oare cand ma fac bine?-atacuri de panica

bird70 spune:

Anxietatea si depresia merg mana in mana, iar atacurile de panica SUNT expresia anxietatii.

Health is a state of physical, mental and social wellbeing and not merely the absence of disease or infirmity . World Health Organisation

Arthurana spune:

Bird are perfecta dreptate. Te sprijin in totalitate.

Camelia, din cele descrise de tine suferi de anxietate generalizata. Atacurile de panica multiple duc la depresie. Exact cum descri tu, te simti neputincioasa, ti-ai dori sa faci mai mult cu baietii, cu familia in general.

Este dureros cand cei din jurul tau isi dau cu parerea referitor la medicamente. Stiu, este mentalitatea romanesca, ca medicamentele sunt niste droguri care dau dependenta...

Am o intrebare: daca ai avea Doamne fereste diabet, ai refuza sa iei insulina sau alte medicamente? ori in cazul unui picior fracturat ai spune ca nu vrei sa pui un ghips?
Anxietatea este o boala ca si toate celelalte. Psihoterapia functioneza in combinatie cu medicamentatia corespunzatoare.
Depresia si anxietatea SUNT BOLI REALE, F GRAVE DACA SUNT NETRATATE, SAU TRATATE CU SFATURI DE LA PRIETENI, VECINI, FAMILIE.
Este vorba de o inbalanta chimica la nivelul creierului care se trateaza, si se vindeca in marea majoritate a cazurilor cu medicamente.
Am trecut prin atacuri de panica ani de zile, de la 16 ani. Am fost tratata cu indiferenta totala pentru o perioada, apoi cu pshitoterapie la una din cele mai mari nume a psihoterapiei cognitive romanesti Irina Holdevici, pe care o respect si o admir.
Am suferit ca si tine, stiu prin ce treci. Durerea psihica si aceea stare de frica constanta, in asteparea urmatorului atac de panica sunt insuportabile...mai rau ca o durere fizica.
Am avut noroc sa fiu pusa pe un medicament care se gaseste si in ROMANIA. Si in doua saptamani nu am mai avut atacuri de panica. Anixetate, sau stari depresive, mai ales in perioada premenstruala..am mai avut, dar total diferite ca intensitate. Am dobandit control asupra starilor acelea oribile.
Eu nu sunt medic, tot ce scriu este din experienta personala. MIE MI-AU FOLOSIT MEDICAMENTELE.
Sunt sigura ca iti vei reveni.
Inca ceva: Te admir pentru curajul care il ai sa admiti ceea ce simti. In momentul cand accepti prin ce treci esti pe jumate vindecata.
Poti sa-mi trimiti PM oricand si iti voi raspunde cu drag. Sunt alaturi de tine Camelia. Si nu uita...sunt milioane de mamici care trec prin asta si care isi revin. Este doar o perioada trecatoare. Va trece!!!

Arthurana spune:

Roxana,


Consilierea terapeutica (psihoterapia) poate fi suficienta in cazul depresiei sau anxietatii usoare. In cazul in care simptomele de debut sunt severe, cel mai probabil tratamentul initial va include atat medicamente antidepresive cat si consiliere terapeutica.

Medicamentul antidepresiv/ antiaxiolitic actioneaza imediat. 6 luni de terapie este ideal, dar marea majoritate a persoanelor care sufera de anxietate si atacuri de panica renunta la terapie dupa primele 3 sedinte. Dupa cum stii si tu, terapeutul da anumite tehnici de supravietuire,care sunt cu siguranta extraordinare. Dar cand atacul de panica loveste, ca un cutremur, toate sfaturile si toate tehnica dobandita dispare...Atata vreme cat pacientul este pe un medicament POTRIVIT, deci care functioneaza, intensitatea atacului de panica este mult diminuata, si pacientul poate aplica metodele invatate la terapie. De aici INCREDEREA IN SINE, PROGRES SI in unele cazuri VINDECARE.
Sincer nu cred in vinecare miraculoasa, totala. Sunt oameni care au anxietate toata viata, dar care au invatat cum sa o trateze si cum sa-i faca fata.

