doneaza o carte pentru copiii institutionalizati!
Raspunsuri - Pagina 2
Alexela spune:
Vreau sa va multumesc din suflet tuturor celor care ati trimis carti pentru campania noastra. Voiam sa va anunt, si pe aceasta cale, ca am reusit, si spun AM la plural, sa strangem aproape o mie de carti pentru copii si aproape cinci sute pentru adolescenti, sa zicem...
Asa ca tuturor va multumesc in suflet pentru sprijinul acordat!
ionescu.cris spune:
Buna ziua !
Stiu ca mesajul meu nu ar trebui sa fie postat aici ;
Insa va rog deschideti link-ul de mai jos :
http://www.kanald.ro/dstiri/social/decembrie/2008-12-15-Boala-necunoscuta-medicilor.html
Poate un prieten , vecin are boala si nu stie despre ce este vorba
Cu sanatate
Cris
doralina spune:
Alexela,
si eu as vrea sa-ti multumesc pentru idee si administratorilor pentru toleranta...
Poate ar trebui sa ramana acest topic aici tot timpul...
Oamenilor le place sa daruiasca carti...o carte e o punte intre oameni
Eu mi-am imaginat intotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci, alte persoane considera ca ar fi o gradina, altii si-l pot închipui ca un palat, eu l-am imaginat intotdeauna ca o biblioteca si aici ma aflam eu...
Jorge Luis Borges
Sunt carti care pot schimba viata unui copil...a unei familii...
O asemenea carte este “Lasa-ma sa-ti aud glasul” de Catherine Maurice.Cartea reprezinta marturia unei mame care a reusit, gratie unui efort personal sustinut si a unei terapii de recuperare adecvate, sa recupereze integral cei doi copiii diagnosticati cu autism.
Cateva fragmente din carte:
Copilul meu are probleme?
de Catherine Maurice
Cine stie care a fost cu adevarat primul semn, care a fost punctul in care Anne-Marie a inceput sa se desprinda incet de langa noi. S-a intamplat atunci cand i-am serbat ziua de nastere, dupa aceea sau inainte? Sau ar fi mai bine sa intreb: cine stie cand am observat primul semn? Lucrurile devin mult mai limpezi cand le privesti retrospectiv decat atunci cand ti se intampla.
Mai inainte, cand avea zece luni, observasem cateva miscari ciudate ale mainilor cand isi impingea de colo-colo bucatelele de mancare pe masuta de la scaunel.
Nu parea sa le apuce cu „pensa digitala” normala, ci tot incerca sa le ia numai cu degetul mare si degetul mic.
O urma vaga, extrem de trecatoare de ingrijorare ma sacaia: are vreo problema? ... ceva nu e in regula? ... degetele rasfirate, felul ciudat in care isi folosea degetul mare si degetul mic pareau atat de... bizare. Inima mi s-a strans de neliniste pentru un moment, dupa care mi-am spus ca trebuie sa ma relaxez.
Probabil ca nu facea decat sa se joace cu degetele, un soi de experimentare tactila sau ceva de genul asta...
Si mai inainte, Patsy, bona ei, remarcase cat de cuminte era, cum reusea sa stea si sa se joace singura atat de mult timp.
-Ce copil bun! a exclamat Patsy intr-o dupa-amiaza. A stat si s-a jucat singura doua ore in acelasi loc!
Nu stiam daca imi placea ce auzeam. Si eu observasem cumintenia lui Anne-Marie, jocul ei tacut, solitar, prea linistit.
Nu mergea prea mult de-a busilea. In mod sigur nu cotrobaia prin dulapuri si sertare asa cum facuse Daniel, lasand dezastru in urma lui de fiecare data.
Atunci fusesem nevoiti sa incuiem practic toate sertarele si usile din apartament pentru ca Daniel sa nu pateasca ceva rau. Incerca sa bage direct in gura sau sa traga pana ii cadea in cap orice lucru care nu era zavorat, incuiat sau asezat intr-un loc inaccesibil.
Dar aveam uneori senzatia ca puteam sa las amoniac sub chiuveta si o cutie de chibrite pe podea fara ca Anne-Marie, deloc interesata, sa fie in pericol. Parea sa se simta cel mai bine atunci cand tinea in mana si privea la nesfarsit cate o jucarie, rasucind-o pe toate partile sau impingand-o pe podea.
Pe tot parcursul acelui an am comentat pe marginea timiditatii si sensibilitatii ei. „Supersensibila mea”, i-am spus mamei.
Plangea usor si nu ne era intotdeauna clar de ce era suparata. In primele luni am pus plansul pe seama colicilor, dar mai apoi plansul frecvent parea sa tina pur si simplu de firea ei.
