Povestea ei, povestea lui, povestea noastra...

POVESTEA EI, POVESTEA LUI, POVESTEA NOASTRA...

Ma numesc Magdalena, dar prietenii si sotul imi spun Magdy. Povestea ei a inceput acum multi ani. Eram copil, aveam 10 ani si pijamalute albe cu floricele albastre;eram innebunita dupa aceste pijamale si dupa bunica mea, care pot spune ca a fost mai mult decat a fost mama pentru mine. La ea mancam, la ea ma jucam, cu ea mergeam la biserica si tot la ea dormeam. Intr-o noapte am visat ingerasi. Se facea ca din cer, legata de un clopot imens, cobora o funie fff groasa. de o parte si de alta a clopotului statea cat un inger. Amandoi imbracati in alb cu aripi imense si trimeteau spre mine raze de lumina; imi zambeau si imi faceau semn sa ma apropii de funie. M-am apropiat si am atins-o. Am inceput sa zbor spre ei. Mi-era frica si am inceput sa o strig pe bunica si sa plang: "Mamaie, mamaie..." Si mamaie era acolo si m-a trezit mangaindu-ma pe crestet. I-am povestit cu lacrimi in ochi ce am visat si mi-a spus: " Visul asta este sfant, mama, sa nu-l uiti niciodata..." Nu stiam atunci ca visul acesta ma va urmari toata viata.
Am avut o copilarie fff frumoasa, o adolescenta nu prea reusita caci pe cand aveam 12 ani, la doua saptamani dupa moartea bunicii, mama l-a nascut pe fratele meu, de care trebuia sa am eu grija cand ea nu era acasa. La 20 de ani prima dragoste care dupa un an sa sfarsit, apoi la 26 de ani a doua dragoste care ar fi trebuit sa-mi devina sot si care asa ar fi sfarsit daca pe individul respectiv nu l-as fi gasit cu alta in pat. Am jurat atunci ca nu-mi mai trebuie barbat roman.

La 29 de ani l-am cunoscut prin internet pe Michael, sotul meu, cu care m-am casatorit pe 13 iunie 2005. Este un om minunat, mai multe nu pot spune pt ca orice cuvant as cauta nu gasesc altul mai potrivit. Dupa cununia civila, am plecat in luna de miere in Grecia, demult imi doream sa ajung acolo; o tara frumoasa care m-a fascinat. Am facut multe excursii ca sa cunoastem imprejurimile si am urcat si pe munte la manastirea Tzampica. Acolo cica urcau deseori femeile care doreau sa ramana insarcinate si se rugau. Asta am aflat-o abia cand am ajuns acolo sus si Michael chiar radea de chestia asta pentru ca el nu crede in asa ceva. In gandul meu mi-am pus o singura dorinta: "Ajuta-ma Doamne sa am copii...", apoi am plecat. Cand ne-am intors din Grecia a reintrat totul in normal iar dupa o luna am inceput sa am ameteli si greturi i-am spus lui Michael iar el a ras zicand: " Cat timp te-ai rugat acolo la manastire?" Am facut testul de sarcina si a iesit pozitiv. Ne-am bucurat enorm si am zis ca daca va fi fata se va numi Theodora(in greceste: Dar de la Dumnezeu).
Pe 10 sept am facut cununia religioasa, aici in Belgia, iar peste doua zile am inceput cursurile de germana intensiva in Köln. Cinci zile din sapte pe saptamana locuiam la o prietena in Köln, iar la sfarsitul saptamanii venea sotul si ma lua acasa. Intre timp sarcina evolua bine si aveam sa aflam ca va fi fetita. La sfarsitul lui nov am terminat cursurile si m-am hotarat sa vin in Romania pentru doua saptamani inainte de sarbatori. Totul a decurs normal si cele doua saptamani au trecut ca vantul. Trebuia sa ma intorc pentru ca aveam programare la control.

