e bine si sanatos. Am aflat la 15 saptamani ca bebe va fi BAIAT. Desi initial amandoi am fost un pic surprinsi de veste, ne-am bucurat ca e sanatos, cel putin ecografic. Facem fata data viitoare.[#61514;] La nume am ajuns greu, dar pana la urma a ramas ERIC NICHOLAS.
In luna a7a, la un control de rutina, doctorita ma gaseste cu uterul foarte contractat si bebe prins ca intr-o menghina inauntru asa ca da verdictul, GATA CU MUNCA!!! Intram in prenatal, statul pe scaun nu imi face bine. Nu ma supar, oricum atmosfera de la lucru era apasatoare si rece, asa ca inceand cu 1 decembrie 2009, ne asezam la clocit acasa in pat.
Numaram saptamanile si ma rugam sa ajungem cat mai aproape de termen, sa nu nasc un bebe prematur. Si saptamanile treceau, pana cand ajunsesem aproape de termen si bebe Eric nu mai dadea semne ca vrea sa ne cunoasca. Stiam doar ca e un incapatant, care nu a vrut sa se intoarca si a ramas pelvian, din acest motiv, cezariana fiind solutia. Din saptamana 35 mergeam saptamanal la monitorizare, unde nici un semn ca nasterea se apropie. Iarasi stres, framantari, intrebari. Am inceput sa caut pe net metode de grabire a nasterii, pentru ca nu mai aveam deloc rabdare sa imi cunosc puiul, pentru ca noptile erau grele, zilele erau lungi. Si asa am iscat ISTERIA MALL la mine la Odisee. Vineri, 19 februarie, mi-am propus sa merg in Mall, sa urc scarile, sa mananc picat si sa ma bucur de “prostaglandinele” sotului.
Dar nici un semn nimic, de fapt asa credeam eu. Duminica 21 februarie trebuia sa merg IAR in spital pentru monitorizare. Noaptea am avut o senzatie ciudata, ca mult nu va mai fi. M-am trezit dimineata cu acelasi sentiment. Cand sa iesim pe usa spre spital, ii zic sotului, parca vad ca raman internata. Se uita la mine si rade. Rad si eu, dar ii zic ca nu glumesc. Lasam masina in parcarea mare si mergem agale spre spital. Ma pune asistenta la monitorizare, sotul langa mine descriindu-mi ce se intampla pe monitor. Deodata o durere puternica, pe care eu pana atunci o asociam cu faptul ca bebe se impinge in ficatul meu. Ii zic sotului ca Eric iar are un meci cu ficatul, el ma intreaba daca sunt sigura ca are treaba cu ficatul, ca apare o contractie mare pe monitor. Si tine mult. Deja ma treceau caldurile de durere, trec cateva minute si iarasi una. Ma lasa fara respiratie. Deci astea sunt contractii??? Dupa cateva minute vine si doctora mea, care era de garda(norocul ei ), si and se uita pe foaie, ma intreaba foarte serioasa ca ce fac, NASC AZI???? Eu si mai mirata ca ea. Ma intreaba, unde e bagajul??? Care bagaj?? Ca eu venisem la monitorizare. Ii zice sotului, fuga dupa bagaj, ca azi e ziua in care Eric vrea sa ne cunoasca. Ma iau toate cladurile din lume, ma invaluie 1 milion de sentimente de teama, nerabdare, frica, nici nu mai stiu, dar cu siguranta o MARE BUCURUIE ca in sfarsit o sa imi cunosc minunea mult asteptata. In timp ce mi se face internarea, eu incep sa trimit sms-uri. Ma lasasem cuprinsa de un val si trebuia sa stau pe el. Nu mai puteam da inapoi. Ajunge si sotul cu bagajul, ma schimb si ma urca in sala de travaliu. Mi se face din nou monitorizare si de data asta contractile se raresc si slabesc ca intensitate. Ioi ce ciuda imi era, dar vine dra si imi spune, dupa un control pe masa, ca mai asteptam pana dupa amiaza, sa se mai intensifice contractile. Dar ca ziua cezarienei va fi atunci. Ma linistesc ca macar nu raman internata cu zilele pe acolo. Nu pot sta intinsa pe pat si ma tot plimb. Vorbesc la telefon mereu, trimit sms-uri, raspund la ele. Deodata gluma se ingroasa. Aproape ca nu mai am timp sa imi revin intre 2 contractii. Vine o asistenta si ma intreaba cum sunt. Ii zic de contractii ca s-au indesit si ma pune iar la monitorizare. Asa era, contractiile erau la 3 minute si intensitate mare. Vine si doctora, ma urca pe masa, dilatatie 3, fundul bebelui deja coborat. Era ora 16.00. Mi-a zis ca la ora 18.00 intram in operatie. Ioi, gata cu gluma. Il sun pe sot sa vina, ca il trimisesem acasa. Nu avea de ce sa stea cine stie cate ore prin spital. Aici asa e politica, contractiile trebuie sa fie regulate pana sa te bage in cezariana. Ies la el pe hol printre dureri, imi face ultimile poze in postura de graviduta si ma ajuta cu bagajul si mutatul la terapie intensiva, la alt etaj. Acolo semnez hartii peste hartii, vorbesc cu anestezistul, hotaram tipul de anestezie, imbrac “halatul” de la ei si ma indrept spre sala de operatii. Eram ca o masina teleghidata din cauza emotiilor. Mi-era frica de operatie, dar stiam ca aveam sa imi vad minunea. In sala de operatii totul decurge ametitor de repede: anestezia, perfuziile, toata lumea e in continua miscare. Incep sa amortesc, vine si doctora mea. Incepe operatia. Dupa primele minute imi dau seama ca sunt ceva problem. Bebe e mare si foarte sus, burtica mea e mica. Se chinuie, un doctor mi se urca pe burta, ma ia cu ametelea un pic si un sentiment de teama. Vad toata lumea agitate in jurul meu, doar anestezistul incearca sa ma incurajeze. Imi zicea glume, dar mie nu imi ardea. Simt cand il scot pe bebe, dar nu aud nici un planset. Agitatia devine si mai mare in jurul meu, Eu ma uit descumpanita cand la anestezist, cand la asistenta care ma tinea de mana. Toti se uita in aceeasi directive, probabil la bebe. Incep sa ma agit, pulsul imi creste la 180, mi se fac injectii. Deodata aud un OAAAA timid si ochii mi se inunda de lacrimi, lacrimi de emotii, de teama. Ii simt pe toti ca respire usurati, dar eu vroiam sa il vad. Mi-l aduc pe botul de om care a stat 9 luni in pantecul meu. O dragoste imensa ma cuprinde cand il vad atat de frumusel: brunet cu niste buzite rosii ca focul. Era variant masculina a Albei ca Zapada. Cel putin pentru mine era cel mai frumos din Univers. Desi doar o secunda apuc sa il vad, raman cu imaginea lui intiparita in minte. Aud doar ca lumea se agita in continuare, am facut o hemoragie puternica. Am pierdut 800 de gr de sange, de unde si asa aveam probleme mari cu hemoglobina. Nimic nu mai conta, nici nota 7 primita din cauza plansului intarziat, mi-am vazut minunea cu ochii, pe ERIC NICHOLAS, semnul ca CINEVA ACOLO SUS MA IUBESTE.
Recuperarea a fost mai grea si din cauza anemiei foarte mari, dar din momentul in care am fost cu puiul meu, tot Universul meu si-a schimbat traiectoria. Are acum alt element in centrul lui. Cand il am la piept, parca il hranesc doar cu iubire. Te intrebi cate o data cum e posibil ca un pui de om sa te faca sa ai asa sentimente inaltatoare. Probabil nimeni nu va gasi un raspuns suficient de potrivit. Stiu doar ca puiul asta de om merita orice sacrificiu din lume.