Cand am incercat sa o pun pentru prima data in premergator, si-a intepenit tot trupul. Parea aproape terifiata. Am inceput sa ma intreb daca unul din motivele pentru care plangea nu era frica de lucruri nefamiliare.
Dar atunci, in primele ei zile de viata, era usor sa alungam rarele momente de neliniste. Nimic nu se intampla inca in mod regulat. Se poate sa fi existat semne, dar pe atunci nu stiam ce inseamna. [...]
Fara sa stim ce se intampla, si eu, si Marc am incercat pur si simplu sa depasim aceasta perioada nefericita, asteptand si sperand ca totul va trece in curand. Ii spusesem de cateva ori doctorului despre nefericirea lui Anne-Marie, o data la vizita de un an si trei luni si o data sau de doua ori la telefon, dar doctorul nu paruse sa se alarmeze. Fara indoiala, era o faza trecatoare. Desi multe dintre rutinele noastre erau punctate de plansul lui Anne-Marie, ne incapatanam sa incercam sa traim normal.
-Hai sa mergem toti in parc! strigam eu vesela.
Dupa care urma chinul de a o pune pe Anne-Marie in carucior, in ciuda impotrivirii si scancetelor ei. Plecam cu totii, Daniel, Anne-Marie, Patsy si cu mine, un baietel vesel, o fetita nefericita si doi adulti nedumeriti, cu nervii la pamant.
Patsy inventa motive. Eu inventam motive.
-E obosita.
-Ii e cald.
-Ii e foame.
-Nu vrea sa mearga in parc.
-Nu vrea sa plece din parc.
Devenise imposibil sa mai iau autobuzul sau orice alt mijloc de transport in comun, pentru ca Anne-Marie plangea si mai tare cand era inconjurata de atat de multi necunoscuti.
Daca mergeam la magazin, ori scancea continuu, ori devenea complet impasibila, privind in gol.
[...] Cateva zile mai tarziu, ne-am dus cu totii sa cumparam legume. Stateam in masina cu copiii, asteptandu-l pe Marc sa termine de facut cumparaturile. Era cald si incercam sa umplem timpul vorbind despre fel si fel de nimicuri. Eu si Anne-Marie jucam un mic joculet. Eu spuneam ceva, ea repeta dupa mine.
„Masina”...”masina”.
„Baba”...”baba”.
„Biscuite”...”biscuite”.
„Tati”...”tati”.
Cred ca spusesem vreo zece cuvinte, intregul repertoriu al lui Anne-Marie. La sfarsitul jocului m-am gandit: uite, poate sa vorbeasca, stiu ca poate. Simteam ca devenisem un pic defensiva in legatura cu ea. Matusile si unchii ei din Franta remarcau mereu cat de tacuta este.
Dar daca poate sa vorbeasca, ma gandeam, de ce stau aici si incerc sa o fac sa rosteasca cuvinte? Nelinistea aceea ciudata, punctata de vina, ma cuprindea din nou. Credeam ca fata mea e in urma? O comparam in mod nedrept cu fratele ei? Anne-Marie avea ceva... care ma nelinistea. Ce se intampla cu mine? De ce nu ma mai bucuram de copilul meu?
Fragment din cartea Lasa-ma sa-ti aud glasul. Povestea unei familii care a invins autismul, de Catherine Maurice,
doralina spune:
Pentru mamicile si taticii din Iasi
Luni, 16 februarie, ora 18.00 la Libraria Carturesti din Complexul Comercial Iulius Mall – etajul 2, Asociatia “Inca o #351;ansa” din Iasi lanseaza la nivel local campania “Impreuna invingem autismul!”.
In cadrul acestui eveniment la care sunteti invitati s#259; participati va avea loc totodata lansarea cartii “Lasa-ma sa-ti aud glasul” de Catherine Maurice, tip#259;rita la Editura Curtea Veche. Cartea reprezint#259; marturia unei mame care a reusit, gratie unui efort personal sus#355;inut #351;i a unei terapii de recuperare adecvat (ABA), sa
recupereze integral cei doi copii diagnosticati cu autism.
Cu ocazia lansarii campaniei in Iasi, in cadrul Complexului Comercial Iulius Mall are loc si o expozitie de fotografie în perioada 4 – 18 februarie 2009.
Campania “Impreuna invingem autismul!”are ca obiective:
• sensibilizarea opiniei publice #351;i responsabilizarea institutiilor statului cu privire la nevoile copiilor cu autism din Romania #351;i implicit ale parintilor lor
La eveniment vor participa:
• dna. Alina Bobarnac - primul consultant roman specializat în terapie comportamentala aplicata – UKYAP, Anglia.