Controlul ginecologic a fost pe 21 decembrie seara la ora 8. Am mers impreuna cu Michael si am intrat senina in cabinetul doctorului. Mi-a luat tensiunea: 19/10. Imi controleaza si urina. Se albeste la fata. "Ia treci pe cantar" zice. Nu luasem nimic in greutate. " Da' tu cum te simti?" ma intreba din nou cu o fata de om speriat. Eu zic ca bine. " Hai si la ecograf" zice el. In timpul ecografiei nu a scos nici un cuvant, el care tot timpul facea glume si era bine dispus acum avea o fata lunga si o privire grava care ma speria. Si masura, si masura, si masura... si la un moment dat zice: " Nu e bine, trebuie sa ramai in spital". Eu zic: " Nu pot veni dupa Craciun?". El: "Mergi acasa, iti faci bagajul si vii inapoi, chiar de e 11, chiar de e 12 (noaptea), eu sunt aici." In timp ce ieseam pe usa cabinetului la oprit pe sotul meu si i-a spus ca situatia e grava dar sa nu-mi spuna nimic, caci daca ma sperie va fi si mai rau. M-am intors cuminte inapoi si in noaptea aia mi-au pus perfuzii si mi-au dat medicamente sa-mi scada tensiunea. A doua zi am petrecut-o tot in acelasi spital. A treia zi vine doctorul si imi spune ca trebuie sa ma transfere la Liege intrun spital specializat pentru prematuri caci s-ar putea ca copila mea sa vina mai devreme decat e programata. Eram in saptamana 26. Mai multe nu stiam... M-au transferat acolo si infirmierele m-au dus la ecograf. Cand am ajuns in salon din nou, una din ele spune: "Te pregatim de cezariana". Pe moment am facut un soc." CE? CEZARIANA? Eu nu vreau cezariana, mie nu-mi da-ti copilul afara, copilul ramana la mine in burta..." Si imi smulgeam parul din cap de durere ca nimeni nu mi-a spus despre ce era vorba ci pur si simplu vroiau sa-mi scoata copilul. Au chemat un psiholog si pe Michael si asa au reusit sa ma convinga ca cezariana era singura cale de supravietuire a mea si a ei, a Theodorei.

Pe 23 decembrie la 14.10 a venit pe lume Theodora, micuta mea de numai 580gr. O mana de om cu un glas atat de puternic, ca sotul a auzit-o de pe holul spitalului. A scos-o si a si fugit cu ea, nici nu apucasem sa o vad. Am vazut-o abia seara cand m-au dus cu patul la ea, si nici atunci prea bine. Nu realizam cat de grava era situatia, ma gandeam la ea, dar imi era frica sa ma duc sa o vad, imi era frica de propriiile mele reactii. Si mai era si neputinta de a ma da jos din pat dupa cezariana si nu numai de la cezariana cum aveam sa aflu mai tarziu. Pe 25 decembrie, la 4 dimineata a venit o asistenta sa-mi ia sange ca sa-i faca ei transfuzie ,spunandu-mi ca fata nu e bine. Am asteptat lumina zilei cu sufletul la gura si cand a venit Michael, m-a pus intr-un scaun cu rotile si am urcat sus la prematuri, nu inainte de a lua si sticluta de aghiazma cu mine, ca sa o botez in caz ca nu venea preotul. Cand am ajuns sus un doctor ii facea ecografie la cap, si tot o apasa cu ecograful si o chinuia saraca ca-mi venea sa-i spun: "Lasati-o in pace nu o mai chinuiti, lasati-o in pace..." Si o vedeam cum se face albastra si albastra si albastra... si Michael spune: "Se duce!" Si eu ma pregateam sa-i torn aghiazma pe capusor si atunci intra preotul si o boteza. Si se duse la ingerasi...

" Si te-ai dus dulce minune,
Si-a murit iubirea noastra,
Floarea albastra, floare albastra,
Totusi este trist in lume..."