Nu incerc sa te conving ca medicamentele sunt solutia ideala, sunt doar ca "un ghips" la un picior fracturat, iar terapia o vad ca o carja. Fara ghips piciorul nu se poate vindeca doar cu carja, fara carja se pune prea mare greutate pe piciorul bolnav si nu se vindeca.

Pupici

oana_s spune:

Sustin si eu ideea cu medicamentele.

Acum 1 an si ceva eram aproape o leguma, atacuri de panica la greu, anxietate generalizata, mi-era frica ca mi se face frica, dupa frica urma raul, cu ameteli, stari de voma, amorteli ale membrelor, uneori lesin, ambulanta si toate cele cum le stiti si voi.
Eram asa de rau, incat mi-era teama sa stau in casa singura cu fii-mea, sa plec undeva, sa merg intr-un supermarket, sa stau doua ore la un film parea imposibil.

Parerile erau impartite, ca e tiroida, ca e cadere de CA (ulterior am aflat ca nu exista caderi de CA de sine statatoare ci numai in urma unui atac de panica, sau a ceva ce cauzeaza caderea).

Pana la urma am nimerit un neuroendocrinolog cu scaun la cap, mi-a facut toate analizele, care au iesit perfecte si mi-a zis clar: "fata, tu ai tulburare de panica si anxietate" si mi-a prescris doua luni Rivotril.

In 3 zile de Rivotril eram ca noua, jur, ca noua...am scazut doza treptat...imparteam pastiluta aia in 8 pana in final cand n-am mai luat deloc.

Prima saptamana a fost mai greu pt ca mi-era frica sa nu revina atacurile, respiram adanc, incercam sa las frica sa existe nu ma luptam cu ea...si mi-am revenit.

Acum, dupa 1 an, se mai intampla sa ametesc, sa am palpitatii, dar in nici un caz la intensitatea celor de atunci si sunt constenta ca trebuie sa ajung la terapie ca sa elimin starile complet sau sa invat sa le controlez mai bine.

Ideea mea, bazata numai pe experienta personala este ca atunci cand esti cu adevarat in mijlocul acestei boli, medicatia te ajuta sa te mentii pe linia de plutire si iti da motivatia sa lupti, iti demonstreaza ca inca poti sa fi un om normal.

Eu una n-as fi putut sa ma ridic pentru ca pur si simplu nu credeam ca se poate. La asta m-a ajutat medicatia, mi-a aratat ca se poate.



Oana si Mara 11.08.2004

Noi

rrox3 spune:

Cred ca nu m-am facut corect inteleasa...

Bird daca citeai si randul urmator textului citat de tine ai fi vazut ca spun : "Uneori sunt necesare, dar doar pentru a putea urma psihoterapia. Ea e baza." Nu sunt absurda, nu am nici idei preconcepute. Si chiar stiu ce vorbesc.

Arthurana EU am suferit de anxietate si atacuri de panica. Stiu cat de ingrozitor este. Si mi-a fost extraordinar de greu sa scot capul la lumina. Si terapia mea a durat 1 an si jumatate, nu doar 6 luni. Dar dupa cateva sedinte deja scapasem de atacurile de panica, mi-a ramas doar o tona de anxietate, fobii, insomnie si multe altele. Stiu cum e ca dintr-o persoana foarte in control, extrem de rationala si eficienta, sa te trezesti brusc ca nu mai stii cine esti si nu mai poti nimic, decat sa te temi, nici tu nu stii exact de ce...

Oana Asa e, trebuie sa faci terapie. Fiindca motivele care te-au adus in starea respectiva nu au disparut, au disparut doar simptomele si tu te simti mai in control avand alternativa medicatiei la indemana. Ceea ce nu e rau deloc. Dar risti, ca in anumite conditii, sa ajungi de unde ai plecat.

