Nasterea comorilor gemene

Iaca mai jos si povestea noastra:

O burtica cu doua minuni

Totul a inceput in decembrie 2007… atunci am zis ‘Gata, e momentul sa avem si noi un copil’. Sotul ma ruga de vreo 5 ani… Iar eu intr-un final m-am gandit ca ne-au ajuns cei 7 ani de prietenie si cei 2 de casnicie… si vroiam si eu un pui care sa ma iubeasca sa cum nepotelul meu o iubeste pe mami a lui. Buun, zis si facut: renunt la cafea, nu ma mai vopsesc, am grija sa mananc cat mai sanatos, iau acid folic si fier si… Trecem la treaba! Minunea a venit prin februarie, atunci testul a aratat 2 liniute. Adevarata minune, adevarata veste soc a venit insa cand am ajuns la ecograf si au aparut… doi bebei!! Mai ca ma bufnea rasul cand m-a intrebat dna. doctor ce am facut de-am ramas gravida… i-am si spus ‘Pai… ce se face de obicei!’ Dar cum erau doi bebei, era si normal sa ma intrebe… Mare mi-a fost mirarea, sau mai bine zis dubla! Si mie, si sotului, si rudelor – nu se asteptau ei nici macar la un bebe din partea mea, dar’mite la doi. Nimeni din familiile noastre nu a avut gemeni, n-am facut niciun fel de tratament, au venit pur si simplu din… cer!

Sarcina a fost cu suisuri si coborasuri. Slava Domnului, nu am avut mari probleme, insa nu a fost chiar o sarcina normala. Am fost si speriata de la bun inceput, gandindu-ma ca e o sarcina gemelara, ca riscurile sunt mari… Am aflat ca voi avea baieti pe la 3 luni jumate, cand am fost internata in spital in urma unei gripe… am avut noroc si am scapat si de asta, chiar daca am ramas cu traume de la Maternitatea Bucur… peste vreo 2 luni, baietii s-au transformat in fetite… Am simtit o mica dezamagire, dar numai din cauza faptului ca ma obisnuisem cu ideea de a avea baieti. Dupa ce vazusem totul in albastru, imi era greu sa trec deodata la roz… Si tocmai cand ma readaptasem, cand am trecut la fundite si rochite roz, a venit verdictul final: vor fi baieti! Alt ecograf, alt medic… si de data asta nu s-a inselat.

De prin luna a 5-a am stat acasa, 50% din timp la orizontala. Pe masura ce burtica crestea, acest 50% se transforma in 60%, apoi in 70% si tot asa, pana cand nu ma mai dadeam jos din pat decat pentru baie. Dar era bine si asa, ca trebuia sa merg la baie cam o data la ora si jumatate…… Am suportat mancarimile de burta, arsurile pe gat, insomniile, plictiseala (vreo 3 luni nu am iesit din casa decat la control, la doctor), am suportat totul cu stoicism si dragoste pentru micutii din burtica. Tot pana la contractii… pe la saptamana 31. Colul era f scurt, dar era prea devreme sa nasc, asa ca doctorul m-a trecut pe gynipral. Atunci a inceput distractia… viata mea se scurgea intre 3 ore de palpitatii si tremurici din cauza pastilelor si 5 ore de contractii, mai mult sau mai putin intense… Si asteptam, si asteptam…

Am dus-o asa pana la 35 de saptamani. Exact cand imi spusese si doctorul ca e termenul limita: mai putin nu, mai mult da. Si cum de ce ti-e frica nu scapi… cum nu ma gandeam ca voi naste exact in cele 2 zile in care doctorul meu nu era in Bucuresti - dar am nascut!, cum nu credeam ca mi se va rupe apa, era 100% o cezariana programata – totusi mi s-a rupt apa!, cum nu credeam ca tocmai mie mi se va intampla asta noaptea – totusi noaptea s-a intamplat! Eram treaza si am auzit pur si simplu cum s-a rupt ceva in mine, apoi am simtit cum curge ceva din mine si… gata. Pe 26 septembrie, la 01.50 noaptea eram in mijlocul sufrageriei, privind amuzata cum sotul dadea la propriu din colt in colt, in timp ce din mine curgea lichidul… stiam ca nu mai pot da inapoi, ca acum nasc orice ar fi! Si ma simteam usurata, chiar amuzata de agitatia sotului care ar fi facut orice decat sa-mi aduca si mie un prosop…

Am ajuns la Elias la 02.10. Pe o ploaie torentiala. Doctorii si asistentele… f suspiciosi. Se temeau ca bebeii erau prea mici la numai 35 de saptamani. Ultima ecografie arata 2000 gr fiecare. Am avut de asteptat o alta cezariana, oricum nu aveam contractii decat f rar si fara dureri. Culmea!