Si am simtit cum s-a rupt ceva in mine. M-am uitat la ceas. Era 10.45 in ziua de 25 decembrie, zi sfanta pentru intreaga omenire dar pentru mine si mai sfanta caci aveam un ingeras care se inalta la ceruri. Si plangeam si eu si sotul si personalul de la intensiva.
Apoi am urcat in salon si nu stiu ce sa mai intamplat caci am lesinat. "Madame, madame..." - o asistenta incerca sa ma trezeasca la realitate, cruda realitate...
A doua zi pe 26 decembrie, avea sa vina familia sa o vada pe micuta. Coboram undeva jos la morga, unde o pregatisera pentru vizitatori si eu intru prima. Si vad fotografia ce se afla alaturi de patutul unde dormea micuta mea Theodora si lesin din nou. Imi revin si privesc din nou fotografia: un copilas cu parul in vant si imbracat in pijamale albe cu floricele albastre se ridica la ceruri pe o raza de stea, unde de o parte si de alta il asteptau doi ingerasi imbracati in alb. Acelasi tablou ca si in visul meu din copilarie!

Pe 27 dec au venit doctorii si mi-au spus ca situatia mea e grava si ma vor transfera la un alt spital din Liege mai bine specializat.
Nu stiam ca aveam sa dau ochii cu moartea si am sa ma rog pentru fiecare secunda a vietii mele. Erau cinci medici in jurul meu si ma intrebau de ce sufera tatal meu, ce boala are... El sufera cu rinichii, face dializa, dar de unde era sa stiu eu ca asta are legatura cu mine si ca aveam sa-i mostenesc boala...
Mi-au spus ca-mi vor face dializa cu plasma, dar pt asta imi vor pune un cateter la gat, la jugulara. Au incercat, dar nu au reusit, caci incepusem sa nu mai am aer si s-au speriat putin. Mi-au zis ca a doua zi vor incerca din nou, dar de data asta cu anestezie generala. Eu nu vroiam, caci aveam impresia ca odata inchisi ochii nu aveam sa-i mai deschid. M-au convins pana la urma... Si ma rugam la Dzeu si la Theodora mea sa nu mor. In timp ce imi facea anestezia am inceput sa plang si sa le spun ca nu vreau sa mor, apoi am inceput sa zic "Tatal nostru". Sub anestezie cica as fi cerut o cruce, au luat repede crucea de pe perete si mi-au pus-o in mana... Dupa ce m-am trezit am intrebat ce este cu crucea in mana mea, iar cumnata-mea mi-a zis ca am cerut-o. Se pare ca asta m-a ajutat tare mult...
Pe 7 ian am cerut sa ma lase sa merg la inmormantarea Theodorei. M-au lasat cu conditia sa nu ma ridic din scaunul cu rotile... Cand am intrat in biserica si am vazut sicriasul mic si alb, am izbucnit intr-un plans sfasietor si am vrut sa ma ridic... Am simtit mana sotului meu pe umerii mei si atunci am intors privirea... Plangea si el, plangea si preotul, plangeau oamenii din biserica... Socru-meu a dus sicriul la mormant, iar apoi m-am intors in spital...
Au urmat zile de cosmar, de dializa cu plasma, de analize, de incercari disperate de a supravietui...
Dupa doua luni de spitalizare am ajuns acasa si primul lucru care l-am facut a fost sa ma duc sa ma rog la mormantul Theodorei si sa-i cer iertare ca nu am fost in stare sa-i redau viata.
Au urmat terapii la psiholog, vizite in Romania, si trei ani de asteptari a unui verdic: daca mai pot avea copii, fara sa existe riscul sa mai trec inca odata prin ce am trecut. Si verdictul a venit: pot ramane din nou gravida.