Asta tot scriu si pricep doar eu Medicatia e doar un suport de moment, rezolva temporar problema. Nu sfatuiesc pe nimeni impotriva medicatiei, spun doar ca terapia, o terapie reusita e solutia definitiva si necesara.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

rrox3 spune:

Eu am cautat si am citit marturiile altora care trecusera prin asa ceva. E adevarat ca majoritatea celor care scriau pe forumuri nu reusisera sa iasa din cercul vicios, dar eu ii vedeam doar pe cei care reusisera, pe ei ii cautam. Cu ei (in special ele ) in minte am putut sa indur si sa merg inainte. Fiindca, asa cum spui si tu, stiam deja ca se poate.
Pe urma am citit un teanc de carti de psihologie si am reusit sa inteleg exact cum functioneza, ce am de facut ca sa inceteze, si mai ales, ca este posibil. Ca voi reusi cumva. Si am reusit.

E adevarat ca e greu sa mergi pana la capat cu terapia, este ingrozitor de greu sa accepti tot ce ai ascuns de tine ani intregi fiindca era de neacceptat, dar cand esti convins ca asta e solutia, unica solutie sa ajungi intr-un echilibru real, sa nu te mai consumi mergand pe sarma, reusesti. Cu un terapeut bun.
Suna cam patetic, dar nu stiu cum altfel sa scriu despre asta...

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

mess4u2000 spune:

Fetelor, multumesc pentru mesaje! Eu cumva, in subconstient stiu ca trebuie sa combin medicatia ci terapia. Eu simt in anumite momente ca daca m-as echilibra un pic luand medicamente, as putea sa merg mai usor mai departe.
Azi am contactat o doamna psiholog recomandata de un preot, care cica s-ar ocupa de cei in suferinta ca si mine. Urmeaza sa stabilim o zi in care sa ne vedem si recunosc ca de-abia astept.
As vrea sa pot merge mai des la biserica, sa petrec mai mult timp acolo. Am fost o singura data la slujba de duminica in tot acest timp, si am simtit ca ma incarc pozitiv. Am si plans, m-am si linistit. La mine starile nasoale nu sunt permanente. Dimineata ma simt cel mai bine caci dorm destul de bine de cand sotul meu doarme cu cel mic. Apoi, treptat se instaleaza ameteala, care poate sa fie usoara sau destul de deranjata. Acum, ca mi-a venit ciclul , nu-mi mai vine sa plang. Ametesc mai ales cand ma aflu in spatii inchise, acasa, la metrou, la serviciu.
Sper din suflet ca dr. aceasta sa fie una potrivita pentru mine.
La mine perioada cu atacurile de panica a durat foarte putin, adica nu stiu... atacuri majore am facut doar de vreo trei ori. Apoi am ramsa cu starea de rau fizic si desigur si cu teama de atac. Dar imi spuneam "OK, am facut atacul, am vazut cum e si eu altul nu mai fac!". La mine cred ca problema este ca sunt o fire anxioasa, desi eram o persoana foarte tonica si sunt genul care toata viata mi-am zis in momentele grele " nu-i nimic, o sa fie bine, nu ma doboara pe mine asta". Recunosc ca am plans mult din copilarie, ffara sa fi avut probleme in familie. Asa am fost eu, sensibila si afectata de cele ce se petreceau in jur. Acest lucru s-a agravat in timp... ma descopeream ca sufar numai la vederea unui batran neputincios, sau a unui copil care plange. Dar n-am realizat cat e de grav pentru sufletul meu. Iar cand copiii mei sufera din orice nimic, eu sufar mai tare pentru ei. As vrea sa ma schimb, sa pot fi un pic mai detasata.
Si mai am ceva... in anumite situatii fac scenarii neplacute cand as putea sa fac exact contrariul.
O sa revin cu amanunte despre psiholog. Multumesc tuturor pentru reactie si incurajari.