Cand s-au hotarat ca voi face cezariana, cand au inceput controalele, au inceput si contractiile… Apoi in sala de operatii a fost horror… nu-mi placea sala, ma apucase un tremurat ingrozitor si doctorii m-au pus sa stau pe spate iar eu simteam ca ma sufoc! Din cauza burticii f mari, toata sarcina nu am putut sa stau pe spate, nu mai mult de 5 minute. Asa ca pana si-a facut efectul anestezia – totala – am trecut prin niste momente groaznice. Unde mai pui ca fetele lungi ale doctorilor incepusera sa ma ingrijoreze de-a binelea – oricat de optimista fusesem eu pana atunci, incepuse sa incolteasca teama in sufletul meu… teama pentru bebeii mei. Apoi… Mi s-a taiat firul. Imi amintesc apoi vag cum cineva ma striga ‘Maria! Maria! Trezeste-te!’. As fi vrut sa le spun ca mie mi se spune Luminita, nu Maria, dar nu aveam forta… am auzit apoi ceva de un telefon si de niste servetele… era sotul, incerca sa le strecoare in salonul de Terapie Intensiva unde eram eu… era deja vineri dupa ora 10.00. Seara, m-au mutat in salon si, cu chiu cu vai, am reusit sa ajung la bebeii mei, gratie unei infirmiere super de treaba. Atunci am aflat ca avusesera 2600 gr si 48 cm si respectiv 2640 gr si 51 cm, ca erau sanatosi tun, perfect dezvoltati si fara niciun fel de probleme!!!!! Zilele petrecute apoi in spital stateam mai mult cu ochii pe pereti… ma tot gandeam, privind o amarata de poza facuta cu telefonul mobil, cum va fi acasa, si mai ales cand vom fi acasa… cum e cu pampersul, cum e cu buricul, cum e cu baia, cum e cu mancarica, cum o sa ii tin, avand in vedere ca nu-si tin capul… Doamne, aveam o mie si una de intrebari!! S-au risipit insa intr-o secunda cand am ajuns acasa si toate au venit cu drag de la sine.

Nu va pot descrie sentimentul, emotiile, starea in care eram cand i-am vazut pentru prima oara! Dar cu siguranta voi, mamicile, stiti deja ce vreau sa spun… si mai mult decat atat, ma bucur ca am inca aceeasi stare!!! Ca, oricat de obosita as fi, nu ma plang, nu simt greutatile, chiar daca sunt singura cu ei in marea majoritate a timpului. Chiar daca acum, in timp ce le scriu povestea, fac ture pe langa patuturile lor si ma intrerup din 5 in 5 minute... Ii ador nespus, ii simt mereu ca fiind o parte din mine, ei depinzand de mine si eu de ei in aceeasi mare masura. Ma rog necontenit la Dumnezeu sa mi-i tina sanatosi si pe mine in putere pentru ei. Si ma mai rog, ca intr-o buna zi, sa le pot darui o surioara….

Am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa!


Luminita de Eduard Mihai si Robert Gabriel - 26.09.2008
___________________________________________________
Am facut mereu doar dupa capul meu si mi-e teama de ziua in care n-am sa mai fiu eu…
GHIDUL MAMEI
Creste bobocelul Edi Creste bobocelul Robi

violetan spune:

Doamne, luminita, ce poveste superba! Si eu am o surioara geamana pe care o iubesc nespus! Ador copilasii, iar 2 mi se pare extrem de dulce!! Povestesti frumos si emotionant.
Iti urez din inima sa fiti sanatosi si fericiti cu totii pana la adanci si frumoase batranetzi!
Ziceai ca te-a socat maternitatea bucur. De ce? Daca ai timp, evident. Eu ma bucur atunci ca nu am nascut acolo, ca am fost la un control si ma batea gandul, ac era f aproape de casa...
Pup mult toti!

Violeta, mami de Laurentiu Cristian 15.08.2007
poze Laurash

maddy2526 spune:

Frumoasa poveste. Sa ti traiasca bebeii

9+

luminita2008 spune:

Multumesc mult pentru aprecieri.

Despre Maternitatea Bucur.... cand eram insarcinata in luna a 3-a, am prins o gripa. Era in a doua zi de Paste. In prostia mea, n-am vrut sa-mi deranjez doctorul, prin urmare nu am mers la Elias, unde stiam ca voi naste si unde era normal sa merg. Am ajuns la Bucur, sfatuita de cineva.... a fost groaznic, am plecta de acolo pe semnatura, inainte de vreme... aveam temperatura 38 si nimeni, imi era rau de vreo 2 zile, nu mancasem nimic, vomasem, nici apa nu am putut bea si nimeni, dar nimeni nu s-a gandit sa-mi faca o ecografie, sa vada daca e totul ok cu bebeii... mai ales ca luasem si paracetamol - care e ok in sarcina, dar daca se poate evita... in fine, altele care m-au deranjat: conditii extrem de proaste, mizerie, igrasie, baie a carei usa nu se inchidea nici macar in clanta, dar'mite cu cheia, chiuvete infundate... cu tot cu febra mea, n-a venit niciun doctor sa ma vada mai bine de 24 de ore de la primul control, cel de la camera de grada, iar ecografie mi-au facut abia dupa 72 de ore, pe motiv ca n-au medici, erau in mini vacanta de Pasti + 1 mai, care urma imediat dupa Pasti... Adica ar fi trebuit sa astept vreo saptamana pentru o amarata de ecografie si un control serios!!! in fine, de indata ce m-am simtit o idee mai bine, am plecat de acolo.

Sanatate!

Luminita de Eduard Mihai si Robert Gabriel - 26.09.2008
_
Am facut mereu doar dupa capul meu si mi-e teama de ziua in care n-am sa mai fiu eu…
GHIDUL MAMEI
Creste bobocelul Edi Creste bobocelul Robi

abramburika spune:

Ce frumos ai povestit! Sa va traiasca prichindeii si sa va bucurati de ei!!!

_

Nessuno è perfetto ... ma chi vuol essere nessuno???

luminita2008 spune:

multumesc mult de tot!

Luminita de Eduard Mihai si Robert Gabriel - 26.09.2008
_
Am facut mereu doar dupa capul meu si mi-e teama de ziua in care n-am sa mai fiu eu…
GHIDUL MAMEI
Creste bobocelul Edi Creste bobocelul Robi