In oct 2007 am scos steriletul si ne-am apucat de treba. Rezultatul sa vazut abia in iulie 2008 cand deja incepusem sa-mi fac griji. Merg la ginecolog, acelasi doctor simpatic de acum trei ani despre care pot spune ca mi-a salvat viata, care imi confirma banuielile. Eram INSARCINATA!!! Imi fixeaza DPN-ul: 25 martie 2009.
OFFFF DOAMNE, fa sa nu fie adevarat! Acelasi DPN il avusese si Theodora, eram gravida in aceesi perioada in care fusesem si cu Theodora. De ce nu cu o luna mai inainte sau mai tarziu?
Mi-am propus sa gandesc pozitiv si sa nu mai fac nici un fel de efort fizic. Vroiam ca sarcina aceasta sa decurga fara probleme si stres si asa a si fost. In luna a patra am aflat ca va fi baiat si mi-am spus ca il voi numi Gabriel(in ebraica: "Puterea mea e Domnul"), caci urma sa se nasca in ziua Bunei Vestiri.
In saptamana 30 am fost internata din cauza contractiilor in aceeasi maternitate unde am nascut-o si pe Theodora si am primit vizite de la preotul spitalului care a fost atunci alaturi de noi si de la personalul pediatric care a fost atunci de fata.
In saptamana 37 au decis cezariana pentru ca rinichii mei incepusera deja sa nu mai faca fata. In ziua de 5 martie a venit pe lume Gabriel, lumina ochilor nostri. In momentul in care l-au scos din burtica a privit lumea cu niste ochi mari si intrebatori iar o asistenta imi repeta de zor ora nasterii:" 10.45!!!" "CAT???" intreb eu. Ea:"10.45"
Simteam ca lesin din nou. Era ora la care murise Theodora.

Acum la 7 luni de la nasterea lui Gabriel si la aproape 4 ani de la moartea Theodorei am invatat sa traiesc orice clipa alaturi de cei dragi, sa ma bucur de surasul copilasului meu care imi umple inima de bucurie si sa nu incerc sa caut explicatii la ceva ce cu totii stim si anume ca CINEVA ACOLO SUS NE IUBESTE si are grija de noi si de sufletele noastre. Si am mai invatat ceva:
NIMIC nu este intamplator, nici macar un VIS.


BUCURA-TE MARIE...

Iata-ma din nou aici, la doi ani de la nasterea lui Gabriel...
Si iata-ma din nou mamica, de data aceasta a unei fetite, a treia comoara a mea...
Cand am ramas insarcinata, inca il mai alaptam pe Gabriel si se intampla in ianuarie 2010. Nu ne-am protejat caci nu ne gandisem ca o sa se intample atat de repede si in afara de asta, nici momentele noastre intime nu erau atat de dese. Ultima menstruatie o avusesem pe 6 ianuarie, iar la inceputul lui februarie vazand ca imi intarzie ciclu, mi-am pus un mare semn de intrebare. Greturi si ameteli nu aveam, eram doar obosita. Am cumparat un test si l-am facut pe ascuns. A doua liniuta a iesit foarte pala, asa ca trageam inca nadejde sa nu fie adevarat. Am decis sa-i spun sotului: "Stii, cred ca sunt gravida..." El s-a uitat foarte surprins la mine: "Daaaa??? Cum???" Apoi mi-a zambit si mi-a zis sa merg la medic.
A doua zi mi-am facut programare si doctorul meu stiindu-ma cu probleme m-a luat imediat. Mi-a confirmat ceea ce eu banuiam deja: ERAM GRAVIDA...
Am izbucnit in plans, nici eu nu stiu daca de bucurie sau de furie. Ma gandeam la Gabriel, el era inca mic, nici macar nu implinise un an, avea nevoie de mine, avea nevoie sa-l ridic, sa-l schimb, sa ma joc cu el, iar eu cum puteam face asta in cazul in care eram nevoita sa stau la pat. Eram total bulversata... Ajunsa acasa am vorbit cu sotul si am decis sa nu spunem familiei decat atunci cand vom fi pregatiti si sarcina va fi sigura.
Zilele treceau si eu ma simteam tot mai obosita si Gabriel ma solicita tot mai mult, dar incepusem sa ma obisnuiesc cu ideea ca voi fi din nou mama si asta imi dadea curaj si ma umplea de optimism. Cineva ma sfatuise sa spun de cinci ori pe zi rugaciunea Sfintei Marii, caci ma ajuta si imi da putere:

Bucura-te Marie
Cea plina de har
Domnul este cu tine
Binecuvantata esti tu intre femei
Si binecuvantat este rodul pantecelui tau Isus.