Camelia

Alizee spune:

mess4u2000, sensibilitatea exagerata este si un siptom al disfunctiei tiroidiene.
Daca vrei, iti trimit pm cu numele si adresa unui medic endocrinolog extraordinar, careia ii vei spune toate simptomele tale, astfel va sti ce analize sa-ti dea de facut si ce tratament.

allinta

A fi fericit nu inseamna ca totul este perfect.
Inseamna ca te-ai hotarat sa privesti dincolo de imperfectiuni.

oana_s spune:

Nu e deloc patetic, sunt absolut de acord cu tot ce spui, mi-e clar ca terapia este solutia pe termen lung.

Oana si Mara 11.08.2004

Noi

bird70 spune:

Tu pleci de la premisa ca toti cei care sufera de depresie/anxietate au probleme subconstiente nerezolvate. Nu este intotdeauna asa. Eu am suferit de depresie majora ani de zile, am avut si probleme cu anxietatea (nu atacuri de panica insa). Acum 15 ani cand am nascut eu nu stia nimeni de depresie in Romania si doctorita a ras de mine. Depresia mea a fost declansata pe fond hormonal (dupa nastere) de suprasolicitare si epuizare fizica. Dupa nastere am avut o hemoragie masiva provocata si lasata netratata de personalul medical. Cand am ajuns acasa abia am reusit sa urc scarile pana la apartamentul nostru, asta in conditiile in care am avut o nastere usoara si inainte de-a naste am fost foarte activa (ma plimbam 1-2 ore zilnic). Pe fondul unei anemii severe orice mi se parea un efort imens. Fiica mea este intoleranta la lactoza, iarasi nimeni nu stia nimic de asta in Romania asa ca a suferit de colici severe. In primele 3 luni a plans in fiecare noapte, toata noaptea . Si uite asa am ajuns dintr-o persoana foarte pozitiva si activa, o carpa. Pe mine medicamentele m-ar fi pus pe picioare. Nu am avut nici o problema de rezolvat, nici o trauma din trecut de cautat. Am avut o copilarie frumoasa, niste parinti minunati, aveam un sot care ma iubea enorm si nici nu stiu cum a rezistat in perioada aia si un copil perfect. Tot ce aveam nevoie era ajutor sa imi refac creierul supraturat si epuizat. O varianta era sa iau medicamente (necunoscute atunci in Ro)si care probabil m-ar fi pus pe picioare in cateva luni, alta varianta sa ma refac 'natural' in timp, asta s-a si intamplat, pas cu pas, de multe ori 2 pasi inainte si unul inapoi, bucatica cu bucatica. Cred ca mi-am revenit undeva la 90-95% cand fiica mea avea 5 ani. Terapia probabil ca ar fi ajutat prin faptul ca as fi avut inca o persoana la care sa ma plang si as fi invatat cate ceva. Dar cum eu nu aveam probleme subconstiente de descoperit probabil ca efectul ar fi fost foarte limitat. Medicamentele mi-ar fi dat exact ce aveam nevoie, putina liniste, energie si ar fi ajutat enorm la recuperare. Eu regret enorm anii pe care simt ca i-am pierdut, perioada cand nu am fost eu, anii in care as fi putut fi o mama si o sotie mai buna, in care as fi putut sa aduc bucurie celor din jur. Din pacate eu nu am avut sansa sa aleg, nu am avut optiuni. Ma deranjeaza foarte tare sa vad ca sunt persoane (oricat de bine intentionate) care sfatuiesc impotriva medicatiei. Simt ca fura sansa celor care sufera de a se face bine. Nu doresc nimanui sa treaca prin ce am trecut eu. Cred ca cineva pe medicatie are sanse mult mai mari sa mearga si sa se tina de terapie decat cineva care nu este pe medicatie.

Health is a state of physical, mental and social wellbeing and not merely the absence of disease or infirmity . World Health Organisation