• dna Andreea Schindler – drd.as. univ.la Catedra de Asisten#355;a Sociala, Facultatea de Filozofie #351;i Stiinte Sociale Politice – U.A.I.C.;
• dl. Tiberiu Contiu Soitu conf. dr. de la Catedra de Asisten#355;#259; Social#259;, Facultatea de Filozofie #351;i Stiinte Sociale Politice – U.A.I.C.;
• dna Mihaela Zaharia- Sef Serviciu de Evaluare Complexa a Copilului D.G.A.S.P.C. Iasi
Mihaela Cuzuc, Vicepresedinte, Asociatia “Inca o #351;ansa”, Tel: 0232-26.09.67, 0766272525, mail: asociatie_ios@yahoo.com
•
Puteti ajuta ducand mai departe acest anunt, daruind o carte
doralina spune:
Rafturi de carti, ceai, suflete de parinti si asistenti sociali. Nu este un tablou realizat de un pictor celebru, ci lansarea cartii "Lasa-ma sa-ti aud glasul" de Catherine Maurice, tiparita la Editura Curtea Veche.
La dublul eveniment organizat la Libraria Carturesti din Iulius Mall au participat atat parintii copiilor bolnavi de autism cat si oficiali ai organizatiilor guvernamentale.
"Inca o sansa"
Asociatia nonguvernamentala "Inca o sansa" militeaza pentru drepturile copiilor cu autism. Fonadatorul si presedintele asociatiei, Mihaela Cuzuc a reprezentat in cadrul campaniei "Impreuna invingem autismul" vocea mamelor care au copii bolnavi de autism. Emotiile si trairile sufletesti au putut fi remacate in cuvintele Mihaelei Cuzuc deoarece este mama unui copil diagnosticat cu autism in urma cu patru ani. George, baiatul profesoarei Mihaela Cuzuc si al preotului Gheorghe Cuzuc are sase ani si sufera de "elemente de autism". Despre "eroul" ei, asa cum l-a numit, Mihaela Cuzuc a vorbit cu greu si si-a stapinit cu greu lacrimile. "Atunci cand un parinte primeste un astfel de diagnostic, din proprie experienta, va spun ca are un impact devastator, si noi vrem sa ii ajutam pe parinti , sa ii informam corect si realist. In Romania se pot face multe lucruri, dar din cauza unui determinism social si financiar, lucrurile tind sa devina dramatice. Un copil din spectrul autist are sanse reale la o viata normala, in limita posibilitatilor lui, pentru ca nimeni nu spune ca terapiile fac minuni, dar un copil are sanse prin aplicarea unei terapii individualizate, printr-o terapie adaptata", a marturisit Mihaela Cuzuc, presedinta asociatiei nonguvernamentale"Inca o sansa".
"Nimeni nu poate sa ne ia dreptul sa avem grija de copii nostri"
Eforturile pentru recuperarea unui copil care sufera de autism au fost caracterizate de catre Mihaela Cuzuc drept imense. Cu atat mai mult cu cat exista, potrivit iesencei, in prezent, o bariera sociala si una financiara. Mihaela Cuzuc a precizat faptul ca s-a lovit mereu de probleme, inca de la aflarea diagnosticului. E exemplificau cu lipsa de informare, de finantare, de specialisti si de lipsa de implicare din partea statului. Totodata, s-a aratat indignata de refuzul inregistrat atunci cand a incercat sa il integreze pe George in mediul social. Mai mult, atunci cand i s-a spus ca George nu mai are loc intr-o scoala publica, nu s-a dat batuta si a cerut sa i se raspunda in scris..
" Nimeni nu poate sa ne ia dreptul sa avem grija de copii nostri si nimeni nu are dreptul sa ne spuna Nu", au fost cuvintele Mihaelei Cuzuc, adresate tuturor parintilor prezenti luni, 16 februarie la Carturesti. Curajul Mihaelei Cuzuc de a porni pe un drum lung pentru a-l ajuta pe George, a luat forma atunci cand a citit cartea lui Chaterine Maurice, "Lasa-ma sa iti aud glasul", carte lansata aseara. "Am citit aceasta carte pe drum, in timp ce veneam de la Bucuresti la Iasi, in limba engleza. Aceasta carte a fost imboldul, datorita ei noi am inceput sa practicam terapia ABA (Applied Behavior Analysis) si ne-a ajutat sa credem ca intr-o zi copilasul nostru va putea fi un copil normal, atat cat poate fi el de normal.
Le recomand parintilor care se afla in aceeasi situatie cu noi sa aiba curajul sa lupte si sa stie ca e foarte important acest lucru pentru copiii lor, pentru ca nimeni altcineva nu poate lupta. Ma astept, in urma acestei campanii, la o schimbare a mentalitatii celor din jur si la o mai mare implicare din partea autoritatilor ", a marturisit Mihaela Cuzuc.
