tumoare cerebrala
Raspunsuri - Pagina 3
eu2007 spune:
buna ziua, tuturor.
nu am mai scris nimic fiindca eu am facut o operatie la genunchi.
ce va mai fac copii? astept vesti bune de la toti.
cei care au trecut prin situatii asemanatoare, vreau sa va intreb ceva. dupa atata timp este posibil sa ajung sa fiu in pragul unei depresii? voi mai stiti cazuri cu mame singure care au trecut prin starile astea? mie a inceput sa-mi fie frica tot timpul sa nu i se intample ceva... de cand i-au gresit initial diagnosticul si au spus ca are metastaze (20.06.2009), ca apoi, dupa analize, sa nu se confirme, nu ma mai regasesc... nu mai pot sa dorm, nu ma mai gandesc la nimic decat sa nu faca metastaze, nu mai am rabdare, ma enerveaza tot ce nu este legat de copilul meu...imi dau seama ca nu este o.k. ce fac, dar nu vreau sa incep sa iau calmante... stiti pe cineva care a reusit sa se ridice singura, sau... o amica imi spune ca dupa 7 ani (baiatul e operat de 10 ori: 7 pentru HIDROCEFALIE, 1 polipi, 1 strabism si 1 TUMOARE CEREBRALA) era de asteptat sa "pic" putin. oare asa e?
va rog, dati-mi un raspuns, dar sincer...
va multumesc ca-mi sunteti aproape si sa stiti ca si eu va sunt.
daca va pot ajuta cu ceva... nu ezitati...
inca ceva... daca reclamati un medic la colegiu, sa nu asteptati niciodata sa vi se faca dreptate. eu inca ma mai lupt cu sistemul... copii cu cancer in aceasta tara aproape ca nu au nici o sansa. dar eu mai lupt... mai astept si raspunsul de la colegiul medicilor din romania (am contestat decizia celor de la bucuresti) si apoi merg in tribunal si cred ca si in media...
SANATATE MAXIMA!!!
Andrea_S spune:
buna, eu2007
depresia, ca orice e legat de emotii in noi, are legatura cu neurotransmitatorii.
neurotransmitatorii, in mare, se impart in doua grupe: cei care ne dau emotii pozitive, cei care ne dau emotii negative.
depresia, asa cum am inteles eu, are legatura cu faptul ca am folosit atat de mult sau mai bine zis am activat preponderent neurotransmitatorii ei specifici, incat la un moment dat ea predomina in curcubeul emotiilor noastre.
calmantele nu sunt solutia, iti spun asta pt ca am vazut la alte femei.
in schimb, am auzit de altfel de metode, mult mai placute atat noua cat si corpului, care sunt eficace.
cred ca e normal ceea ce simti.
gandeste-te ca ai nevoie de resurse ca sa continui mereu sa iti sustii copilul si sa te sustii si pe tine.
daca tot consumi resursele si nu pui ceva la loc (singura, sau ajutata de oameni care iti pot fi alaturi prin gand, fapta etc.) la un moment dat... intri si in butoiul cu diverse... 
tu vrei sa faci ceea ce poate multe dintre noi nu facem, din varii motive. lupta cu sistemul, cea pe care o duci tu pt copilul tau si pt tine (si pt alti copii si parinti, cred) este dura.
sfat prietenesc (ceva ce fac si eu): mergi intr-un parc cu copilul dimineata pana la ora 8 si dupa ora 6 seara. Stai mai mult pe langa copacii care te atrag sufleteste, pur si simplu bucurati-va de acele momente in mijlocul naturii. Seara, ascultati impreuna cantecul greierasilor etc. etc. Va va ajuta pe amandoi.
Emotiile tale ajung imediat la copil... si el va avea ofurile tale...
Suferiti impreuna... va bucurati impreuna... tu alegi ce sa faceti/simtiti cel mai des impreuna...
Sanatate, putere, intelepciune, si multe emotii bune!