Mami si tati te iubesc, MINUNEA MEA MICA, trimisa din ceruri de 2 ingeri pazitori.
Mami si tati VA MULTUMESC!!!


Oana, mami de minune mica, Eric Nicholas(21.02.2010)

Multumim Doamne pentru minunea data si ajuta-ne sa fim sanatosi!

trutzi spune:

Este o poveste superba, mi-au dat lacrimile. Felicitari mamico!
Sa va traiasca baietelul si sa fie sanatos!
M-am uitat si la poze. Ai fost o graviduta tare sexy dar, baietelul m-a facut sa ma topesc pe scaun
Felicitari!

Cu ajutorul lui Dumnezeu viitoare mamica
............................................................
www.petitieonline.ro/petitie/sa_schimbam_soarta_romanilor_care_au_nevoie_de_tratamente_in_strainatate_-p60665048.html" target="_blank">Semneaza petitia

lalala13 spune:

oana

nu am cuvinte.. sa fiti sanatosi toti trei si..astept si fetita



----------------------------------------------
my somebody....

20+ cu

Doamne Ajuta sa fim bine pana la capat!

Jasmine spune:

frumoasa poveste,Oana!

sa fie sanatos bebe Eric,sa creasca mare si frumos si o sa-i faceti si o surioara,sunt sigura de asta



35+

vladimirescu spune:

Oana, am plins de mi s-a scuturat camasa pe mine... tare frumos ai povestit! Dumnezeu sa va ocroteasca!

mami de vladimir (4 ani si 7 luni, bun si dragastos)

miria_cristina spune:

Felicitari, OANA, pentru experienta ta de mama!

A fost o poveste foarte duioasa spusa intr-adevar din inima unei mamici tinere si la inceput de drum.

Cristina +32 si Maria Damiana (5 nov 2004) http://photos.yahoo.com/miria_cristina

"Treci din lumina in umbra pentru a face loc altora."
"Uita raul, iarta mult si rabda mult." Arhm. Mina Dobzeu

http://bucuriaarteisauartizanuldebucurii.blogspot.com/

philip spune:

Oana, ce minune aveti voi acolo, vezi ca se poate? sa fie sanatos si voi pe langa el!

bobocel_07 spune:

Sa va traiasca minunea

alexia_07

Yaia spune:

Felicitari si sa va bucurati de fiecare clipa petrecuta impreuna!

===============================================
Irina, mami de Tudor Cristian (08.10.2007) si delfinas(a)

annya9 spune:

OANA, inca plang de emotie dupa ce am citit povestea ta. Trista, dar cu happy end. Felicitari si sa aveti o viata ca-n povesti!!!



33+ Radu Alexandru
poze ghiulica

www.contractionmaster.com/" target="_blank">calculator contractii

Ioanact spune:

Oana f frumoasa povestea si emotionanta! Sa va bucurati toata viata de el si sa va faca fericiti!

ALBUM
POZE RECENTE
Ioana creste mare

Cum creste bebe Justina

ALINA de IOANA (11 Ianuarie 2008) + 34+ - Justina
DOAMNE AJUTA-NE, sa ne nastem sanatosi!