Parintii refuza sa accepte boala copilului din motiv de rusine
Importanta unei diagnosticari timpurii, acceptarea unui astfel de diagnostic si lipsa de informare au fost punctate in discursul Mihaelei Cuzuc. "Autismul este o tulburare extrem de devastatoare si, din pacate, daca nu se face ceea ce trebuie facut, efectele in timp sunt de-a dreptul dureroase. Sunt o groaza de copii, 408 diagnosticati la nivelul judului Iasi. Din pacate, sunt convinsa ca sunt mai multi, pentru ca sunt copii care nu beneficiaza de un diagnostic adecvat, si sunt copii ai caror parinti nu accepta diagnosticul, implicit incadrarea intr-un grad de handicap". " Noi vrem si militam pentru un diagnostic corect si precoce. Este esential ca acesti copii sa primeasca un diagnostic cat mai devreme cu putinta pentru ca in felul acesta cresc sansele lor de recuperare", a adaugat Mihaela Cuzuc. Asistentul social Mihaela Zaharia a declarat ca numarul copiilor care sufera de autism este mult mai mare decat cel declarat. "Din experienta, din interactionarea cu parintii, acestia refuza sa inteleaga faptul ca au nevoie de ajutor, atat ei cat si copiii. De cele mai multe ori, parintii refuza sa recunoasca boala copilului din motiv de rusine, teama de ce zic cei din jur, sau din lipsa de informare", a precizat asistentul social Mihaela Zaharia, sef serviciu la Directia pentru Protectia Drepturilor Copilului.
"A lucra cu un copil autist este precum un puzzle"
Costurile unei terapii depasesc suma de 2 000 de euro lunar iar timpul alocat zilnic pentru recuperare este de opt ore, rezultatele sunt evidente dupa mai bine de cativa ani.
"Nu exista vindecare, exista doar remediu pentru recuperare si acesta este sufletul. Fiecare copil are un suflet, un fel de a fi special. Copilul este o sursa de energie. Desi recunosc uneori ca la finalul unei zile esti istovita, ai satisfactia unui zambet, a unui pas inainte.
A lucra cu un copil autist este precum un puzzle. Mai bine zis, este un bol de sticla care a fost aruncat de un perete si spart. Bucatelele de sticla s-au imprastiat, iar munca pe care o depun eu este sa le aduc mai aproape una de alta, sa adun fiecare bucatica. Scopul este sa creez din fiecare copil o persoana independenta, sa se poata juca singur", a declarat Alina Bobarnac, expert in terapia ABA.
Autoritatile ridica din umeri
Sediul asociatiei "Inca o sansa" este casa Mihaelei Cuzuc. Desi au fost depuse nenumarate cereri la Consiliul Judetean, raspunsul a fost acelasi "nu exista spatiu pentru asociatie". Parintii copiilor bolnavi de autism sunt hotarati sa mearga mai departe si sa stranga semnaturi pentru ca aceasta insitutie sa poate functiona normal. "Aportul institutiilor este, evident, insuficient. Probabil nu este intru totul eficient zbuciumul doar a unei parti. De asemenea, institutiile mari si cele publice au o inertie mai mare de a se adapta la provocarile intalnite. Poate fi o modalitate de a spune ca mai sunt multe de facut aici. Deseori, reprezentantii institutiilor inca nu au toate datele pentru a intelege importanta efortului care le este cerut din partea asociatiilor infiintate de parintii copiilor cu autism", a marturisit conf.dr. Tiberiu Soitu la Facultatea de Filosofie si Stiinte Social-Politice, din cadrul Universitatatii "Alexandru Ioan Cuza" Iasi.
este un fragment dintr-un articol aparut intr-un ziar din Iasi, nu stiu daca am voie sa pun link
Cinezee spune:
mai este subiectul de actualitate
As dori sa donez si eu cateva carti ptr acei copii cum se procedeaza
astept un raspuns aici sau in masaj privat
luminita70 spune:
Si pe mine ma intereseaza daca mai este de actualitate. Ma gandeam ca in preajma Pastelui, ca si a Craciunului sunt multe campanii de strangere daruri pentru copiii napastuti.
Alexela spune:
In principiu, subiectul nu mai este de actualitate, insa daca vrei sa donezi si nu ai cum sa ajungi personal la o casa de copii, ma poti contacta pe PM si stabilim o intalnire. Eu voi lua cartile si voi merge sa le duc la centrul de plasament la care au mers si volumele stranse in campania noastra din toamna lui 2008.
Astept vesti de la tine! Si multumesc pentru bunavointa!
luminita70 spune:
Alexela, ti-am trimis PM. Ne auzim curand