Atitudinea naste altitudinea!
eu2007 spune:
multumesc andreea_s.
eu oricum tot timpul liber mi-l petrec cu baiatul. dar din pacate acest timp este destul de limitat, fiindca am un serviciu care ma solicita mult. baiatul il am la gradinita cu program prelungit, eu il duc eu il iau. sambata si duminica avem timp de parc...
dar, ai dreptate, tot eu trebuie sa ma ridic.
si trebuie sa-ti confirm ca eu lupt cu sistemul medical, in speranta ca voi schimba ceva, nu pentru mine sau copilul meu (el deja a facut opetatia), ci pentru ceilalti copii cu probleme.
dar sti ce este socant? ca parintii care au trecut prin situatii similare nu vor sa faca nimic. este un soi de resemnare, sau ... nu stiu... nu vreau sa cred ca rautate. unii mi-au spus: daca pe al meu nu am reusit sa-l fac bine in romania, de ce sa lupt pentru altii?
si eu am fost afara sa-mi operez copilul, dar tot mai cred ca putem lupta ca si in romania sa se faca ce fac ei acolo. mai ales ca sunt spitale in care au totul (aparate, medicamente etc.) dar in care nu isi asuma raspunderea sau ... nu vor fiindca detin "monopol" si fac doar pe cine vor ei.
ce-ti mai face copilul? tu esti bine?
sunteti bine toti?
SANATATE MAXIMA!
Andrea_S spune:
Iti recomand filmul "What the Bleep Do We Know?" (www.dailymotion.com/video/x3vyoo_18-what-the-bleep-do-we-know-down-t_tech" target="_blank">http://www.dailymotion.com/video/x3vyoo_18-what-the-bleep-do-we-know-down-t_tech) - e vorba de lucrul cu psihicul, una din metodele despre care vorbeam legat de neurotransmitatori...
In ce priveste lupta cu sistemul, fiecare parinte isi masoara fortele si isi alege prioritatile. Nu e vorba de rautate sau altceva. Pur si simplu fiecare om are prioritatile lui, resursele lui (interne, fizice; materiale; spirituale etc.) etc. si in functie de toti acesti factori ia decizia daca sa se implice sau sa initieze ceva sau nu.
La ora actuala viata a devenit tot mai solicitanta. Corpul uman, psihicul nostru, timpul nostru, toate resursele noastre interne sau externe corpului sunt tot mai des solicitate. Si daca nu punem la loc, daca nu avem grija de sanatatea noastra si a copiilor nostri, fie ea fizica, psihica, emotionala, spirituala, chiar si de sanatatea financiara, la un moment dat orice lupta inceputa nu o vom mai putea continua.
Am vrut sa ma implic in niste activitati legate de copiii cu hidrocefalie si spina bifida. Dar la un moment dat m-am oprit. De ce? Pt ca sunt foarte multe interese la mijloc care impiedica accesul direct la informatie reala, la ajutor real. Sunt multe filtre pe traseu... In plus, noi parintii trebuie sa stim care e interesul copilului. Ori, se intampla ca parintii sa nu stie si sa nu faca intotdeauna asta. Fie ii impiedica ceva legat de credintele religioase, fie nu au educatia necesara, fie au mers pe ideea ca doctorii stiu mai bine etc.
Si uite asa, sunt situatii in care copilul sufera vreme indelungata pt ca parintii au ales sa incerce caile traditionale sau cele in care ei cred, si nu sa faca macar niste intrebari acolo unde au auzit ca s-ar putea sa fie o solutie mai buna pt copil... (ca sa ia decizii mai in cunostinta de cauza, adica).
In fine, sa zicem ca mi-ai oferit ocazia sa imi spun si eu niste ofuri.. 
Baietelul nostru este bine, deocamdata. Chiar ne-a facut multe suprize placute, si ne-a aratat inca o data ca daca il lasam sa se dezvolte in ritmul lui si il ajutam cu stimulii necesari lui pe moment, atunci el va face ceea ce face orice copil.
Copilul s-a nascut din mine, am si eu contributia mea, dar rolul meu ca parinte desi e mare, nu e suprem. L-am gazduit noua luni, in care m-am straduit sa ii ofer ce am putut eu mai bun la varsta si la vremea respectiva. Va veni o vreme cand isi va lua zborul de langa noi. Nu ne apartine, nu e ceva ce putem poseda. Dar e ceva ce putem ingriji dupa puteri, ceva pe care-l putem sustine in asa fel incat sa-si traiasca viata dupa cum ii e lui potrivit.
Daca atunci cand e destul de mare ne putem uita inapoi si putem simti cu toata inima ca am facut ce am putut si "ce-a iesit" (copilul mai mare sau adolescentul sau omul matur de mai tarziu) are o fundatie buna cu care sa porneasca in lumea mare, atunci sunt multumita si pot sa-mi continui cu demnitate drumul in viata alaturi de partenerul de viata (sot).
Atitudinea naste altitudinea!