In mai am fost plecata in Romania, eram in saptamana 20 si ma gandisem ca mai bine fac calatoria asta cand e burtica inca mica, caci mai tarziu nu stiam daca voi mai putea pleca. Acolo am mers la o ecografie caci nu eram sigura, mi se parea ca nu mai misca copilul. doctorul m-a linistit si mi-a zis ca totul este in ordine.
Cand m-am intors inapoi l-am inscris pe Gabriel la bona si am incercat sa stau cat mai linistita si sa nu fac prea mult efort, caci aveam deja contractii. Aflasem intre timp ca vom avea o fetita si hotarasem sa-i dam numele Maria.
In iulie , am fost plecati cateva zile in concediu toti trei. A fost frumos dar am stat cu grija de teama sa nu mi se intample ceva si eu sa fiu la sute de km de casa.
La sfarsitul lui august m-au internat la Liege, in acelasi spital in care au venit pe lume Theodora si Gabriel, deoarece analizele erau foarte crescute si tensiunea era mare, cu toate ca luam medicamente. Intre timp venise si mama mea din Romania ca sa aiba grija de Gabitzu, in perioada in care eram eu internata. Dar dupa o saptamana mi-au dat drumul acasa pe motiv ca starea mea se ameliorase. Imi facusera totusi injectiile pentru maturarea plamanilor micutei. Observasem insa un lucru in timpul monitorizarilor si anume ca atunci cand aveam contractii, inimioara ei isi scadea frecventa. In loc de 140-150 de batai, ea avea 70-80. Am intrebat asistentele daca este normal si m-au asigurat ca nu e nici o problema si sa merg linistita acasa. Binenteles ca in sufletul meu de mama simteam ca ceva nu e in ordine. Asa ca am mers la medicul meu si i-am spus despre ce e vorba. Mi-a facut o ecografie dar nu a putut vedea nimic in neregula, doar ca nu luase prea mult in greutate.
Acasa am stat doar 10 zile si iarasi m-au internat, tot din cauza rinichilor si de data asta chiar aveam sa raman acolo. Eram in saptamana 35.
Veni si ziua de 17 septembrie, zi frumoasa de toamna si insorita. Eram in saptamana 36. Pe mine ma fulgera un gand: "Ce zi frumoasa pentru a naste..."
Nu stiu daca datorita gandului sau poate asa a fost sa fie, dar dupa-amiaza mi se intetisera contractiile si in timpul unei monitorizari am avut o contractie fff dureroasa si lunga. In timpul ei, bataile inimioarei bebeline scazusera foarte mult si atunci au intrat in salon doctorul si asistentele, probabil urmarisera monitorizarea din salonul lor... M-au dus la ecograf si au constatat ca cicatricea uterina de la celelalte doua cezariene, era fff subtire si exista riscul unei rupturi in cazul contractiilor.
La 9 seara a venit o asistenta si mi-a spus ca ma va pregati de operatie. Doctorul nu vrea sa riste...
La ora 23.20 mi se facea anestezia peridurala si la 23.45 a venit pe lume micuta Maria. Cantarea 1.962 kg si masura 44 cm, era perfecta si respira singura... Cand mi-a aratat-o am inceput sa plang si sa o pup, ma izbise asemanarea ei cu Theodora. Daca atunci cand l-am nascut pe Gabriel cautam o aemanare cat de mica cu Theodora, acum cand o tineam in brate pe Maria stiam ca toate erau la ea.
Doctorii au luat-o si au dus-o sus la neonatologie, intr-un patut cald, caci era prea mica sa-si poata mentine singura temperatura corporala. La inimioara nu avea nimic, insa in timpul operatie ginecologul a observat ca avea cordonul innodat in jurul manutelor si in timpul contractiilor, uterul apasa pe cordon si sangele nu mai circula. De aceea nici nu a luat in greutate...
Dupa 10 zile de spitalizare au decis ca putem merge acasa, caci bebelina era in stare sa pape singurica laptic de la mami si ajunsese deja la 2.040kg.
Gabriel a indragit-o imediat si acum sunt indragostiti iremediabil unul de celalalt, iar eu nu pot spune decat ca sunt o mama fericita si implinita.
Aici se incheie odiseea unei mamici care a cunoscut tristete si bucurie, dar si multumire sufleteasca...
MULTUMESCU-TI TIE, DOAMNE!!!



Magdy, de Gabriel(05.03.2009), Maria(17.09.2010) si Theodora ingeras.
Minunile Palmierilor

Ayla21 spune:

Magdy . Am citit cu lacrimi in ochi povestea ta.
Imi pare sincer rau...si stii, pt suferinta indurata. Dar ma bucur, sincer, si pt fericirea de a-l avea acum pe ghiocelul Gabriel.
Stiu cum sunt coincidentele astea. Dar, ca in visul tau...si tu, si voi, si Gabriel, aveti sus in cer un ingeras care va vegheaza.
Este tot ce ma consoleaza si pe mine.
Esti o luptatoare, si viata nu iarta, chiar daca apoi da si bucurii.
Puiul tau este aici sa iti aduca bucuria.
Multumesc pt ca ai ales sa impartasesti cu noi toata povestea.
Te pup!

Da-mi Doamne, forta de a indeplini tot ce sta in puterile mele, rabdarea de a indura ce depaseste puterile mele si discernamantul de a nu le confunda...
Iti multumesc Doamne pentru ceea ce am, dar si pentru ceea ce nu am, Tie Doamne Iti multumesc!
Monica, cea mai buna mami pentru Claudiu, Luana, Alma
Aprinde o lumanare in memoria Almei.
Viata merge inainte...

philip spune:

MAgdy, imi pare tare rau ca a trebuit sa treci printr-o asa o experienta. Gabriel e insa minunat si sunt sigura ca Theodora va vegheaza de sus pe toti.

US

www.youtube.com/watch?v=2-KuPRYed1Q" target="_blank">Depeche Mode August 25, 2009

novus spune:

Emotionant !!!
Alte cuvinte nu gasesc


Mami lui Alexandra (03.03.09)

petrean spune:

Impresionanta poveste...inca mai am lacrimi in ochi...
Aveti un ingeras care va va ocroti mereu din ceruri..si un copil de care trebuie sa va bucurati toata viata pe Pamant

Vlad si Catalin-17.03.2009

Andrei Luca -15.12.2006

rivali spune:

nu pot zice nimic decat...impresionant.

Nu am mai plans demult

Poze

cris_mario spune:

eu nu am cuvinte,nici acum cand am terminat de citit nu imi pot stapani lacrimile

Mario Andrei 16.08.2005 22+

Ilinca_M. spune:

Magdyi, atata pot sa fac dupa ce am citit . Esti o scorpioana luptatoare, ai trecut peste o nenorocire groaznica si acum ai un ingeras care sa va pazeasca din ceruri

mami de Sophia-Diana (Sophiphi)
5luni

trutzi spune:

Impresionanta povestea Nu am cuvinte

p.s. Daca mai tii minte la ce manastire te-ai dus in Grecia, te rog din tot sufletul, spune-mi si mie

Cu ajutorul lui Dumnezeu viitoare mamica

Pisik06 spune:

Magdyi, ce poveste tulburatoare si plina de semnificatii. Dumnezeu va iubeste cu adevarat si v-a ajutat sa treceti peste necazuri. Pupici ghiocelului nostru dulce

Mamica minunii Ana Bianca (20.02.2009)

Pozele noastre

Fotografii profesionale evenimente

Monnvas spune:

Magdy, aveti acolo sus un ingeras care va iubeste si care va avea grija de voi. Ne-ai lasat fara glas.

Monica mami de cu motoras CRISTIAN
(7.03.2009)

Asa am venit eu pe lume!